----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 54 vizitatori și nici un membru online

Din tâlcuirile la Evanghelie ale Sfântului Efrem Sirul

Despre postul, ispitirea, patima, moartea şi învierea

Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (V)

 

Moartea lui Iisus

În mâinile tale încredinţez duhul meu (Luca 23, 46). Umanitatea Sa a dat înapoi dumnezeirea Lui, pentru că Acesta o părăsise şi o lăsase în patima Sa. Dar nu S-a despărţit cu totul de ea, ci puterea lui Dumnezeu a ascuns-o de Cel ce murea şi de ucigaşii Săi. Dacă ea s-ar fi descoperit, Cel ce murea nu S-ar fi temut, şi ucigaşii Săi nu L-ar fi putut omorî. Însă dumnezeirea veghea asupra umanităţii, ca ea să piară; cea care veghea îşi dădea seama, nu însă cea care era vegheată.

Mai apoi dumnezeirea S-a arătat tuturor; a arătat morţii că nu fusese lăsat singur în iad (Psalmi 16, 10; Faptele Apostolilor 2, 27; 13, 35) şi ucigaşilor că nu-şi puteau duce la capăt lucrul lor: paza mormântului şi păstrarea mortului în el. Domnul a întărit prin fapte făgăduinţa făcută muritorilor; a arătat încheindu-şi lucrul Său că umanitatea Sa putea suferi, fiindcă murise, şi chiar cei ce muriseră puteau avea viaţă din nou. A înviat umanitatea Sa şi credinţa s-a întărit în cei ce-L ascultau; dar vrăjmaşul a ştiut că a fost osândit atunci când s-a întunecat soarele, şi s-a rupt catapeteasma bisericii (Luca 23, 45; Matei 27, 51), când străjerii au amuţit, mormintele s-au deschis şi morţii au înviat.

Dumnezeu S-a născut unit cu firea omenească; nu persoana Sa S-a născut, ci firea unită cu Ea, şi a cărei lege era să se nască după trup. I-a fost cu neputinţă să se nască şi să moară altfel decât alcătuită din aceleaşi mădulare ca şi noi. Aşadar, după rânduiala lucrurilor şi-a dus Domnul trupul Său de la poarta sânului mamei la poarta mormântului. Născându-Se, a deschis sânul încuiat; iar înviind, a deschis mormântul pecetluit şi păzit. Între naştere şi înviere a aşezat crucea, aşa ca cei ce se nasc din pântece şi călătoresc spre moarte să întâlnească mai întâi crucea, pomul vieţii. Să-i adune rodul şi să-l strângă în trupul lor, ca, atunci când moartea îi va fi adunat pe toţi la sânul său, să-l rupă şi să iasă din el.

Deci, dacă la moartea Domnului dumnezeirea nu se găsea împreună cu umanitatea, aceasta nu înseamnă că a vrut să fie separată de ea, ci pentru că moartea nu ar fi putut să se apropie de locul unde era viaţa care omoară moartea. Dar la naşterea Sa, dumnezeirea se afla împreună cu umanitatea, fiindcă naşterea şi 015. Din talcuirile la Evanghelie ale Sf Efrem Sirul V 1dumnezeirea nu sunt incompatibile. Naşterea este începutul tuturor făpturilor, ea le uneşte, iar făptura participă la puterea Făcătorului ei. Dar moartea este nimicirea a tot ce este, în vreme ce Dumnezeu este fiinţa ce rămâne; de aceea El nu poate fi în moarte. Nu pentru a învăţa ceva a venit la noi, ci ca să umple lipsurile noastre prin plinătatea Sa.

Prin firea Sa, trupul a pătimit împreună cu sufletul, fiindcă sufletul simte durerea. Aşadar, umanitatea Lui a pătimit din pricina trupului Său şi a simţit durerile din pricina sufletului: Duhul Sfânt se va pogorî preste tine, şi puterea celui de sus te va umbri (Luca 1, 35). Şi acelaşi trup s-a făcut pâine a vieţii şi hrană credincioşilor: Duhul va veni, ca şi puterea Celui Preaînalt; pentru aceasta şi Sfântul ce se va naşte din tine, se va chema Fiul lui Dumnezeu (ibid.); Scriptura spune aceasta despre trupul născut din Fecioară. Dar cei ce pretind că trupul Domnului nostru nu a fost decât o închipuire, ca acela al îngerilor ce au mâncat în sălaşul lui Avraam (Facerea 18, 1-18), sunt combătuţi de Scriptură, căci aceasta nu spune că aceşti îngeri au fost chinuiţi, omorâţi şi răstigniţi, fiindcă schimbarea lor nu privea decât înfăţişarea lor; ei nu erau cu adevărat trupeşti, ci luaseră forme folositoare celor ce îi vedeau. Ca să nu fie crezut asemenea lor, Domnul nostru S-a născut, cu ieşirea Sa din pântece vrând să scoată din cugete gândul unei simple asemănări.

Dacă Fiul ar fi fost Dumnezeu străin, soarele nu s-ar fi întunecat (Luca 23, 45) când Domnul a fost înălţat pe cruce, ci Făcătorul ar fi revărsat o lumină încă şi mai puternică, fiindcă vrăjmaşul Său ar fi fost sustras vederii Sale; ar fi făcut să se înalţe lumina Sa asupra iudeilor ce făceau voia Lui şi ar fi îmbrăcat cu văl de slavă templul curăţit de tristele întinăciuni ale vrăjmaşului Său şi scăpat de dispreţuitorul legii. Dacă se pretinde că Tatăl Dumnezeului străin a adus întunericul, s-ar putea obiecta că acesta nu este stăpânirea lui şi, dacă ar fi, nu l-ar fi putut aduce, mai întâi pentru că este binefăcător, iar mai apoi pentru că Domnul a zis: Iartă-le lor; că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). El a înlocuit soarele prin întuneric, ca aceia ce nu L-au cunoscut şi L-au răstignit şi mergeau în lumină să-L recunoască poate atunci când i-a învăluit întunericul.

Şi catapeteasma bisericii s-a rupt (Marcu 15, 38), Domnul arătând prin aceasta că a luat de la ei Împărăţia ca să o dea poporului ce aduce roada ei (Matei 21, 43). Sau prin catapeteasma ruptă însemna că templul va fi nimicit fiindcă Duhul Său a ieşit din el, Arhiereul rupându-şi pe nedrept cămaşa, Duhul a rupt catapeteasma, ca să vestească printr-o lucrare a făpturilor neruşinarea trufiei iudeilor. Arhiereul îşi rupse însemnul preoţiei sale lepădându-l departe de el; iar Domnul a rupt vălul, după care a ieşit şi a retras toate bogăţiile duhovniceşti ale poporului iudeu. Sau aşa cum acest templu în care Iuda şi-a aruncat aurul său (Matei 27, 5) a fost nimicit şi lepădat, tot aşa Domnul a rupt catapeteasma porţii prin care intrase Iuda. Sau a sfâşiat vălul pentru că Îl dezbrăcaseră pe Domnul de veşmintele Sale; fiindcă inima de piatră se sparge (Matei 27, 51), în vreme ce inimile iudeilor nu s-au căit.

Dumnezeu i-a biruit pe egipteni în luna lui Nisan şi i-a luminat pe evrei prin stâlpul de foc tot în luna lui Nisan. Soarele s-a întunecat peste ei, pentru că poporul răsplătise cele potrivnice [rele pentru bine]. Duhul a despicat catapeteasma aşa cum Dumnezeu despicase marea, pentru că Împăratul slavei fusese lepădat şi răstignit pe Golgota. Dar nu prin dreptatea sa a rupt poporul vălul. Şi făpturile au luat parte la patima Domnului; soarele şi-a ascuns faţa să nu-L vadă răstignit; şi-a retras lumina în sine însuşi să moară împreună cu Domnul; s-a întunecat vreme de trei ceasuri, apoi a strălucit din nou, vestind astfel că Domnul său va ieşi din iad a treia zi. Şi catapeteasma Bisericii s-a rupt, … şi pământul s-a cutremurat … şi mormânturile s-au deschis (Matei 27, 51-52), în chip de tânguire pentru nimicirea apropiată a templului. Sau – altă tâlcuire – gura făpturilor a aclamat şi îndreptăţit pe Domnul pentru că gura omului Îl osândise. Iudeii au tăcut, iar pietrele au strigat, aşa cum spusese El (Luca 19, 40). Catapeteasma a despicat urechile lor despicate şi a dat Domnului slava pe care i-o refuzaseră.

Sau Duhul, văzând pe Fiul spânzurat şi gol, a rupt vălul ce Îi slujea drept veşmânt de cinste. Sau semnele, văzând mielul pe care îl însemnaseră atât de adeseori, au rupt vălul şi au ieşit în întâmpinarea Lui. Sau duhul proorociei ce sălăşluia în templu şi coborâse aici pentru a prezice venirea Lui la oameni a zburat numaidecât ca să vestească în înălţimi că Domnul urca la cer. Şi mormânturile s-au deschis pentru a arăta că Domnul ar fi putut despica şi zdrobi lemnul crucii; dar nu l-a despicat, nici nu l-a zdrobit, fiindcă trebuia să se slujească de el pentru a despica împărăţia lui Israil şi a zdrobi păcatul în mijlocul neamurilor [păgâne]. Duhul a despicat vălul în locul lemnului crucii; şi pentru a dovedi că ieşise din templu, a chemat ca martori ai ieşirii Sale pe drepţii ce ieşiseră din morminte (Matei 27, 52-53); aceste două ieşiri, a lui Hristos şi a drepţilor, se vesteau una pe alta. Şi pentru că împărăţia şi preoţia erau unse şi sfinţite în Duhul, Duhul, izvorul acestor două slujiri, a ieşit din templu ducându-le de aici pentru a face cunoscut că El este Cel ce le-a făcut să înceteze. Chiar dacă ştim că trebuie să ne tăiem degetul cel mic de la mână pentru a vindeca trupul nostru care fără aceasta s-ar destrăma cu totul, noi nu vrem să o facem; dar Dumnezeu ştia că oamenii vor fi mântuiţi prin omorârea Fiului Său, şi aceasta nu L-a oprit.

Avraam avea mulţi slujitori; de ce Dumnezeu nu îi spusese să jertfească pe unul din ei ? Pentru că iubirea lui Avraam nu ar fi fost descoperită de un slujitor; pentru aceasta era nevoie de însuşi fiul său. Erau mulţi slujitori ai lui Dumnezeu, dar El nu Şi-a arătat dragostea Sa faţă de făpturi prin nici unul dintre ei, ci prin Fiul Său, prin Care s-a vestit iubirea Sa pentru noi: Că aşa au iubit Dumnezeu lumea, cât şi pre Fiul său cel unul născut l-au dat (Ioan 3, 16).

Şi stau toţi cunoscuţii lui de departe (Luca 23, 49), ca să se împlinească cuvântul psalmistului: Cei mai de aproape ai mei, departe au stătut (Psalmi 37, 12). Înaintea sâmbetei L-au omorât, în vremea morţii; şi înaintea sâmbetei L-au îngropat, fără să fi fost vreme pentru tânguire; fiindcă sâmbăta este sfârşitul durerilor şi, cât timp durează, acea întristare trebuie să rămână ascunsă, căci ea nu primeşte nici durere, nici stricăciune.

Taina lemnului şi a mielului a început să se preînchipuie o dată cu Avraam; căci în jertfa lui Isaac, un berbec s-a prins în chip de simbol în pom (Facerea 22, 1-13); iar Iacov arată lemnul înrudit cu apa (Facerea 30, 37-42). Astfel lemnul se face vrednic să poarte pe Domnul, din care nici un os nu a fost zdrobit (Ioan 19, 33-36). Roadele pământului se nasc din lemnul pomului, iar comorile mării sunt purtate de lemnul corăbiei; la fel stau lucrurile şi cu sufletul care are nevoie de trup, instrumentul său. Domnul a fost azvârlit pradă furiei oamenilor dezlănţuiţi; a păstrat tăcerea ca un mut (Matei 26, 63; Ioan 19, 9) şi i-a ajutat pe oameni să urce spre înălţimi prin iscusinţa Sa.

Ci unul din ostaşi cu suliţa coasta lui a împuns (Ioan 19, 34). Domnul a cinstit pe prietenii Săi prin propria Sa necinstire şi a adus asupra lor oprobiile celor ce Îl acopereau cu ele, pentru ca vrăjmaşii să cunoască dreptatea Lui, iar prietenii Săi bunătatea Lui. Izvorul de sânge ţâşnit din coasta Sa arată sângele pe care l-a luat asupra sa Israil (Matei 27, 25), şi apa alerga să-l curăţească. Înfăţişarea sângelui mugea împotriva ucigaşilor Domnului, iar taina apei arăta că prietenii săi erau curăţiţi. Acest lucru s-a întâmplat ca să ştie că după moartea Sa va fi iarăşi viu. Cu cât Îi înmulţeau durerile, cu atât se descopereau comorile ascunse în El. Bogăţiile cereşti prisoseau în fiecare din mădularele Lui, iar când nimicitorii s-au apropiat de ele, acestea au curs din belşug ca să îmbogăţească pe prieteni şi să-i învinuiască pe ucigaşii Săi.

Am alergat spre toate mădularele Tale, am luat toate darurile cu putinţă şi, mulţumită coastei străpunse de suliţă, am intrat în raiul ocrotit de suliţă. Să intrăm prin coasta străpunsă, căci din pricina coastei luate din bărbat am fost dezbrăcaţi de făgăduinţă. Foc al poftei a ars în Adam din pricina coastei sale. De aceea a fost străpunsă coasta celui de al doilea Adam şi din ea a ieşit un râu menit să stingă focul întâiului Adam.

Sângele cuprinde viaţa (Leviticul 17, 11); harul l-a făcut să ţâşnească ca taină a vieţii pentru cel ce îşi meritase după dreptate moartea. Mijlocitorul cel rău a aprins focul împotriva oamenilor, dar Mijlocitorul cel bun a făcut să curgă peste ei ape răcoritoare. Nimeni nu este mai rău decât cel care l-a înşelat pe Adam cel nevinovat şi nimeni nu se aseamănă acestui viclean afară de cel ce l-a străpuns pe Domnul nostru după moartea Lui. Dar răutatea prin care a biruit demonul a fost biruită ea însăşi. Şi îndată au ieşit sânge, care ne-a izbăvit din robie, şi apă (Ioan 19, 34) ca să spele şi să curăţească de reaua robie pe oricine vine la sângele mântuitor.

Şi îndată au ieşit sânge şi apă, adică însăşi Biserica zidită pe Hristos, aşa cum mireasa lui Adam a fost scoasă din coasta lui. Coasta lui Adam este mireasa lui, iar sângele Domnului nostru este Biserica Lui. Moartea a ieşit din coasta lui Adam, iar viaţa din coasta Domnului nostru. Măslinul închipuie bine taina lui Hristos, căci din el iese lapte pentru prunci, apă pentru tineri şi untdelemn pentru bolnavi. Tot aşa şi Hristos, Măslinul, a dat prin moartea Sa apă, sânge şi untdelemn.

Pizma l-a prigonit pe David şi invidia pe Fiul lui Adam. Adam a fost închis în adâncul peşterilor, iar Fiul lui David în iad. Lumea credea că David era vinovat şi Fiul lui David biruit, dar Saul era vinovat şi el a fost mustrat; iar moartea a fost biruită şi doborâtă la pământ. David a strigat: Unde este suliţa ta, împărate ? (I Împăraţi 26, 16). Iar Fiul lui David: Unde este, moarte, biruinţa ta ? (I Corinteni 15, 55). Saul şi-a aruncat suliţa împotriva lui David şi, chiar dacă nu l-a atins, zidul a fost martor al loviturii sale (I Împăraţi 18, 10-11); tot aşa prigonitorii au lovit cu suliţa pe Fiul lui David şi, deşi puterea Lui nu a fost rănită, trupul Său era mărturie a loviturii lor. Dar nu a fost atins, iar Fiul lui David nu a suferitvătămare. Zidul, suliţa şi peştera îl mustră pe Saul; trupul, crucea şi mormântul îi mustră pe evrei.

Rana făcută lui Hristos s-a închis în aceeaşi zi. Vinerea care a înfipt piroane în trupul lui Hristos i le-a scos în iad. Între cei vii a fost străpunsă coasta Lui, şi între cei morţi Hristos a vindecat-o. Dar rana închisă cum de se deschide zece zile mai târziu, fiindcă degete de om s-au vârât în ea (Ioan 20, 24-29) ?

Braţele lui Moisi erau întinse, şi Dumnezeu le-a întins până la robirea cu totul a vrăjmaşilor lui Israil (Ieşirea 7, 8-16). Dar iudeii au întins braţele Fiului lui Dumnezeu pe cruce inversând întinderea binefăcătoare a braţelor lui Moisi; şi Dumnezeu le-a dat inversul întinderii binefăcătoare a braţelor Fiului Său; au căzut ca să nu se mai ridice niciodată. La fel s-a întâmplat cu neamurile [păgâne] care au crezut în braţele Sale întinse; urmarea întinderii braţelor lui Moisi le înfricoşase; de aceea au acţionat faţă de Dumnezeu invers decât iudeii, şi au avut o soartă inversă. El a murit pe cruce ca să se plinească Scriptura: Ca o oaie la junghiere s-au adus, şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce îl tunde (Isaia 53, 7). A omorî mai întâi şi a tunde mai apoi este un lucru potrivnic rânduielii lucrurilor. Dar lucrul a fost spus despre Domnul, fiindcă întâi a fost omorât de sentinţa ieşită din gura judecătorului, iar mai apoi L-au dus şi întins pe cruce; întins astfel deasupra pământului, era ca mielul înaintea celui ce-l tunde.

Se mai poate spune că a murit pe cruce ca să arate taina morţii Sale ce învie toţi morţii, căci la răstignirea Sa era înălţat pe cruce ca piatra de pe pieptul arhiereului (Ieşirea 28, 15-30). Ierusalimul este mijlocul pământului, fiindcă Dumnezeu Cel drept a aşezat aici Legea Sa, care străluceşte până la marginile lumii. În bunătatea Sa, El a ridicat aici şi crucea Sa, ca ea să-şi întindă braţele peste lumea întreagă şi să îmbrăţişeze toate sufletele pământului.

 

015. Din talcuirile la Evanghelie ale Sf Efrem Sirul V 2

 

Iisus a murit pentru lume, ca nimeni să nu mai vieţuiască pentru lume, şi a vieţuit în trup ca un răstignit, ca nimeni să nu mai vieţuiască în el în desfrânare. A murit pentru lumea noastră în însuşi trupul nostru, ca noi să vieţuim în lumea Sa pentru El în însuşi trupul nostru. A omorât viaţa trupului, ca noi să nu vieţuim în trup în chip trupesc. S-a făcut învăţător nu prin durerile altora, ci prin propriile Sale patimi. Şi a gustat El Însuşi amărăciunea, căci ne-a tâlcuit că nu ne facem ucenici ai Lui prin cuvinte, ci prin suferinţă (Matei 20, 20-28).

Două botezuri au fost în Domnul nostru, care curăţă pe toţi oamenii: botezul apei şi botezul crucii; botezul patimii a făcut cunoscut botezul apei. Fiindcă pocăinţa este ca răstignirea păcătoşilor înşişi, întrucât străpunge în taină mădularele lor, ca ei să nu cedeze poftei; lucru pe care Ioan îl prezise înaintea Domnului nostru (Matei 3, 1-12). Aşadar, cele două botezuri sunt necesare drepţilor şi păcătoşilor; dacă nu ar fi decât unul, singur nu ar putea da viaţă. Dacă spui că este prigoană pe faţă, îţi voi răspunde că este şi o prigoană ascunsă. Anchetatorii prigonesc credinţa ta, mărturiseşte deci pe Domnul nostru fără ca anchetatorii să te împiedice; fiindcă persecuţia regilor nu este atât de rea ca cea a anchetatorilor; unghiile ascuţite de fier nu sunt atât de cumplite ca ereziile, nici torturile ca interogatoriile, nici smulgerea pielii ca şicanele, nici decapitarea ca îndoielile minţii.

Te persecută ura ? arată iubire; te persecută pizma ? arată blândeţe; te persecută pofta ? fii cu desăvârşire înfrânat. Dacă te prigoneşte nedreptatea, arată dreptatea; dacă te prigoneşte banul, mărturiseşte pe Domnul nostru, Domnul a toate. Toţi aceşti prigonitori persecutau pe mărturisitori în timp de pace; şi pentru că s-au distins în luptă cu aceşti persecutori ascunşi au fost încununaţi pe faţă de persecutori. Deprinde-te împotriva celor ce nu se văd, ca să te poţi împotrivi celor ce se văd. Dacă prigonitorii care sunt în tine au pus stăpânire pe tine, cum vei putea birui pe cei din afară ?

Ruşinea crucii a fost mai mare decât veacurile şi popoarele. Dacă moartea lui Adam a osândit toate neamurile la moarte, cine s-ar putea împotrivi atotputerniciei grelei ocări făcute măreţiei Domnului ? Dreptatea şi mila s-au despărţit în acel ceas, căci fără aceasta nimeni nu ar fi putut îndura asprimea dreptăţii. Cine s-ar fi putut îndura de noi în afara milostivirii dumnezeieşti; milostivirea s-a îndurat de noi pe când spânzura pe cruce şi, spre cinstea dreptăţii Sale, a acoperit de mustrări pe înţelepţi, chemând în schimb pe neştiutori, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). Dreptatea Sa stă mărturie şi ne-a învinuit în pilda viei: Lucrătorii [viei] văzând pre fiul, au zis întru sine: acesta este moştenitorul (Matei 21, 38). Nu când moştenitorul a fost la ei, ci pe când era încă departe de ei s-au gândit să-l omoare, ca să dobândească moştenirea.

Dreptatea Sa ar putea fi atacată, iar milostivirea Sa hulită spunându-se: de ce a venit, fiindcă ei trebuiau să nu-L cunoască ? La ce le-a slujit, fiindcă nu L-au înţeles ? Dreptatea Lui ne învaţă de ce S-a ascuns poporului Său şi S-a descoperit neamurilor [păgâne]. Dreptatea a prevenit orice atac arătând că neamurile L-au cunoscut. Şi ca să fie lăudată milostivirea Sa din pricina iertării păcatelor neamurilor şi a izbăvirii lor, spune că iudeii nu L-au cunoscut.