----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Schisma bulgară (1872-1945) (I)

Între filetism, necanonicitate şi influenţă politică

 

Situaţia ortodocşilor din Imperiul Otoman în secolul al XIX-lea

Secolul al XIX-lea a fost marcat de transformări profunde pentru popoarele ortodoxe supuse de aproape 500 de ani jugului turcesc. După cucerirea Constantinopolului în 1453, Imperiul Otoman a introdus sistemul de guvernare millet (naţiune sau comunitate religioasă) în teritoriile fostului Imperiu Roman de Răsărit. În cadrul acestui sistem, minorităţile nemusulmane erau grupate laolaltă prin credinţă ca entităţi politice distincte cu autonomie limitată, dar cu cetăţenie de clasa a doua, membrii acestora fiind lipsiţi de multe din drepturile pe care le aveau musulmanii.

Pentru fiecare din aceste comunităţi religioase, autorităţile otomane numeau un conducător, un etnarh, millet başi (conducătorul naţiunii), care era răspunzător cu administrarea naţiunii sale în numele statului otoman. În cazul creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman, această sarcină a fost încredinţată patriarhului Constantinopolului, care a devenit astfel conducătorul ,,naţiunii romeice[1]” (Rum milleti), o adunare fără deosebire a tuturor popoarelor ortodoxe din imperiu: greci, sârbi, valahi, arabi, albanezi, bulgari etc.

Sistemul millet a atras după sine o serie de consecinţe nefaste pentru Patriarhia Constantinopolului şi relaţiile sale cu celelalte Patriarhii şi Biserici Ortodoxe. Prima dintre acestea este că patriarhul ecumenic a ajuns să se bucure de o autoritate administrativă asupra scaunelor patriarhale străvechi, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, aflate şi ele în Imperiul Otoman, într-o stare de declin, sărăcie şi asuprire mai mare. Învăţatul romano-catolic Adrian Fortescue (1874-1923) nota că ,,cei mai mulţi dintre aceşti patriarhi greci nici măcar nu şi-au dat osteneala să-şi aibă reşedinţa în oraşul lor titular. Simpli slujitori ai ierarhului ecumenic …, ei se mulţumeau să-şi irosească vieţile în Constantinopol, podoabe de prisos ale Fanarului”[2].

Această autoritate a patriarhului ecumenic asupra celorlalte scaune patriarhale, întărită de decăderea acestora, a dat naştere ideii că, în sânul Bisericii Ortodoxe, patriarhul ecumenic este un soi de ,,papă al Răsăritului” – o idee fixă contemporană criticată pe drept ca neo-papism. Patriarhii Constantinopolului, care deţineau în cadrul ierarhiei ortodoxe statutul onorific de ,,cel dintâi dintre egali” (primus inter pares), au descoperit că este extrem de dificil să renunţe la privilegiile asemănătoare celor papale care le erau conferite ca millet başi.

O altă plagă ecleziastică hrănită de sistemul millet era corupţia ierarhiei la cele mai înalte niveluri ale sale, împărţirea grecilor în tabere care susţineau candidaţi diferiţi pentru rangurile de patriarh, mitropolit etc, tabere care ajungeau să plătească autorităţile otomane pentru impunerea persoanei dorite în scaun. Astfel, patriarhii şi respectiv mitropoliţii se schimbau între ei, unii patriarhi constantinopolitani ajungând să domnească şi de câte 3 ori de-a lungul vieţii lor.

Totodată, fiindcă în Imperiul Otoman viaţa socială şi politică a ortodocşilor s-a organizat în jurul Bisericii, conducătorul naţiunilor ortodoxe fiind conducătorul Bisericii, ,,a devenit aproape cu neputinţă pentru greci să distingă între Biserică şi naţiune. Credinţa ortodoxă, fiind universală, nu este limitată la un singur popor, cultură sau limbă; dar pentru grecii din Imperiul Otoman, ‘elenismul’ şi Ortodoxia s-au împletit inextricabil”[3], apărând o ,,confuzie regretabilă între Ortodoxie şi naţiunea greacă”.

Zugrăvind acest fenomen existent în Patriarhia Ierusalimului, în cuvinte care sunt în egală măsură aplicabile Patriarhiei Ecumenice, părintele Theodore Pulcini nota: ,,După căderea Constantinopolului, în 1453, şi prăbuşirea concomitentă a imperiului …, ‘romeii’ Patriarhiei gândeau despre ei înşişi tot mai mult că sunt ‘greci’, spre deosebire de ... populaţia bisericească nativă. Astfel, deosebirea cultural-lingvistică a secolelor timpurii era metamorfozată într-una rasial-etnică (sau naţională). Accentul ‘romeu’ din patriarhie devenea unul elen”[4].

Aşa a luat naştere năzuinţa grecilor de a impune viziunea lor în lumea ortodoxă, năzuinţă care a condus la încercări de elenizare a credinţei în rândul celorlalte popoare ortodoxe. Astfel, secole de-a rândul, Patriarhia Ecumenică a numit ierarhi greci în eparhiile cu credincioşi sârbi sau bulgari de pe teritoriul Imperiului Otoman; unii dintre aceştia făceau un ţel din a păstra limba greacă în uzul Bisericii, ca şi cultura greacă în sânul comunităţilor pe care le păstoreau. Nu de puţine ori, credincioşii sârbi şi bulgari au solicitat ierarhi de un neam cu ei care să le cunoască limba şi obiceiurile, însă Patriarhia Ecumenică le-a refuzat cererile.

 

Apariţia naţionalismului şi transformarea Bisericilor Ortodoxe locale în Biserici naţionale, încadrate în sistemul politic al statului modern

În acest tablou complex al tendinţelor şi situaţiilor existente de veacuri, apariţia năzuinţei de eliberare a popoarelor ortodoxe de sub jugul otoman a generat tensiuni suplimentare care au condus la tulburări grave şi chiar schisme în Biserică. În timp ce grecii înşişi începuseră să considere Ortodoxia legată puternic de naţiunea greacă şi aveau tendinţa de a domina cu totul celelalte comunităţi ortodoxe din Imperiu, curentul naţionalist aducea cu sine o dorinţă de desprindere a structurilor bisericeşti de Patriarhia Ecumenică, aflată în capitala otomană şi integrată în sistemul politic otoman. Era firesc, într-o oarecare măsură, ca statele eliberate şi care aveau propriii conducători să-şi dorească ca Bisericile lor să nu fie conduse de un ierarh din imperiul de care tocmai se desprinseseră.

Ceea ce a rămas în istorie sub numele de Chestiunea Răsăriteană – dezmembrarea Imperiului Otoman, concepută de marile puteri pentru a-şi urmări interesele în Balcani şi regiunea mediteraneană – a însemnat schimbarea hărţii geopolitice în această parte de lume. Unul după altul, popoarele ortodoxe şi-au dobândit independenţa. Grecia, Serbia şi România au devenit regate suverane: Grecia în 1830, după un război de 10 ani pentru independenţă; Serbia în 1878, după o perioadă prelungită de autonomie sub suzeranitatea otomană începând din 1831; şi România în 1877, după unirea Principatelor Valahiei şi Moldovei în 1859, alegerea unui prinţ european drept conducător al noului stat în 1866 şi Războiul de Independenţă din 1877-1878.

Această schimbare a hărţii lumii a adus cu sine o confruntare de proporţii între Rusia, Imperiul Otoman şi marile puteri europene. În secolele XVIII-XIX, Imperiul Rus – cel mai puternic stat din estul Europei, având în cuprinsul lui cea mai mare Biserică Ortodoxă – a sprijinit popoarele ortodoxe din Balcani în eforturile lor de a se elibera de dominaţia turcă şi a-şi dobândi independenţa. Totodată, Imperiul Rus căuta să adune sub stindardul panslavismului[5] toate popoarele slave, fireşte, sub conducerea sa.

Amestecul Imperiului Austro-Ungar, ca şi al Angliei, Franţei şi Germaniei în Balcani – generat de interese politice şi economice considerabile[6] – a dat naştere la mari complicaţii şi tulburări politice şi diplomatice. Prea puţin marile puteri implicate au văzut dincolo de interesele proprii, micile state fiind pentru ele doar pionii de pe tabla de şah.

Nici grecii nu au fost ocoliţi de idei care au complicat şi mai mult contextul. Văzând decăderea Imperiului Otoman, în sânul elitei greceşti din Imperiu a renăscut Megali Idea, adică năzuinţa de refacere a Imperiului Bizantin – un imperiu clădit în hotarele imperiului de odinioară. Vise asemănătoare nutreau poporul bulgar şi cel sârb, pe seama vecinilor lor ortodocşi.

Deşi afectată de plăgile amintite mai sus, Patriarhia Ecumenică a luptat împotriva acestor tendinţe naţionaliste ale popoarelor ortodoxe, opunându-le o perspectivă ortodoxă. După constituire, fiecare din noile state naţionale au acţionat rapid pentru a integra Biserica Ortodoxă locală în proiectele de clădire a naţiunii, dorind să o transforme dintr-un organism de sine stătător într-un pseudo-departament al său. Primul pas era dobândirea autocefaliei de la Patriarhia Constantinopolului.

În mod inevitabil, acest lucru a creat neînţelegeri şi tensiuni; în principiu, Patriarhia Ecumenică nu se opunea autocefaliei. Obiecţiile Constantinopolului faţă de acordarea de autocefalii în epoca naţionalismului erau îndreptate în principal către modul unilateral prin care noile state seculare, cu conducători masoni care aveau propria agendă, încercau să impună voinţa lor Bisericii, să intervină în chestiunile sale interne, introducând concepte şi idei anti-bisericeşti, şi să o facă să se plece în faţa statului. Prin controlul Bisericii se ţintea controlul asupra credincioşilor săi, fără a mai vorbi de distrugerea ideii de Biserică în sine.

Modul în care Patriarhia Constantinopolului – sub patriarhi diferiţi şi la momente diferite de timp, la oarecare distanţă unul de altul – a tratat chestiunea autocefaliei Bisericilor naţionale ilustrează în mod caracteristic gândirea fundamental diferită a ecleziologiei ortodoxe faţă de valorile seculare ale naţionalismului.

 

Sofia Petcu

 


[1] Locuitorii capitalei Imperiului Bizantin se numeau pe ei înşişi romei. Fiindcă odată cu mutarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol, o mare parte din curtea imperială romană, ca şi mulţi alţi romani, a venit să locuiască în această din urmă metropolă. Ei îşi spuneau romei, adică locuitori ai Romei, de fapt ai urbei. Bizantinologii folosesc astăzi, într-adevăr, termenul de ,,romei” pentru a-i desemna pe bizantini.

[2] Adrian Fortescue, ,,Ierusalim”, Enciclopedia Catolică, vol. VI, New York, NY: Robert Appleton Co., 1910.

[3] Mitropolitul Kallistos [Ware] de Diokleea, Biserica Ortodoxă (The Orthodox Church), ediţia a doua, Pelican 1993, p. 89.

[4] [Părintele] Theodore Pulcini, ,,Tensiuni între ierarhie şi laicatul Patriarhiei Ierusalimului: perspective istorice asupra situaţiei actuale”, St. Vladimir’s Theological Quarterly, vol. XXVI, nr. 3 (1992), p. 279.

[5] Panslavismul a fost o mişcare pentru unificarea popoarelor slave din Europa Centrală şi de Răsărit, care a luat fiinţă la începutul secolului al XIX-lea. În 1848, după organizarea unui congres la Praga care cerea drepturi egale pentru slavii aflaţi în Imperiul Austro-Ungar, ţelurile politice ale panslavismului au devenit mai evidente. În anii ‘1860, mişcarea a devenit populară în Rusia, de la care adepţii ei au aşteptat protecţie împotriva dominaţiei turce şi austro-ungare.

[6] A se vedea Nenorocirea Asiei, relatarea lui George Horton, care vorbeşte în calitate de martor ocular despre interesele marilor puteri. De asemenea, a se vedea amestecul marilor puteri în Răsărit în Enciclica patriarhilor răsăriteni din 1848 – Conjunctura istorică în care Papa Pius al IX-lea le scrie răsăritenilor pentru a-i invita să se unească cu Biserica Romei, iar patriarhii ortodocşi răspund printr-o mărturisire de credinţă –