----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 57 vizitatori și nici un membru online

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la cartea Proorocului Iezechiil (LXIII)

 

Episoadele anterioare

 

Apoi urmează: ,,Şi un cot se aduna înaintea tindei” (Iezechiil 40, 13 – sfântul foloseşte un citat mai limpede: ,,Şi marginea dinaintea încăperilor de un cot”).

13. Precum am spus adesea, încăperile sunt inimile aleşilor arzând de dragoste pentru Atotputernicul Dumnezeu. Ce este exprimat prin tinda dinaintea încăperilor dacă nu credinţa ? Căci dacă aceasta nu este ţinută întâi, nu se ajunge la dragostea duhovnicească. Deci dragostea nu precede credinţa, ci credinţa dragostea. Nimeni nu poate iubi ceea ce nu a crezut.

Apoi există o tindă înaintea încăperilor, credinţa înaintea râvnei dragostei deoarece, precum s-a spus, dacă nu ai crezut ce auzi, nu te vei aprinde de dragoste pentru ce auzi. Dar tinda dinaintea încăperilor este de un cot întrucât credinţa uneşte inimile ascultătorilor cu Dumnezeu în dragoste când ei nu sunt despărţiţi prin erori şi schisme, ci le întăreşte în unitate, astfel că, bineînţeles, o tindă de un cot călăuzeşte duhul ascultătorului către încăpere deoarece arată mai târziu în cer apariţia Mirelui ceresc pe care Îl vesteşte aici. De aici este adăugat pe drept: ,,Şi hotarul un cot de o parte şi de alta” (Iezechiil 40, 13).

14. Apoi sunt menţionate ambele părţi, dar ca şi cum ar fi spus ,,ale fiecăreia”, adică ale pragului şi ale porţii. Căci am spus că Vechiul şi Noul Testament sunt indicate prin lărgimea uşii şi lungimea porţii. Într-adevăr, în cele din urmă, adaugă că hotarul ambelor părţi era de un cot cu siguranţă pentru că Vechiul Testament ni L-a vestit nouă pe Unul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni şi Noul Testament vesteşte că acelaşi Mijlocitor va veni la noi în slava veşnică, Cel despre care ştim deja că S-a întrupat pentru noi.

Apoi hotarul fiecărei părţi este de un cot pentru că Cel pe care Legea L-a proorocit a venit în trup şi Cel pe care Noul Testament Îl arată acum va veni în slava măreţiei. Şi hotarul (sfârşitul) ambelor va fi când, văzut în puterea dumnezeirii Sale, El va împlini tot ceea ce a fost profeţit. Fiindcă este scris: ,,Sfârşitul legii este Hristos spre îndreptare tot celui ce crede” (Romani 10, 4).

Cu adevărat, nu sfârşitul care mistuie, ci cel care plineşte. Fiindcă El a plinit Legea când, aşa cum a spus mai înainte Legea, S-a întrupat. Dar Noul Testament spune încă multe lucruri despre Judecata Lui, spune încă multe lucruri despre Împărăţia Lui, pe care noi nu le vedem împlinite. Iată, Evanghelia este citită zilnic, viaţa care va să vină este proorocită. Astfel, sfârşitul Noului Testament va fi când Domnul va fi împlinit făgăduinţele pe care le-a făcut cu privire la Sine.

15. Cu adevărat Noul Testament va ajunge la sfârşit când va fi împlinit. Deoarece atunci când Cel despre care vorbeşte este văzut, cuvintele aceluiaşi Testament vor înceta. De aici este spus Sfintei Biserici în timp ce ea aşteaptă Ziua Luminii Adevărate ca pe anotimpul primăverii: ,,Scoală-te vino iubita mea, frumoasa mea, porumbiţa mea. Că iată iarna a trecut, ploaia s-a dus, a încetat. Florile s-au ivit pre pământ” (Cântarea cântărilor 2, 10-12). Atunci Sfânta Biserică sau fiecare suflet ales este iubita Mirelui Ceresc prin dragoste, porumbiţa prin duh, frumoasa prin excelenţa caracterului.

Când ea este dusă acum departe de stricăciunea trupului, iarna a trecut pentru ea fără îndoială, deoarece apatia acestei vieţi de acum se depărtează. Şi ploaia încetează şi se duce pentru că atunci când, în esenţa ei, ea (Biserica sau sufletul) este condusă departe către contemplarea Atotputernicului Dumnezeu, picăturile cuvintelor nu vor mai fi necesare pentru ea astfel că ploaia propovăduirii trebuie să înceteze. Deoarece cu atât mai mult va vedea, cu cât va auzi mai puţin.

Florile se ivesc pe pământ fiindcă atunci când un suflet a început să guste pârga dulceţii din viaţa fericirii veşnice el este deja înmiresmat, ca să spunem aşa, (este) în floare atunci când pleacă, deoarece după plecare va fi mai bogat în purtarea rodului. Astfel adaugă aici: ,,Vremea plivelii a sosit” (Cântarea cântărilor 2, 12 – sfântul foloseşte un citat mai precis: ,,Vremea curăţatului de uscături a sosit”). Cu siguranţă, rămurelele fără rod sunt îndepărtate la curăţit astfel ca cele care sunt mai viguroase să poarte un rod mai îmbelşugat. Astfel, vine vremea curăţitului nostru când noi lepădăm stricăciunea zadarnică şi vătămătoare a trupului ca noi să putem ajunge la rodul sufletului. Acest rod va fi cel mai îmbelşugat pentru noi, vederea Unuia (Hristos).

Deci hotarul de ambele părţi este de un cot deoarece Unul este Cel care a spus: ,,Deosebi sunt eu, până ce voiu trece” (Psalmi 140, 11). Doar El porunceşte în cer împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, ca o pasăre ce este singură pe casă. Căci aşa cum El a plinit Legea prin taina întrupării Sale şi a umanităţii Sale desăvârşite, tot aşa El va plini făgăduinţele din Noul Testament prin slava vădită al măreţiei Sale.

16. Măsura arcei (lui Noe) ne indică de asemenea acest unic cot. Deoarece corabia, care s-a poruncit a fi de 300 coţi lungime, dar de 60 lăţime şi 30 înălţime, s-a încheiat într-un cot. Căci ce se înţelege prin arcă dacă nu Sfânta Biserică, care este largă jos şi îngustă sus ? Aceasta converge din 300 şi 60 şi 30 coţi într-un cot deoarece Sfânta Biserică, fiind îngustată treptat de la lărgimea pe care o are în membrii ei în timp ce ei sunt încă slabi, şi înaintând către înălţime, se întinde la unul.

Acelaşi raţionament ne sileşte să credem că în lărgimea arcei toate animalele, toate fiarele cu patru picioare şi târâtoarele se aflau în încăperile din partea de jos, dar omul şi cu siguranţă făpturile înaripate în încăperile din partea de sus. Dar exista o fereastră pe o parte aproape de partea de sus de unde omul a trimis corbul sau porumbelul pentru a stabili dacă scăzuse deja apa potopului. Şi deoarece această corabie s-a încheiat într-un cot, oamenii şi făpturile înaripate erau aproape de cot. Astfel, pe drept arca semnifică Biserica universală care este încă largă printre numeroşii ei membri din lume şi strâmtă în cei puţini duhovniceşti ai ei. Şi fiindcă ea este strâmtată către singurul Om care este fără de păcat, ea este, ca să spunem aşa, încheiată într-un cot.

 

010. Talcuiri la Vechiul Testament LXIII

Construirea arcei, mozaic din Basilica San Marco, Veneţia

 

17. Dar noi vedem că mulţi din sânul acestei Biserici sunt înălţaţi în mândrie, sunt ruinaţi de desfătarea trupului, tânjesc după strângerea de bunuri lumeşti, străbat mările la porunca lăcomiei, sunt înrobiţi de mânie, se dedau la certuri, îşi jignesc semenii mai slabi. Dar pentru că Sfânta Biserică încă îi îngăduie ca ea să-i poată întoarce pe ei, fiarele, ca să spunem aşa, stau jos în lărgimea arcei. Noi vedem deja că unii nu caută bunurile altora, poartă cu seninătate jignirea pricinuită, sunt mulţumiţi cu ce au şi duc o viaţă smerită. Dar deoarece aceştia sunt puţini, corabia se îngustează.

Apoi îi vedem pe alţii renunţând la bunurile lor, neacordând nici o atenţie chestiunilor pământeşti, iubindu-şi vrăjmaşii, rupând trupul de toate desfătările, stăpânindu-şi toate emoţiile cu judecata raţiunii, şi întinzându-şi aripile contemplaţiei prin dorinţa cerească. Dar întrucât asemenea oameni sunt extraordinar de rari, corabia este îndreptată către cotul unde se află oamenii şi făpturile înaripate. Totuşi dacă întrebăm care dintre ele reuşeşte să fie fără de păcat, nu este găsită nici una. Dar ce om este fără de păcat decât Cel care nu a fost zămislit în păcate ?

Aşadar, arca este încheiată într-un cot deoarece Ziditorul şi Mântuitorul Sfintei Biserici este fără de păcat, Cel către care şi prin care sporesc toţi cei care se cunosc pe ei înşişi a fi păcătoşi. Astfel se poate spune despre prag şi despre poartă: ,,Şi hotarul un cot de o parte şi de alta”, deoarece când Unul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Iisus Hristos, Se va arăta în slava Sa, El va împlini toate proorociile şi făgăduinţele făcute în ambele Testamente.

18. Dar dacă într-adevăr ,,de o parte şi de alta” din acest fragment reaminteşte de margine şi de încăperi, nu este în dezacord cu ideea că atunci când va fi arătată nouă măreţia Mântuitorului nostru, credinţa se încheie deoarece omul a început deja să vadă ceea ce a crezut. Şi încăperile ajung la capătul lor deoarece inimile credincioşilor sunt desăvârşite în dragostea Lui incomparabil mai mult decât acum. Prin urmare, un cot este capătul ambelor deoarece vederea Unuia Dumnezeu şi Mântuitor încheie credinţa printre aleşii Săi şi le desăvârşeşte dragostea.

19. Este plăcut a socoti cine suntem noi, cei care discutăm aceste chestiuni. Cu siguranţă, noi venim din neamuri; strămoşii noştri erau închinători ai lemnului şi pietrei. Atunci ce avem noi că putem înţelege tainele profunde ale Proorocului Iezechiil pe care evreii nici măcar acum nu le înţeleg ? Haideţi să-I aducem mulţumiri Celui care a împlinit cu fapta tot ceea ce este scris despre El în Scripturi, astfel încât cuvintele care nu puteau fi înţelese când erau auzite, au putut fi tâlcuite când se văd. Fiindcă ele cuprind Întruparea, Patima, Moartea, Învierea şi Înălţarea Lui. Dar cine dintre noi auzind acestea ar crede dacă nu ar fi ştiut că ele s-au întâmplat ? Aşadar, precum se spune în Apocalipsa lui Ioan, leul din seminţia lui Iuda a deschis cartea pecetluită pe care nimeni nu putea să o deschidă (Apocalipsis 5, 5) şi a citit, deoarece, în Patima şi Învierea Lui, El ne dezvăluie nouă tuturor tainele Sale. Şi în aceea că El a purtat păcatele neputinţei noastre, El ne-a arătat bunătatea puterii şi măreţiei Sale.

20. Deci El S-a întrupat ca să ne poată face duhovniceşti, El S-a plecat cu bunăvoinţă ca să ne poată înălţa, El a ieşit (din împărăţie) ca să ne poată conduce înăuntru (împărăţiei), El S-a făcut văzut ca să ne poată dezvălui cele nevăzute, El a purtat loviturile de bici ca să ne poată tămădui, El a suferit necinste şi ocară ca să ne poată slobozi de necinstea veşnică, El a murit ca să ne poată da viaţă.

Prin urmare, haideţi să-I aducem mulţumiri Celui care dă viaţă deşi mort, şi dă viaţă cu atât mai mult cu cât a murit. De aceea Isaia, contemplând mântuirea noastră şi patima Lui, a spus pe drept: ,,Va face lucrurile sale, lucruri de amărăciune şi mânia lui străin va lucra, şi amărăciunea lui străină” (Isaia 28, 21). Fiindcă lucrarea lui Dumnezeu este să adune sufletele pe care El le-a creat, şi să le cheme înapoi la bucuriile luminii veşnice. Dar nu este lucrarea lui Dumnezeu în esenţa Sa să fie biciuit, să fie mânjit cu scuipat, să fie răstignit, să moară şi să fie îngropat, ci aceasta este lucrarea omului păcătos care a meritat toate aceste lucruri pentru păcatele sale. Dar El Însuşi a purtat păcatele noastre în propriul Său trup pe Cruce.

Şi Cel care în firea Sa rămâne întotdeauna de neînţeles a binevoit să se facă înţeles în firea noastră şi să fie biciuit, deoarece dacă El nu ar fi luat asupra Sa atributele neputinţei noastre, nu ar fi putut niciodată să ne ridice la puterea tăriei Sale. Apoi pentru ca El să poată face lucrarea Sa, lucrarea Sa străină şi să săvârşească lucrarea Sa, lucrarea Sa este străină Lui, deoarece Dumnezeu întrupat, pentru a ne aduna pe noi la dreptate, a binevoit pentru noi să fie biciuit ca un om păcătos. Şi El face lucrarea Sa străină ca El să-Şi poată face lucrarea proprie, fiindcă atâta vreme cât El a purtat păcatele noastre în neputinţă El ne-a condus pe noi – care suntem făpturile Lui – la slava tăriei Sale în care El viază şi împărăţeşte cu Dumnezeu Tatăl în unitatea Sfântului Duh, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei