----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 126 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
Capitolul VII
 
Capitolul VIII
Două Biserici autocefale, dar nerecunoscute ca atari de Biserica întreagă
§. 221. Biserica Bulgariei

Cele două Biserici cu autocefalie nerecunoscută de Biserica întreagă, adică Biserica Bulgariei şi Biserica Muntelui Sinai, nu se pot compara una cu alta în ceea ce priveşte autocefalia lor, autocefalia Bisericii Bulgare fiind a Bisericii unui popor întreg, pe când autocefalia Bisericii Muntelui Sinai este a unei mânăstiri, ridicată la rang de arhiepiscopie.

Ce priveşte Biserica Bulgariei, pe când Biserica de la nordul Bulgariei, odinioară Patriarhia de Târnova, fusese degradată în mitropolie şi supusă Patriarhiei de Constantinopol încă de la 1393, când regatul româno-bulgar a fost prefăcut în provincie turcească, Biserica de la sudul Bulgariei a intrat şi în periodul prezent (V), adică în timpul de la 1453 încoace, tot ca autocefală. Ea avea de căpetenie pe arhiepiscopul autocefal de Ahrida sau de Ohrida. Acesta păstori totodată în instanţă supremă până la 1585 prin mitropolitul Albaniei, subordinat lui şi pe grecii ortodocşi rămaşi la sudul Italiei şi sporiţi după căderea Constantinopolului cu fugari albanezi, pe care apoi Papa Sixt V (1585-1590) i-a constrâns la unire, oprind pe numitul mitropolit a se duce la ei.

Arhiepiscopul Ahridei se pare că a fost reprezentat apoi pe la 1451-1453 de patriarhul sârbesc de Peci (Pec) Nicodim II ca administrând şi scaunul Ahridei, căci până la 1459 acest patriarh era sub acelaşi suveran sârb; nu cunoaştem cauzele acestei relaţii ierarhice, dar ele stau în legătură cu starea tristă de atunci în comun a Bisericii Sârbeşti şi Bulgăreşti. Viceversa, între anii 1459-1557 când Serbia era guvernată direct de turci, arhiepiscopul Ahridei, care ca căpetenie bisericească se părea turcilor mai puţin periculos în comparaţie cu patriarhii sârbeşti, s-a putut menţine nu numai în păstorirea Bisericii Bulgare, ci a fost totodată şi căpetenie a Bisericii Sârbeşti în locul patriarhului de Peci, după distrugerea totală a Serbiei şi transformarea ei în provincie turcească – astfel opinează cei mai noi cercetători ai istoriei Serbiei –; în sfârşit pe la jumătatea secolului XV, după anul 1439, adică după Sinodul de la Florenţa, el a avut jurisdicţie pentru un timp poate chiar asupra mitropoliţilor Moldovei şi Ungro-Vlahiei, care vor fi evitat pe patriarhul de Constantinopol, ca pe unul care se unise cu Roma şi din contră se vor fi alipit de scaunul Ahridei, cu care erau în amiciţie veche şi care nu voise a auzi de Unire.

Dar fiindcă turcii tratau pe bulgari, cum tratau de altfel şi pe sârbi, nu numai în mod cu totul arbitrar, ci pe unii pentru credinţa lor îi şi persecutau până la vărsare de sânge, bulgarii de o parte emigrară mulţi în ţările vecine despre nord, iară de altă parte trecură mulţi la mahomedanism, precum trecură mulţi sârbi din Bosnia şi Hercegovina. Renegaţii sau mahomedanii bulgari se numesc pomaci, adică poate ,,ajutători”, ajutători ai turcilor contra creştinilor. Numărul lor se urcă în prezent la vreo 300.000-400.000 de suflete, în Munţii Rhodope (Despoto-Planina, Despoto-Dagh, adică Munţii Vlădicăi, aşa numiţi pentru numeroasele mânăstiri de pe ei).

Situaţia tristă a Bisericii Bulgare a fost cauza că între anii 1605-1665 chiar arhiepiscopi de Ahrida înclinau a se supune Scaunului de la Roma, care avea mare trecere şi în Turcia, după ce Papa Grigorie XIII (1572-1585) înfiinţase în Roma un institut pentru slavii de sud (Collegium Illyricum), spre a cultiva tineri sârbi şi bulgari ca misionari romano-catolici. De aceea papa trimitea la bulgari misionari, care însă neavând între ortodocşi nici un succes real, au putut atrage numai unele resturi de bogomili sau de pavlichieni de pe lângă Filipopol şi de pe lângă Nicopol[1], mai mult încă, la 1726 papa hirotoni arhiepiscop unit de Ahrida chiar un bulgar, educat în Colegiul Iliric, însă negreşit fără nici un succes.

Din cauza acelei triste stări de lucruri şi Samuil patriarhul de Constantinopol, în aceleaşi împrejurări şi din aceleaşi motive a ajuns în 1767 a încorpora la patriarhie şi Biserica de la sudul Bulgariei, cum încorporase în 1766 Biserica Serbiei. Astfel arhiepiscopia autocefală a Ahridei deveni o mitropolie subordinată Patriarhiei de Constantinopol. Consecinţa fu că şi în eparhiile de la sudul Bulgariei fură trimişi numai episcopi greci din Constantinopol, cum erau trimişi până atunci în eparhiile de la nordul Bulgariei. Aceşti episcopi dispreţuiau tot ce era bulgar şi se sileau prin toate mijloacele a greciza pe bulgari, totodată îi şi apăsau în privinţa materială. De abia în anul 1835 înfiinţară neguţători bulgari din Odesa întâia şcoală poporală la Gabrowo în Balcani.

De aceea, când pe la jumătatea secolului XIX s-a deşteptat şi între bulgari conştiinţa naţională, la 1844 apăru întâiul ziar bulgar şi încă de la 1872 singură Episcopia Vidinului număra la 80 şcoale poporale, bulgarii începură a se arăta nemulţumiţi cu starea de lucruri în fiinţă şi a tinde să aibă o Biserică naţională. Patriarhia de Constantinopol neţinând seamă de acestea, Roma găsi portiţă deschisă între bulgari şi cu sprijinul statelor romano-catolice, mai ales al Austriei şi Franciei, care din urmă până la 1905 se pretindea protectoarea romano-catolicilor în Orient, începură agitaţii unioniste între bulgari şi acestea păreau să aibă succes, aşa că în 1861 papa a şi hirotonit bulgarilor un arhiepiscop unit în persoana lui Iosif Sokolski, arhimandrit bulgar. Dar cei mai mulţi bulgari, prin acţiunea Rusiei, regretară curând această unire şi reveniră la Biserica Ortodoxă, Sokoloski însuşi schimbă scaunul său cu chilia unei mânăstiri din Rusia.

Unirea se menţinu numai la un număr de vreo 10.000 suflete, după alte date statistice ale ortodocşilor numai la 4.000; iară după date statistice ale romano-catolicilor, la 13.000 (din care 10.000 în Macedonia şi 3.000 în Tracia); după date statistice ale uniţilor înşişi ei ar fi în număr de 30.000 suflete. Ca păstori uniţii obţinură de la Roma în 1883 trei vicari apostolici, adică un arhiepiscop in partibus la Constantinopol, un episcop in partibus la Adrianopol, pentru Tracia, şi un episcop in partibus la Tesalonic (Salonic), pentru Macedonia, dar în 1894 acest din urmă a revenit împreună cu turma lui la Biserica mamă.

Tot într-un timp cu propaganda de la Roma începu între bulgari şi o propagandă protestantă, adică metodistă-baptistă din America, cu o traducere a Bibliei în limba bulgară, cu tractate, reviste şi şcoale, dar ea până acum avu numai puţin succes. Bulgarii protestanţi se cred a fi în număr de 4.000. Faţă cu progresul ulterior al unirii ce intră în scenă la 1861 şi cu propaganda protestantă din acelaşi timp, patriarhia acum negreşit făcu bulgarilor concesii, ea le oferi mai cu seamă garanţii că li se va respecta limba, precum şi că li se vor da de preferinţă episcopi de naţiune bulgară. Dar bulgarii mai cereau acum a se restabili autocefalia Bisericii lor, în care să intre toată naţiunea lor; în această direcţie lucrau şi episcopi de naţiune bulgară, ce li se dăduse până atunci; patriarhia însă nu voi absolut a garanta atare autocefalie şi afirmă că ea singură nu poate decide afacerea fiind de competinţa unui Sinod Ecumenic. Ruşii şi sârbii declarară că pentru aceasta nu este necesar un Sinod Ecumenic, dar grecii persistau în clauza că trebuie să se pronunţe un Sinod Ecumenic.

Urmarea fu că la 1871 Poarta după intervenţia Rusiei, fără să ţină seama de atitudinea negativă a Patriarhiei de Constantinopol, recunoscu bulgarilor prin un firman autocefalia ce o cereau, dar în o formă ceva mai restrânsă, ca exarhat autonom al patriarhiei, asemenea cu un vicariat autonom, cu o filială autonomă a ei şi la 1872 a pus în fruntea lor un exarh ales de ei înşişi. Faţă de acest exarh Patriarhia de Constantinopol avea să-şi rezerve numai oarecare drepturi onorifice, iar exarhul să aibă reşedinţa tot în Constantinopol. Dar, după oarecare negocieri zadarnice de înţelegere, Patriarhia de Constantinopol excomunică pe exarh şi chiar în 1872 convocă la Constantinopol un Sinod, la care luară parte şi ceilalţi patriarhi, afară de Chiril II, patriarhul Ierusalimului şi de arhiepiscopul Ciprului. Sinodul condamnând etnofiletismul în Biserică, adică principiul de a împărţi după naţionalităţi Biserica de pe acelaşi teritoriu, consideră separarea samavolnică a Bisericii Bulgare ca schismă şi rosti anatema asupra celor ce vor voi să persiste în schismă. Numai Chiril II, patriarhul de Ierusalim, nu voi nici după Sinod a adera la această decizie şi de aceea fu scos de propriul său sinod.

Însă bulgarii nu se intimidară de anatema Sinodului constantinopolitan, ei afirmară cu atât mai mare animozitate contra grecilor independenţa Bisericii lor; aceasta se întări numai prin evenimentele ce urmară. Când adică izbucni la 1875 o răscoală în Bosnia şi Hercegovina, se născură răscoale şi în Bulgaria, care însă fură reprimate, căci populaţia acestei ţări era prea puţin înarmată. Populaţiei mahomedane, înverşunată asupra acestor răscoale bulgare, îi era uşor a se răzbuna de ele şi deci nimici 58 de aşezări bulgare şi ucise 12.000 de bulgari.

O conferinţă europeană, care voi să împiedice atari excese pe viitor nu reuşi la turci. Dintr-aceasta se născu la 1877 un război ruso-turc, la care participă şi România şi care apoi la 1878 avu de rezultat Pacea de la San Stefano şi reviziunea acesteia în Congresul de la Berlin, unde se decise înfiinţarea unui principat tributar al Bulgariei şi recunoaşterea unei Rumelii de Ost autonome sub suzeranitatea Turciei, apoi şi neatârnarea României, care pentru pierderea părţii ei de Basarabia, ce-i fusese restituită în Pacea de la Paris la 1856 primi ca compensaţie Dobrogea, de asemenea neatârnarea Serbiei şi lărgirea teritoriilor Serbiei şi Montenegrului, precum şi ocupaţia Bosniei şi Hercegovinei de Austria.

Principe al Bulgariei deveni prin alegere la 1879 Prinţul Alexandru Battenberg, care se afirmă ca vrednic domnitor atât în cele dinăuntru şi la 1885 şi în luarea guvernului Rumeliei de Ost, cât şi în afară în contra geloasei Serbii, intrată în Bulgaria, pe care o învinse în două bătălii, dară o cruţă în urma intervenţiunii Austriei. Totuşi acest principe trebui în urma unei nenobile nemulţumiri a împăratului rusesc Alexandru III, să abdice la 1886 spre marea părere de rău a poporului bulgar şi muri ca conte de Hartenau în 1893 la Graz. Ca urmaş al său fu ales la 1887 Prinţul Ferdinand de Coburg, care numi pe bulgarul Stambulov preşedinte de minister şi domni aşa că putu să înalţe la anul 1908 Bulgaria în regat independent.

Evenimentele de la 1876 şi în urma lor scoaterea şi exilul lui Antim întâiul exarh, căzut în dizgraţia Porţii la 1877, n-au produs modificări în exarhat însuşi, cu toate că şi mai târziu Poarta încă mult timp n-a fost binevoitoare faţă de bulgari de la înfiinţarea principatului Bulgariei (1878). Iar ca culme, şi de atunci spre marea neplăcere a Patriarhiei de Constantinopol, exarhul are reşedinţa în Constantinopol, sub cuvânt că exarhatul cuprinde nu numai regatul actual, inclusiv Rumelia Orientală, ce fu unită de la 1885 cu acesta, ci şi pe bulgarii din Constantinopol, din Tracia de sub turci şi Macedonia. Cu toate acestea până la 1908 exarhul a avut sinod numai în Bulgaria şi de la 1883 sinodul acesta avu sediul în Sofia, capitala principatului de atunci şi a regatului de azi, exercitând jurisdicţia lui numai asupra Bisericii Bulgare din regat.

De la 1906, când exarhul şi-a strămutat reşedinţa din suburbia Ortochioi (Ortokioy, Ortoköj) în Pera, cartier european despre vest al Constantinopolei, el ceru şi sinod în Constantinopol şi un consiliu mixt, ca cel al patriarhului; dar contra acestei cereri a protestat patriarhul, cât timp Poarta nu va recunoaşte exarhatul ca schismatic, adică separat de patriarhie şi ca Biserică înstrăinată de aceasta şi cât timp clerul Bisericii Bulgare nu primeşte semnul distinctiv că este al unei Biserici cu totul deosebite de cea ortodoxă. Poarta însă şi de astă dată aprobă în 1908 ca exarhul să aibă un sinod de 4 mitropoliţi, iar în 1909 el însuşi şi-a dat şi un consiliu naţional, în care au intrat 6 mireni.

În prezent exarhatul consistă din 17 eparhii, ce sunt mitropolii; 6 din acestea (la început 8, adică 6 destinate a se menţine şi 2 a se desfiinţa) sunt în Bulgaria, 3 în Rumelia Orientală, 7 în Macedonia şi 1 în Tracia, neaprobată de Poartă, de aceea o administrează un arhimandrit. La intrarea exarhului în funcţiune, i s-a dat asigurare că pe lângă eparhiile încredinţate lui atunci va mai primi şi alte ţinuturi, în care 2/3 din populaţie se vor pronunţa pentru aceasta; el a şi obţinut atari ţinuturi, cele mai multe fiindu-i acordate de Poartă succesiv; însă în ele a întâlnit şi întâlneşte continuu rezistenţă nu numai din partea grecilor, ci şi din partea sârbilor, în Macedonia şi din partea românilor locali; din această cauză el s-a plâns şi se plânge necontenit că drepturile bulgarilor sunt călcate de greci şi sârbi şi chiar de guvern.

După cum este constituit acum (1900), exarhatul are 3 ½ milioane de suflete; dintre acestea aproape 3 milioane sunt în Bulgaria şi în Rumelia Orientală (faţă de vreo 100.000 greci de aici sau 30.000, după statistici mai nouă, supuşi Patriarhiei de Constantinopol şi formând 5 eparhii, dar în 1906 bulgarii, cu tendinţă de a suprima jurisdicţia patriarhiei pe teritoriu bulgar, au maltratat barbar pe greci, mai ales în Anhial, de unde locuitorii greci s-au strămutat atunci în Grecia, fundând aici Anhialul nou; pentru ocrotirea şi despăgubirea lor patriarhia a intervenit la toate puterile, dar în zadar); apoi ca ½ milion suflete sunt în Constantinopol, Tracia (în ,,Vilaietul”, adică Guvernământul general Adrianopol) şi în Macedonia (o statistică mai nouă arată că întreaga naţiune bulgară din toate provinciile şi din Rusia, România şi Ungaria numără aproape 5 ½ milioane; din acest număr (la 1900) în Bulgaria şi Rumelia Orientală sunt 2.880.000. Bulgarii înşişi se socotesc de predilecţie în număr de 6-7 milioane).

Exarhul, care are şi un episcop vicar, este ales pe viaţă de o adunare compusă din mitropoliţi şi mireni şi de sinod, iar membrii sinodului se aleg pe 4 ani de toţi episcopii; aceştia, de sinod şi de o adunare compusă din clericii eparhiei şi din mirenii eparhiei; membrii mireni din consiliul naţional din Constantinopol se aleg de mirenii eparhiilor respective[2].

După ce la 1762 călugărul Paisie, de pe Muntele Athos, compuse o cronică bulgară cu amintiri de vechea independenţă, la începutul secolului XIX Sofronie episcop de Vraţa († 1815), şi ucenic al său s-a silit a pune bază unei literaturi teologice la bulgari, el a făcut a se da la lumină în 1806 prima carte bulgară tipărită, o colecţie de predici duminicale cu titlul ,,Nedelnic”, adică carte pentru duminici; ea fu tipărită în tipografia Episcopiei Râmnic din Ungro-Vlahia. Acum, mai ales elevi ai şcoalelor teologice din Rusia şi din alte ţări dezvoltă această literatură. Între aceşti din urmă excelează Climent, mitropolit al Târnovei, decedat în 1901; el s-a distins şi ca luptător pentru libertatea Bisericii sale şi avu să îndure multe suferinţe sub ministerul Stambulov (1887-1894), care tiraniza Biserica.

De la 1893 instrucţia mai superioară a clerului avea a se obţine în un seminar cu 6 clase la Constantinopol şi încă în unul din Bulgaria; acest din urmă a fost întâi numai cu 4 clase şi se afla în Samokov, iar de la 1903 fu transformat în seminar tot cu 6 clase şi se află în Sofia. Pe viitor este proiectată şi o facultate teologică pe lângă Universitatea din Sofia. S-au lucrat şi pentru o retribuire cât de modestă a clerului de enorii şi în sfârşit ea s-a decretat la 1908.

O dezvoltare mai satisfăcătoare a Bisericii Bulgare, tratată rău de guvern mai înainte, şi cu deosebire sub menţionatul minister al lui Stambulov, este stânjenită din cauza frământărilor politice, a propagandei romano-catolice încurajată de sus, al cărei conducător Menini, arhiepiscop de Sofia, adresa chiar sinodului bulgar propuneri de unire şi din cauza libertinismului religios al celor mai mulţi bărbaţi de stat şi învăţători bulgari; din această cauză la 1909 chiar a fost exclus din şcoale studiul religiei; dar massa poporului este ortodoxă şi evlavioasă, iară clerul, faţă de aceste stânjeniri, se asociază în înfrăţiri spirituale cu scop de a răspândi în popor cărţi religioase şi morale; el a protestat energic şi contra noii legi şcolare.

 

În episodul următor:
 
Capitolul VIII
Două Biserici autocefale, dar nerecunoscute ca atari de Biserica întreagă

 


[1] Dintre aceşti bogomili de odinioară, atraşi la Biserica Latină, mai sunt astăzi vreo 14.000-24.000 aşa-numiţi ,,pavlichieni” în Bulgaria pe lângă Filipopol, pe când vreo 26.000 dintre ei la sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII, pe timpul războaielor Austriei cu Turcia au imigrat din regiunea Nicopolului în Banat, unde sunt cunoscuţi prin jurul Timişoarei sub numele popular de ,,pavlichieni”.

[2] N.tr.: După campania din 1913, nefavorabilă Bulgariei, exarhatul s-a desfiinţat.