----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 64 vizitatori și nici un membru online

Persecuţia lui Hruşciov (1959-1964)

Nimicirea ,,rămăşiţelor religioase” ale poporului rus

 

Unul din ţelurile intrării Patriarhiei Moscovei în Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) în 1961 a fost de a masca o nouă persecuţie în Uniunea Sovietică[1]. Intenţia finală a Sovietelor – distrugerea completă a Bisericii – a rămas neschimbată în perioada de după război; dar tactica lor a arătat oarecare flexibilitate. Persecuţia lui Hruşciov a demonstrat cât de fragil şi unilateral era acordul dintre Biserică şi stat şi cât de uşor puteau fi retrase concesiile făcute de stat, fără scrupule sau compensaţie[2].

Până la moartea lui Stalin, în timp ce Ortodoxia adevărată era prigonită mai violent ca niciodată, ,,Ortodoxia sovietică” s-a bucurat, prin comparaţie, de o perioadă de pace. Însă, pe 7 iulie 1954, Comitetul Central al Partidului Comunist Sovietic a emis un document intitulat ,,Despre neajunsurile majore din propaganda ateist-ştiinţifică şi măsuri pentru îmbunătăţirea ei”, care a atras după sine o întoarcere la cursul de dinainte de război, de ,,atacare a rămăşiţelor religioase”. În acea vară, unii enoriaşi au fost prigoniţi şi unele biserici închise. Mitropolitul Grigorie al Leningradului şi Arhiepiscopul Luca de Simferopol au rostit critici publice împotriva acestei noi direcţii.

Cu toate acestea, în noiembrie, Comitetul Central a început să schimbe din nou cursul, în 1955 numărul bisericilor înregistrate a început să crească şi în 1956 a fost permisă tipărirea a 50.000 Biblii[3]. Apoi a venit faimosul discurs al lui Hruşciov de la cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist din 1956, la care a fost condamnat cultul personalităţii lui Stalin. Curând mii de oameni care fuseseră condamnaţi pentru convingerile lor religioase sau politice s-au întors din lagăre, inclusiv 293 de clerici ai Patriarhiei Moscovei şi un număr necunoscut de clerici ai Bisericii din Catacombe. În iulie, Gheorghe Karpov l-a informat pe patriarhul Alexie I că el nu trebuia să se îngrijoreze în ce priveşte chestiunea deschiderii bisericilor, deoarece acest proces va avea loc acum neîntrerupt[4].

Pe 4 octombrie 1958, Comitetul Central a trimis o scrisoare secretă Uniunii Republicilor intitulată ,,Despre lipsurile propagandei ateist-ştiinţifice”. Întreg partidul şi toate organizaţiile publice şi organele de stat erau chemate să atace Biserica. A urmat persecuţia lui Hruşciov din anii 1959-1964, când au fost distruse majoritatea seminariilor şi mânăstirilor şi 12-15.000 de biserici parohiale, ,,rămăşiţele religioase” ale poporului sovietic. Potrivit instrucţiunilor Comitetului Central şi ale lui Hruşciov personal, pe 16 octombrie, Consiliul de Miniştri acceptă primele rezoluţii anti-ecleziastice: ,,Despre mânăstirile din URSS” şi ,,Despre impozitarea venitului întreprinderilor administraţiilor eparhiale şi de asemenea a venitului mânăstirilor”.

În prima dintre acestea, mânăstirilor li s-a interzis să angajeze mână de lucru şi s-a preconizat o reducere semnificativă a proprietăţilor de teren, ca şi a numărului comunităţilor. Mai mult, a fost reintrodus impozitul din 1945 pe clădiri şi arendarea terenului, şi a fost crescută brusc impozitul pe parcelele de pământ. Bazei materiale a Patriarhiei i-a fost dată o lovitură puternică: creşterea impozitului pe venitul provenit din fabricile de lumânări a afectat toate parohiile. Fabricile au fost silite să ridice preţurile de producţie, dar totodată s-a interzis schimbarea preţurilor vechi în biserici. Aşa s-a născut o situaţie absurdă: cumpărând lumânări, parohiile erau obligate să le vândă în pierdere.

Pentru a compensa acest lucru, multe parohii au început să desfiinţeze corurile plătite şi să facă economii la reparaţii şi întreţinerea bisericilor. Clerul a căzut în sărăcie. Patriarhia a fost covârşită de rugăminţi disperate de ajutor din partea ierarhilor. Ca o consecinţă a noilor reglementări, toate eparhiile s-au trezit că au datorii la stat şi sunt în pragul falimentului complet. A fost trimisă o petiţie Consiliului pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse (CABOR), dar a fost respinsă categoric. A fost de asemenea respinsă o cerere de a amâna introducerea noilor impozite până la 1 ianuarie 1959[5].

În noiembrie şi decembrie a avut loc o epurare masivă a bibliotecilor Bisericii; au fost eliminate multe cărţi şi toată literatura străină a fost plasată sub cenzură. Pe 28 noiembrie, Comitetul Central a acceptat o rezoluţie ,,Despre măsuri pentru a opri pelerinajele la aşa-numitele ‘locuri sfinte’”. Au fost întrebuinţate diverse metode pentru a opri pelerinii să viziteze 700 de asemenea locuri. În 1958, 91 de comunităţi bisericeşti au fost lipsite de înregistrare [cu alte cuvinte, nu mai erau legale]; tragerea clopotelor a fost interzisă; ierarhilor li s-au confiscat liniile telefonice, bisericile au fost deconectate de la sistemul de alimentare cu apă, reparaţiile au fost interzise.

În ianuarie 1959, la o şedinţă cu uşile închise a CABOR, preşedintele acestuia Gheorghe Karpov a fost atacat de I. Sivenkov pe considerentul că a fost ,,prea blând” în relaţia cu Biserica. În martie, revenindu-şi din boală, Karpov a contraatacat. El a declarat: ,,Din cele 14 Biserici Ortodoxe autocefale din lume, 9 susţin pe deplin iniţiativele Patriarhiei Moscovei … Există acum o propunere de a pregăti şi a convoca, în decurs de unul sau doi ani, un Sinod Ecumenic sau congres al tuturor Bisericilor Ortodoxe din lume … Cum vom duce la bun sfârşit această lucrare … dacă încurajăm metode administrative brutale faţă de Biserică şi nu reacţionăm la denaturările din propaganda ateist-ştiinţifică ? … Consider că astfel de acţiuni precum aruncarea în aer a lăcaşurilor de cult sunt inadmisibile”. Karpov a continuat să vorbească despre nemulţumirea în masă a clerului şi despre faptul că patriarhul se gândea să se retragă; şi chiar a sugerat a se face unele concesii faţă de Biserică. Drept urmare, el şi-a păstrat funcţia încă un an, iar în ţară s-a făcut simţită o îndepărtare temporară de formele extreme de agresiune anti-religioasă.

Cu toate acestea, în noiembrie, 13 mânăstiri au fost închise şi în ianuarie 1960 alte 17. În ciuda unui acord anterior între patriarh şi CABOR, unele comunităţi parohiale au fost închise, nu treptat, ci aproape imediat, uneori în decurs de 24 ore. În această perioadă, circa 200 de clerici au fost constrânşi prin diferite mijloace să renunţe la cinul lor.

Alt aspect al persecuţiei lui Hruşciov – numită astfel, deoarece el a fost iniţiatorul şi strategul său principal – a fost infiltrarea agenţilor KGB în rândurile Bisericii. Anatolie Goliţîn, care a dezertat din KGB în 1961, scrie: ,,Ca parte a programului de a distruge religia dinăuntrul ei, la sfârşitul anilor ’1950, KGB-ul a început să trimită tineri comunişti devotaţi la academiile şi seminarele bisericeşti pentru a fi instruiţi ca viitori conducători bisericeşti. Aceşti tineri comunişti s-au alăturat Bisericii, nu la chemarea conştiinţei lor de a-L sluji pe Dumnezeu, ci la chemarea Partidului Comunist pentru a sluji acel partid şi a implementa principiul său în lupta împotriva religiei”[6]. În ce-i priveşte pe preoţii de rând, părintele Alexandru Borisov scrie: ,,Aproape toţi erau recrutaţi de KGB. Eu însumi am fost recrutat şi ştiu că celălalt preot al nostru, părintele Vladimir, a fost şi el recrutat. Cred că cei care spun că nu au fost recrutaţi ne înşală … La urma urmei, la început, nimeni nu putea ajunge episcop fără să facă vreun compromis, era pur şi simplu imposibil”[7].

Schimonahul Epifanie Cernov relatează următoarea istorie despre un membru al Partidului Comunist şi soţia sa, care era în ascuns membră a Bisericii din Catacombe. Când s-a născut fiul lor, ea a vrut să-l boteze, dar nu în Patriarhia Moscovei. Atunci el ,,a încercat să-şi convingă soţia de un adevăr de care ea era pe deplin conştientă. Dar în cazul dat, cuvintele soţului au fost extrem de convingătoare şi concrete:

- Deci, ai hotărât categoric să botezi copilul ?

- Da, bineînţeles !

- Ei bine, este problema ta. Aş vrea doar să fac în această privinţă o anumită rectificare sau raţionalizare.

- Te rog spune, te ascult.

- Ei bine, iat-o. Spune-mi, te rog, ai pus deoparte o sumă suplimentară de 7 ruble pe care intenţionezi s-o dai ‘popii’ sau ‘preotului’ nostru ? Dacă banii sunt suplimentari, dă-mi-i mie, şi eu îi voi bea, şi îţi voi boteza eu însumi copilul ... Spune-mi, care este diferenţa: fie îi va bea el, fie îi voi bea eu. El şi cu mine suntem absolut acelaşi lucru. Şi noi stăm unul lângă celălalt la întrunirile de partid ... Fie că îi dai lui copilul să-l boteze, fie că mi-l dai mie, amândoi suntem atei. Aşa că ar fi mai bine şi mai uman pentru tine să dai cele 7 ruble soţului tău ateu decât unui străin ateu. Şi ascultă: soţul tău este mai corect şi mai decent decât acel ateu. La urma urmei, el pretinde că este credincios, dar este un ateu ! Mai mult, el pretinde atât de mult [că este credincios] încât chiar a devenit preot ! În timp ce eu, în mod onorabil şi în văzul tuturor, sunt ateu. Dar eu pot boteza copilul nostru cu acelaşi rezultat ca el ...

- Ei bine, spune-mi, te-am convins ?”[8]

În timp ce patriarhul Alexie şi mitropolitul Nicolae au protestat împotriva persecuţiei, ei au rămas pe deplin loiali puterii sovietice. Astfel, în ianuarie 1960, Karpov scria Comitetului Central: ,,Patriarhul este total loial faţă de autorităţi, întotdeauna şi nu numai în declaraţiile oficiale, dar de asemenea în anturajul său el vorbeşte sincer şi cu înflăcărare despre guvern şi tovarăşul Hruşciov. Patriarhul nu acordă suficientă atenţie lucrării din străinătate, dar şi în acest caz el acceptă toate recomandările noastre …”.

 

* * *

 

Între timp, presiunea asupra Patriarhiei Moscovei creştea. Pe 16 martie 1961, Consiliul de Miniştri a votat o rezoluţie ,,Despre întărirea controlului pentru împlinirea legislaţiei în ce priveşte Bisericile”, care a dat autorităţilor locale puterea de a închide biserici şi a retrage înregistrări. Pe 18 aprilie 1961, Sinodul Patriarhiei Moscovei a hotărât să prezinte rezoluţia ,,Despre măsuri pentru a îmbunătăţi ordinea existentă a vieţii parohiale” pentru a fi discutată în plen în iulie. Această rezoluţie, care i-a fost impusă Bisericii de CABOR, îl lipsea pe preot de tot controlul financiar şi administrativ al parohiei sale, dându-i-l în schimb unui consiliu de 20 membri, care erau uşor de controlat de autorităţi.

Precum scrie Victor Aksiuciţ, această ‘reformă’ ,,le oferea noi posibilităţi de a distruge organismul Bisericii dinăuntru. Preoţii erau complet separaţi de administrarea economică şi financiară a parohiilor şi erau angajaţi doar prin acord ca ‘slujitori ai cultului’ pentru ‘satisfacerea nevoilor religioase’. Organele eparhiale de administrare a vieţii parohiilor au fost suspendate … Acum autorităţile atee nu numai că realizau ‘înregistrarea’ preoţilor şi a ‘organelor executive’, dar de asemenea preluau controlul deplin al economiei şi finanţelor parohiilor, numind epitropii şi iconomii şi folosind toate drepturile lor, fireşte, pentru a promova ţelul ateilor de a distruge Biserica”[10].

Temându-se că adunarea ierarhilor din iulie s-ar putea opune acestei ‘reforme’, autorităţile nu au invitat la acest consiliu 3 ierarhi care se exprimaseră împotriva ei. Majoritatea ierarhilor au fost invitaţi, nu la un consiliu, ci la o prăznuire în cinstea Sfântului Serghie şi au fost uluiţi să afle că tocmai urma să aibă loc un consiliu[11]. Arhiepiscopului Ermoghen de Kaluga, care a apărut fără să fi fost invitat, nu i s-a permis să participe la şedinţă pe temei că nu era chiriarh. În absenţa tuturor opozanţilor potenţiali, reforma parohiei a fost votată. S-a hotărât de asemenea ca din consiliile parohiale – care urmau să preia puterea în parohie – să nu poată face parte nici un cleric. Patriarhul Alexie I a consimţit la introducerea acestei reforme şi la alte măsuri vătămătoare pentru Biserică în timpul persecuţiei lui Hruşciov[12].

Între timp, doar în anul 1961, 1.500 de biserici au fost închise în Uniunea Sovietică. În 1963, a fost închisă şi Lavra Peşterilor din Kiev. S-au făcut tentative de a închide şi Lavra Poceaev, dar acţiunea hotărâtă a monahilor şi credincioşilor din zonă, dintre care unii au fost întemniţaţi sau exilaţi, a împiedicat punerea în aplicare a planului.

Pe 14 octombrie 1964, Hruşciov a pierdut puterea şi persecuţia împotriva Patriarhiei Moscovei a încetat. Principalul ideolog al partidului şi secretar al Comitetului Central, Suslov, a considerat că era necesar a continua o ,,luptă împotriva religiei”, fermă, dar în aşa fel încât să nu întoarcă occidentul împotriva lor şi ,,să nu dea frâu liber tuturor felurilor de extremişti”. S-a căzut de acord că fuseseră comise ilegalităţi şi câţiva oameni au fost eliberaţi din închisori şi lagăre.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Într-adevăr, acesta era doar unul din ţeluri. Fiindcă sovieticii au jucat mai multe cărţi la intrarea în CMB, una din ele fiind deschiderea unui front de cucerire a lumii occidentale prin intermediul Patriarhiei Moscovei. A se vedea în serialul Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic ideea creării unui Vatican ortodox, ceea ce însemna supremaţia în lumea creştină. Iar obiectivele cooptării Bisericii la interesele Sovietelor depăşeau cadrul ţărilor ortodoxe şi se extindeau cu îndrăzneală către lumea occidentală. Vom încerca să surprindem aceste lucruri într-un serial viitor, dedicat prezenţei observatorilor ortodocşi ruşi la Conciliul Vatican II (1962-1965).

[2] Dimitrie Pospielovski, Gândirea Rusă (Russkaia Mysl’), nr. 3698, 5 noiembrie 1987.

[3] A.B. Vinnikov, Dezgheţul 1943-1960 (Ottepel’ 1943-1960); monah Veniamin, Cronica evenimentelor bisericeşti (Letopis’ Tserkovnykh Sobytij), partea a IV-a, p. 22-24.

[4] Cronica evenimentelor bisericeşti, op. cit., p. 27.

[5] Dezgheţul 1943-1960, op. cit.; Cronica evenimentelor bisericeşti, op. cit., p. 30-31.

[6] Anatolie Goliţîn, Decepţia Perestroikăi (The Perestroika Deception), Londra şi New York, Edward Harle, 1998, p. 116.

[7] Anatolie Krasikov, ,,Cea de-a Treia Romă şi bolşevicii”, în L.M. Voronţova, A.V. Pcelinţev şi S.B. Filatov (editori), Religia şi drepturile omului, Moscova, Editura Nauka, 1996, p. 204.

[8] Epifanie Cernov, Biserica din Catacombele de pe pământul rus, manuscris în limba rusă.

[10] Victor Aksiuciţ, ,,70 de ani de robie vaviloniană”, Vestitorul Mişcării Creştine Ruse (Vestnik Russkogo Khristianskogo Dvizhenia), 1988, nr. 152.

[11] Cronica evenimentelor bisericeşti, partea a V-a, p. 1-2.

[12] G. Pankov, ,,Despre politica statului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă Rusă la graniţa anilor ’1950 şi ’1960”, în A.R. Bessmertni şi S.B. Filatov (editori), Religie şi democraţie, Moscova, Editura Progress, 1993, p. 217-231.