----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 58 vizitatori și nici un membru online

Din tâlcuirile la Evanghelie ale Sfântului Efrem Sirul

Despre postul, ispitirea, patima, moartea şi învierea

Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (IV)

 

Patima (continuare)

Satana, smulgând dreptăţii pe unul din ucenicii Domnului, Acesta S-a întrecut cu el şi i-a smuls unul din ucenicii săi, ca pe cel pe care fărădelegile sale îl siliseră să urce pe cruce, Domnul să-l poată face răstignit de bunăvoie prin credinţă. Aşa cum satana a făcut din Iuda un lepădat şi a căzut de bunăvoie, deşi fusese ales de har, şi i-a gătit funie în loc de tron, tot aşa Domnul a gătit tâlharului grădina desfătărilor în locul crucii.

Mâinile pe care omul le întinsese spre pomul cunoştinţei călcând porunca erau nevrednice să se întindă spre pomul vieţii pentru a primi darurile lui Dumnezeu pe care le dispreţuise; tot aşa, Domnul nostru a luat aceste mâini şi le-a ţintuit de cruce, ca ele să omoare pe omorâtorul lor şi să ajungă la viaţa sa preaiubită: Astăzi împreună cu mine vei fi în Rai. Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia ta (Luca 23, 43, 42). Fiindcă văzuse cu ochii credinţei măreţia Domnului nostru în locul ruşinii Sale şi slava Sa în locul smereniei Lui, a spus: Pomeneşte-mă ! Cele arătate acum, piroanele, crucea, să nu mă facă să uit cele ce vor fi la plinirea lor şi care nu sunt încă văzute: Împărăţia şi Slava Ta.

Domnul nostru a văzut că el avea mai multă credinţă decât mulţi şi nu se îngrijea de suferinţa sa, ci de iertarea păcatelor; şi de aceea l-a înălţat mai presus de mulţi. Fiindcă nu ceruse numaidecât o răsplată pentru credinţa sa, fiindcă în ochii săi tâlharul era ticălos şi rău, Domnul nostru a grăbit venirea darurilor Sale şi a făcut o făgăduinţă cu împlinire grabnică: ,,Astăzi”, iar nu la sfârşitul lumii. Şi-a arătat astfel bogăţia milei Sale, căci din clipa în care tâlharul i-a dat credinţa lui l-a şi răsplătit; i-a dat în dar daruri nemăsurate, a revărsat peste el comorile Lui, l-a dus de îndată în grădina Sa şi ducându-l acolo l-a aşezat peste comorile Lui: Împreună cu mine vei fi în Rai (Luca 23, 43).

Aşadar, un tâlhar a deschis raiul, iar nu un drept. Acesta fusese închis de Adam, mai întâi drept apoi păcătos; şi tot un păcătos pocăit dar biruitor l-a deschis din nou. Iudeii alegând un tâlhar şi lepădându-se de Domnul, Acesta a ales un tâlhar şi i-a lepădat pe ei. Dar atunci cum rămâne cu cuvântul Lui: De nu veţi mânca trupul Fiului Omului, … nu veţi avea viaţă întru voi (Ioan 6, 53) ? Să ascultăm pe apostolul: Oricâţi întru Iisus Hristos ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat (Romani 6, 3). Prin taina apei şi a sângelui ţâşnite din coasta Domnului tâlharul a primit stropirea care i-a adus iertarea păcatelor. Împreună cu mine vei fi în Rai.

I-au dat lui să bea oţet amestecat cu fiere (Matei 27, 34). Îi desfătase cu vin dulce, iar ei I-au dat oţet; pentru fiere, El a îndulcit amărăciunea neamurilor [păgâne] prin milostivirea Sa. Era cămaşa necusută (Ioan 19, 23), fiindcă închipuia dumnezeirea Sa neîmpărţită, fiindcă nu este compusă. Au luat hainele lui, şi le-au făcut patru părţi (Ioan 19, 23) şi era simbolul Evangheliei Lui care avea să câştige cele patru colţuri ale lumii. Împărţiţi, aşadar, din iubire pentru el trupul Celui care din iubire pentru voi şi-a împărţit haina Sa între cei ce-L răstigneau. Luaţi-l toţi, înghiţiţi-l tot, aşa cum El singur a luat şi a înghiţit moartea voastră a tuturor. Deschideţi porţile inimii voastre Celui ce a deschis porţile împărăţiei Sale. Maria a văzut pe Domnul nostru în cel ce se rezemase de pieptul Său (Ioan 13, 23; 21, 20), iar Ioan a văzut pe Domnul nostru în cea ale cărei măruntaie L-au adus pe lume: de aceea a încredinţat-o acestui ucenic iubit mai mult decât toţi ceilalţi (Ioan 19, 27).

 

011. Din talcuirile la Evanghelie ale Sf Efrem Sirul IV

 

Mintea celor care Îl răstigneau era întunecată, şi nu au văzut ce soare era pironit pe cruce; iar soarele ce luminează ochii s-a întunecat (Luca 23, 45). Iar când ochii lor trupeşti au fost întunecaţi, iată că mintea lor s-a luminat puţin: Adevărat Fiu al lui Dumnezeu a fost acesta (Matei 27, 54). Ai văzut că, până când întunericul nu s-a îndesit în jurul ochilor lor trupeşti, întunericul gândurilor lor lăuntrice nu s-a ridicat ? Fiindcă întunericul sălăşluieşte în cei întunecaţi. Întunericul i-a învăţat care era întunecarea soarelui pe care-L pironiseră pe cruce. Pe când Soarele dreptăţii se ridica, tămăduind leproşii şi deschizând ochii orbilor, lumina sa nu descoperise orbilor că Ierusalimul vedea sosind pe împăratul său. Dar când soarele firii s-a întunecat, acest întuneric le-a descoperit apropierea nimicirii cetăţii lor. Iată că au venit şi sosit judecăţile surpării Ierusalimului (Daniil 9, 2, 24-27). Cetatea nu L-a primit pe Cel care o zidise, de aceea i-a rămas să vadă nimicirea ei.

Dar acum nu mai poţi vedea nici măcar această privelişte, iudeule, căci ai văzut deja cetatea ta nimicită şi dărâmată. Fie ca cetatea ta dărâmată să te înveţe cine este Cel care a sădit Biserica. Fiii Ierusalimului risipiţi şi împrăştiaţi printre toate neamurile păgâne să te înveţe cine este Cel care a strâns şi adunat toate neamurile păgâne în Biserica Sa. Dacă sânul miresei lipsit de fii nu te convinge, să te convingă sânul celei sterpe care s-a arătat roditoare. Dar dacă nu vezi nimicirea şi surparea uneia, nu vei vedea nici vlăstarele şi fiii celeilalte. Şi dacă vezi acum pe cea nimicită şi văduvă, nu vei vedea oare pe cea care acum este mireasă ? Cum înţelegi cuvântul: Mai mulţi sunt fiii celei pustii, decât a celei ce are bărbat (Isaia 54, 1) ? Dacă nu vezi înţelesul Scripturilor, de ce îţi mai oboseşti ochii citindu-le ?

Cunoşti liliacul; neputând îndura razele luminoase ale soarelui, el fuge de zi, dar iese să zboare în vremea nopţii, căci se aseamănă nopţii. Tot aşa şi tu, dacă nu poţi simţi lumina ascunsă a Scripturilor, lasă osteneala citirii lor. Ceasul nopţii este ca ziua pentru lilieci, iar viţelul făcut de meşteşugari este pentru tine Dumnezeul de care se vorbeşte la prooroci. Închină-te lui sau Celui pe care Îl vestesc proorocii tăi, sau metalului turnat de părinţii tăi (Ieşirea 32, 1-4). Isus fiul lui Navi a spus: Alegeţi-vă vouă astăzi, cui veţi sluji (Isus Navi 24, 15), lui Dumnezeu sau idolilor, şi inima ta a ales dumnezeii lor. Ai drept scripturi şi prooroci nebunia păgânilor, iar drept cântece sfinte dănţuirile lor (Ieşirea 32, 6, 17-19) ! Ceea ce noi am lepădat v-am dat vouă, şi ceea ce voi aţi dispreţuit am primit noi. Chiar dacă Împărăţia cerurilor nu ne-a fost făgăduită tuturor, gheena va fi de ajuns să vă cuprindă pe toţi !

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, căci m-ai lăsat ? (Matei 27, 46). Domnul a fost victima morţii. Ea L-a făcut să tacă până când a fost urcat pe cruce, dar Domnul a biruit moartea prin strigătul cel mare pe care L-a scos după ce a fost urcat pe cruce. Şi în vreme ce moartea Îl lega pe Hristos de cruce, toţi cei ce au fost legaţi în iad au fost izbăviţi prin legăturile Lui. Domnul nostru întreba aievea: Ili, Ili, lima savahtani ? Dar cei ce-L batjocoreau spuneau minţind: Lăsaţi să vedem, au veni-va Ilie să-l pogoare pre el ? (Marcu 15, 36). Şi-au bătut joc de întâiul Său strigăt zicând: cum se face că Ilie nu L-a izbăvit ? A strigat a doua oară, şi morţii L-au auzit şi I-au răspuns (Matei 27, 50-53); arăta astfel că dacă morţii lipsiţi de auz L-au auzit, cu atât mai mult trebuiau să-L audă cei vii.

Dar de ce morţii I-au răspuns atunci când striga spre Tatăl Său ? Tatăl voia să arate prin morţii care-L auziseră ca să-i înveţe pe cei vii şi să-i convingă să-L asculte prin ascultarea morţilor. Ei se depărtaseră de adevăr la întâiul Său strigăt, dar al doilea Său strigăt i-a adus înapoi cu putere. Întâiul Său strigăt iscase rânjetul gurii lor şi batjocura cuvintelor lor, dar cel de-al doilea a născut ,,vaiul” în gura lor şi i-a făcut să se lovească în piept (Luca 23, 48). Întâiul Său strigăt fiind întors în batjocură, cel de-al doilea a trebuit să se răzbune pe vrăjmaşii Săi. Credeau că Ilie va veni la ei, precum este scris (Maleahi 4, 5), dar îşi băteau joc de eventuala venire a acestuia la Domnul. Şi totuşi proorocii, ce preziseseră deznădejdea lor şi nimicirea cetăţii lor, arătau spre nenorocirea lor că Ilie nu va veni la ei.

Domnul nostru îi mustra pe cei ce ţintuiseră mâinile Sale cu piroane punându-le înainte tina pe care o făcuse cu mâinile Sale spre a deschide ochii orbilor (Ioan 9, 6, 11-15); căci mâinile Sale, care puteau deschide ochii orbilor ca să vadă, i-ar fi putut desigur orbi pe cei ce-L răstigneau, ca să nu-L vadă. Şi apele întărite, pe care le legase şi le supusese sub picioarele Sale, îi mustrau şi învinuiau pe cei ce legaseră picioarele Sale cu lanţuri grele; căci picioarele ce putuseră merge pe spinarea apelor fără să se scufunde (Matei 14, 25-31) ar fi putut călca spinările vrăjmaşilor ca să nu-L răstignească.

Cum spânzuraseră de lemn trupul ce cuprindea comoara vieţii păgânilor, El privea pământul păgânilor ce primiseră aceste comori. Încă Iosif spusese: Luaţi oasele mele cu voi de aici (Facerea 50, 25), căci atâta vreme cât această sfântă comoară rămânea în acest pământ necurat, Dumnezeu a avut milostivire de el. De aceea, iudeii s-au întors înapoi din pământul Vavilonului. Dacă aşa au stat lucrurile cu drepţii, cu atât mai mult cu Domnul lor ! Au fost ţintuite în piroane mâinile care ne izbăvesc din legăturile morţii, mâinile care au zdrobit legăturile noastre şi i-au legat pe cei ce ne legau. Lucru minunat ca morţii să omoare un om viu şi victima să învie morţii ! Au îndrăznit să înalţe nebunia lor spre cer, atunci când El a cutezat să coboare până la pământ măreţia Sa.

Pe El, cel mort, moartea L-a răpit, L-a ridicat şi pus în mormânt. Iar El a înviat şi a jefuit peştera robiei Sale. Moartea L-a furat, L-a ridicat şi pus în mormânt în timpul somnului Său. Dar El, trezindu-Se şi ridicându-Se, a furat-o pe cea care L-a furat. Iată crucea care răstigneşte pe cei ce răstigniseră pe Domnul nostru, iată robul ce duce în robie pe cei ce Îl robiseră pe El Însuşi. Prin moartea Ta, crucea s-a făcut izvor de viaţă pentru viaţa noastră muritoare, iar cei ce vor bea din el vor bea rod asemenea băuturii Tale. Aproape fără să bage de seamă, moartea s-a slujit de însuşi trupul Domnului ca să guste şi să mistuie viaţa ascunsă în trupul Său muritor. Ceea ce flămândă se grăbise să înghită, a fost silită să dea înapoi în grabă. Moartea intrase prin urechea Evei; de aceea viaţa a intrat prin urechea Mariei. Omul îşi făcuse datoriile lui prin lemnul pomului; iar când Domnul a venit le-a plătit prin lemnul crucii.

Iudeii au încercat să tăgăduiască minunile Lui una după alta: Au nu putea acesta care au deschis ochii orbului, să facă ca şi acesta să nu moară ? (Ioan 11, 37). Iar după ce l-a înviat pe Lazăr, au spus: Pre alţii au mântuit, iar pre sine nu poate să se mântuiască ? (Matei 27, 42). Au încercat să tăgăduiască minunea dintâi, dar Domnul a făcut o minune încă şi mai mare; în loc de un orb, un mort de patru zile, şi pentru acest mort însuşi a scos din morminte mulţimile morţilor. Bătându-şi joc de cea de-a doua minune – de ce nu poate face aceasta ? –, ei dădeau mărturie de întâia minune pe care o făcuse: El, care a deschis ochii orbului … pe alţii i-a înviat ! … Domnul nostru a luat îndoit zălog asupra lor: cel dintâi dezvăluia batjocura lor ascunsă – nu poate face aceasta ! – iar cel de-al doilea îi făcea să mărturisească că ar fi putut-o face – Pre alţii au mântuit, iar pre sine nu poate să se mântuiască.

Batjocorindu-L, Îl slăveau. Deşi încercaseră să dovedească neputinţa Lui prin aceea că nu Se dădea jos de pe cruce, mărturiseau că a dat viaţă spunând că pe alţii i-a înviat. Trupul mort al lui Elisei a înviat un mort, preînchipuind pe Cel care prin moartea Sa a deschis mormintele şi a scos afară morţii care i-au mustrat pe omorâtorii Săi.

Înseşi osemintele lui Elisei îşi băteau joc de ei în batjocorirea Domnului nostru: Pre alţii au mântuit, iar pre sine nu poate să se mântuiască, fiindcă aceste oseminte au înviat pe alţii, dar nu au înviat ele însele. Dacă nu au vrut să învie, este pentru că nu erau cu adevărat moarte; altfel nu ar fi putut învia pe alţii. Înviind morţii, ele nu aveau nevoie nici de viaţa, nici de odihna celor vii; cum altfel ar fi dorit viaţa însoţită de tot felul de rele ? Dacă trupul unui mort, deşi fără iubire, nici luciditate, a atins osemintele lui Elisei şi a primit o viaţă nouă care a biruit moartea, cu cât mai mult vor primi credincioşii de la trupul Fiului viaţa cea veşnică ? Cel care a poruncit morţii să dea viaţă ar fi putut porunci crucii să-L slobozească ea însăşi. Şi, ca să ia potrivnicilor putinţa oricărui răspuns, a poruncit pietrelor şi ele s-au despicat la moartea Sa şi nu a împiedicat drepţii să iasă din iad la glasul Său. Deprindea iadul cu glasul Său, ca să-l pregătească să-l audă în ziua de apoi, când glasul acesta va goli iadul.

Crezând că puteau acoperi cu necinste din pricina neputinţei Fiului trupul pe care Acesta îl îmbrăcase, iudeii se asemănau fariseilor care credeau că pot dispreţui şi batjocori chivotul din pricina aparentei neputinţe a lui Dumnezeu (I Împăraţi 4-7). Dacă filistenii au suferit în schimb răzbunarea lui Dumnezeu, cu atât mai mult o vor suferi cei ce L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu ! Fiindcă rănile filistenilor s-au tămăduit iar ei au rămas în ţara lor. Dar pentru cei tăiaţi împrejur (la trup, iar nu la duh) durerile se înnoiesc din zi în zi, căci nu au fost lăsaţi în cetatea lor [Ierusalim] şi nu mai pot intra în ea. Dacă din pricina trupului pe care l-au omorât şi îngropat suntem plini de ocări, aceste ocări se întorc spre ruşinea lor, fiindcă trupul acesta a înviat, s-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu.

Moisi însă a zdrobit tablele pe care le gravase Dumnezeu, pe care scrisese Legea sfântă (Ieşirea 32; A Doua Lege 9) şi pentru care s-a făcut slăvitul chivot; rămăşiţele lor nu au fost adunate, iar părţile lor, la fel de necesare una alteia ca şi părţile trupului, nu au mai fost închegate şi nimic din ceea ce se dă chiar şi trupului păcătoşilor nu le-a fost dat: nici viaţă, nici înnoire. Şi ca să nu se spună: nimeni niciodată nu a fost sfânt din pântecele maicii sale, iată că Ieremia respinge dinainte această pretenţie: Mai înainte de a te zămisli tu în pântece te ştiu, şi mai înainte de ce ai ieşit tu din mitras te-am sfinţit (Ieremia 1, 5).

Şi dacă îşi bat joc de crucea Sa, încă şi mai mult îi vor mustra şerpii pustiei, căci prin şarpele blestemat au fost tămăduiţi credincioşii (Numerii 21, 4-9); or iudeii au îndrăznit să dea crucii un nume blestemat (A Doua Lege 21, 23; Galateni 3, 13). Au cinstit berbecul prins în mărăcine (Facerea 22, 9-13), căci Mielul cel adevărat cu luminata Sa cruce dă mărturie de aceasta, El care, în locul lui Isaac cel legat, a izbăvit lumea cea legată. Poporul fiind blestemat, Dumnezeu l-a izbăvit printr-un blestemat, în vreme ce neamurile au fost tămăduite de Cel ce dă viaţă tuturor. Au fost pradă blestemului şarpelui înălţat mai presus de ei de Moisi, şi aşa au cinstit şi s-au închinat şarpelui de aramă, care în locul trupului putea pierde sufletele. Cine nu voia să se uite la acest şarpe suferea prăpădul. Nu erau vrednici să privească spre Dumnezeu, se uitau la şarpele asemenea lor, şi erau izbăviţi. Ştiind Dumnezeu că poporul acesta va respinge pe Fiul Său, i-a povăţuit prin şarpe, ca să ruşineze pe cei ce-L vor răstigni, fiindcă cinsteau o preînchipuire a Mântuitorului nostru.

Lăcaşul cel sfânt a fost ars, iar templul nimicit (IV Împăraţi 25, 9) ca un simbol al Domnului, fiindcă trupul Domnului se aseamănă templului (Ioan 2, 19-21), iar vavilonienii se aseamănă celor care L-au răstignit. Dacă spui că Dumnezeu a făcut aşa din pricina păcatelor lor, atunci cu ce au păcătuit templul şi altarul, Daniil şi tovarăşii săi ? Iar dacă pentru a răsplăti dreptatea s-a întâmplat aceasta – căci darurile făgăduite au fost rodul acestor necazuri –, dreptatea şi-a primit răsplata prin trupul urcat pe cruce, aşa cum odinioară a primit-o prin templul care a fost nimicit.

Întâia pricină pentru a lăuda pe Ziditorul este că au făcut toate, iar a doua este că S-a descoperit pe Sine Însuşi prin lucrările Sale. Aşa cum a cunoscut lucrurile Sale, a vrut ca şi ele să-L cunoască pe El. Numele dumnezeirii a ţâşnit, a ieşit de la El, a venit şi s-a odihnit peste Moisi (Ieşirea 3-4), ca egiptenii să cunoască pe Dumnezeul a toate. Cuvântul a ieşit de la El şi a venit să locuiască în trup, ca toate făpturile să cunoască pe Părintele a toate. Prin numele dumnezeiesc se vestea dumnezeirea Fiului, iar prin numele Fiului s-a arătat paternitatea lui Dumnezeu.

Egiptenii nu l-au ascultat pe Moisi, iar toiagul său i-a pedepsit; dar crucea i-a mântuit pe cei ce au crezut în Fiul. Prin toiagul lui Moisi, preînchipuire a crucii, neamurile au făcut cunoştinţă dinainte cu crucea; egiptenii prin semnul celor zece plăgi, iar amalichiţii prin luptă (Ieşirea 7-12; 17). Din pricina neştiinţei lor, nu au fost conduşi mai întâi decât printr-o preînchipuire a crucii; dar când însăşi crucea s-a arătat peste ei, au fost luminaţi şi formaţi de învăţătura primită; Dumnezeu îl cinstea şi atrăgea pe Israil prin taina crucii. Dar când s-a arătat Cel pe care Îl cinstiseră prin semnele Sale, au făcut din El semnul tuturor ticăloşiilor, scuturând şi dând din picioare. Crescut, înfăşat şi cocoloşit din copilărie în desfătări şi plăceri, Israil, în ciuda icoanelor crucii, îngroşatu-s-a, îngrăşatu-s-a (A Doua Lege 32, 15), aşa încât, în cele din urmă, robia l-a închis între neamuri: Cel dezmierdat din pruncie slugă va fi (Pildele lui Solomon 29, 21).

Adevăratul chip înfăţişat de aceste preînchipuiri a venit la ei, dar trăsăturile sale adevărate le-au scăpat, deşi multă vreme numeroase prefigurări i-au pregătit pentru aceasta; nu au recunoscut trupul a cărui umbră i-a acoperit în pustie. Lemnul, chipul crucii, le-a îndulcit apele (Ieşirea 15, 22-25), iar şarpele, semn al lui, i-a izbăvit de rănile şerpilor (Numerii 21, 6-9), în vreme ce sâmbăta şi tăierea împrejur, care nici una nu-i putea mântui, erau osândite. Totuşi, ei s-au întors de la faţa Celui al cărui chip era neîncetat închipuit înaintea lor. Faţa Lui li s-a părut străină din pricina strălucirilor neşterse ale adevăratei frumuseţi în care strălucea. Toţi proorocii nu arătaseră decât o asemănare nedesăvârşită a frumuseţii Sale; chipul toiagului lui Moisi nu se ridica la înfăţişarea crucii, iar frumuseţea lemnului ce îndulcea apele nu se ridica la frumuseţea Celui ce a îndulcit neamurile. Pretutindeni unde trecea chipul Fiului, făpturile se cutremurau şi se clătinau: marea înaintea toiagului, muşcăturile şarpelui înaintea şarpelui de aramă, amărăciunea apelor în faţa lemnului.

Dar acolo unde S-a arătat Adevărul Însuşi, de îndată erau acoperiţi de reproşuri toţi cei acoperiţi de greşeli. El este izvorul ce dă fără pizmă fericire celor ce beau din el fără să se pizmuiască unii pe alţii. Apele au ieşit şi s-au revărsat în toate părţile, ca nimeni să nu pizmuiască partea vecinului său.