----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 60 vizitatori și nici un membru online

SFINŢII PĂRINŢI ŞI EREZIILE

Sfântul Marcu al Efesului şi falsa unire de la Florenţa (VII)

 
 
Niciodată, o bărbate, ceea ce priveşte Biserica nu se duce la bun sfârşit prin compromisuri: nu există nici o cale de mijloc între Adevăr şi minciună. Dar exact aşa cum ceea ce este în afara luminii va fi în mod necesar în întuneric, tot aşa cel care se îndepărtează puţin de Adevăr este lăsat rob minciunii.
 
Scrisoare către Gheorghe Scholarios
 
Odinioară noi am grăit întru totul asemenea, şi nu a existat nici o schismă între noi, şi apoi noi, ambele părţi (ortodocşi şi latini), eram în acord cu Părinţii; dar acum, când noi nu grăim asemenea, cum putem fi împreună ? Acum noi (ortodocşii) vorbim exact la fel ca atunci, şi noi suntem în acord atât cu noi înşine, cât şi cu Părinţii – atât ai noştri, cât şi ai voştri – dacă voi doriţi să recunoaşteţi ceea ce este adevărat. Dar voi, introducând inovaţia, prin aceasta inevitabil vă dovediţi că sunteţi în dezacord în primul rând cu voi înşivă, şi apoi cu Părinţii pe care noi îi avem în comun, şi în cele din urmă cu noi.
 
Mesaj către Papa Eugenie al IV-lea

 

Moartea Sfântului Marcu

Sfântul Marcu a murit pe 23 iunie 1444[1], la vârsta de 52 ani. Gheorghe Scholarios scrie astfel despre moartea Sfântului Marcu: ,,Dar mâhnirea noastră a fost sporită încă mai mult de faptul că el a fost smuls din îmbrăţişarea noastră înainte ca el să fi îmbătrânit în virtuţile pe care le dobândise, înainte ca noi să ne fi bucurat îndeajuns de prezenţa sa, în toată puterea acestei vieţi trecătoare ! Nici un cusur, nici o viclenie nu a avut putere să-i zguduie cugetul, nici să-i abată sufletul de la drumul cel drept, atât de puternic era hrănit şi stăpânit de virtute ! Chiar de ar cădea bolta cerului, nici atunci nu ar fi clătinată dreptatea acestui bărbat, nu s-ar nărui tăria sa, nu ar fi mişcat sufletul său, şi nu ar fi slăbit cugetul său de astfel de încercări grele”[2].

El a suferit teribil în ultimele două săptămâni de viaţă. Despre moartea Sfântului Marcu s-a păstrat relatarea fratelui său, nomofilaxul Ioan, care istoriseşte: ,,Astfel, trăind cu dragoste de Dumnezeu şi covârşind în toate în călătoria sa din tinereţe până la dumnezeiasca schimă: în cea mai sfântă schimă, în treptele slujirii preoţeşti, în demnitatea arhierească, în disputele privind credinţa ortodoxă şi în mărturisirea evlavioasă şi lipsită de patimă – atingând 52 ani de viaţă trupească, în luna iunie în cea de-a 23-a zi, el a plecat bucurându-se către Cel pe care-L dorea, potrivit lui Pavel, să se slobozească pentru a fi cu Cel pe care L-a slăvit prin fapte bune, pe care L-a teologhisit în chip ortodox, căruia I-a bineplăcut toată viaţa sa.

El era bolnav de 14 zile, şi boala însăşi, precum spunea chiar el, a avut asupra sa acelaşi efect ca acele instrumente de fier ale torturii aplicate de călăi sfinţilor mucenici, şi care – ca să spunem aşa – i-a încins [ca un brâu] coastele şi organele interne, le-a apăsat şi au rămas lipite unele de altele în asemenea hal încât i-au pricinuit o durere cu totul de nesuferit; aşa s-a întâmplat că ceea ce oamenii nu i-ar fi putut face sfinţitului său trup mucenicesc a fost împlinit de boală, potrivit judecăţii de negrăit a proniei dumnezeieşti, pentru ca acest mărturisitor al adevărului şi mucenic şi biruitor al tuturor pătimirilor posibile să se arate înaintea lui Dumnezeu după ce a trecut prin orice chin, şi chiar până la ultima sa suflare, asemenea aurului încercat în topitoare, şi pentru ca mulţumită acesteia el să poată primi încă mai mare cinste şi răsplăţi veşnice de la Dreptul Judecător”[3].

Cu toate că agonia sa a fost dureroasă în cel mai mare grad, moartea însăşi a venit lesne, şi sfântul şi-a dat cu bucurie binecuvântatul şi luminosul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Ioan Evghenikos ne spune aceasta: ,,Cu mult înainte de moartea sa el a dat instrucţiuni şi asemenea unui tată a dat porunci celor prezenţi cu privire la îndreptarea Bisericii şi a evlaviei noastre şi la păstrarea făţişă a adevăratelor dogme ale Bisericii, şi cu privire la îndepărtarea de inovaţie; şi adăugând ultimele sale cuvinte: ’Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului celui Viu, în mâinile Tale îmi dau sufletul’, şi aşa el a plecat la Dumnezeu”.

Înainte de sfârşit, în chiar ziua morţii sale, Sfântul Marcu a lăsat în seama fostului său elev şi fiu duhovnicesc conducerea Bisericii Ortodoxe, deşi Gheorghe Scholarios era la acea vreme încă un demnitar laic. Sfântul Marcu a fost înmormântat în Mânăstirea Mangana din Constantinopol. ,,În mijlocul unei mulţimi de oameni şi străjeri cu numeroase însemne de cinste, era aşezat în sfânta mânăstire din Mangana închinată dumnezeiescului Mucenic Gheorghe, cu respect, ca o comoară, sfinţitul şi preacinstitul vas al unui suflet sfânt, al unui templu al slavei lui Dumnezeu, Cel care este preaslăvit şi minunat întru sfinţii Săi”.

Din cuvântul panegiric al lui Gheorghe Scholarios noi putem vedea profunzimea suferinţei care copleşea poporul ortodox odată cu pierderea unui stâlp atât de mare al Bisericii şi al unui bărbat atât de bun şi nobil, atât de blând şi apropiat, şi atât de învăţat, care, în cuvintele lui Ioan Evghenikos, atrăsese pe toţi către sine aşa cum un magnet atrage fierul[4].

Dar biruinţa Ortodoxiei a fost împlinită abia după moartea Sfântului Marcu. Succesorul împăratului Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448), fratele său, Constantin al XI-lea Dragases (1449-1453) a anunţat deschis dorinţa sa de a păstra Ortodoxia în curăţia sa[5]. Astfel, la un an şi jumătate de la ajungerea lui Constantin pe tronul Bizanţului, cei trei patriarhi răsăriteni în numele cărora, deşi fără învoirea lor, fusese iscălită neortodoxa hotărâre florentină, anume Filotei al Alexandriei, Dorotei al Antiohiei şi Teofan al Ierusalimului, s-au adunat la Constantinopol împreună cu o mulţime de mitropoliţi şi episcopi, spre a aduce pace în Biserică.

Adunând un Sinod în Biserica Sfintei Sofia din Constantinopol, ei l-au scos pe Grigorie Mammas din scaunul patriarhal, punând în locul lui pe ortodoxul Atanasie, iar apoi, în numele întregii Biserici Răsăritene, lepădară hotărârea Sinodului de la Florenţa, pe care-l vădiră a fi lucrat potrivnic credinţei ortodoxe, învinovăţind Biserica Romei de multe abateri de la vechile pravile şi rânduieli ale Bisericii Universale[6].

 

Pomenirea şi minunile Sfântului Marcu

Comemorarea solemnă a Sfântului Marcu al Efesului a revenit la început familiei Evghenikos. An de an, probabil în ziua morţii sfântului, familia Evghenikos săvârşea o slujbă, care se numea akolouthia[7], în cadrul căreia se citea un sinaxar constând dintr-o scurtă viaţă a sfântului. Ar trebui notat că în Bizanţ akolouthia nu era neapărat legată de o canonizare a celui răposat; era doar un elogiu al lui. Astfel de slujbe erau scrise de elevi pentru învăţătorii lor, pentru binefăcătorii lor şi pentru persoanele apropiate lor, care aveau o viaţă virtuoasă. Ele se săvârşeau acasă, nu în biserică, şi există asemenea slujbe pentru multe persoane care nu au fost canonizate niciodată de Biserică; există una dedicată împăratului Manuil al II-lea Paleologul care a fost probabil scrisă de Sfântul Marcu însuşi.

Aşadar, pomenirea Sfântului Marcu al Efesului a fost săvârşită la început în cercul familiei Evghenikos. O proslăvire mai largă a Sfântului Marcu a fost sprijinită de Gheorghe Scholarios când a devenit patriarh al Constantinopolului. Au trecut câteva decenii, apoi veacuri, şi memoria Sfântului Marcu a ajuns chiar mai larg preaslăvită printre oamenii evlavioşi, în sfintele mânăstiri şi în biserici; şi în cele din urmă, la aproape 300 ani de la moartea sfântului, în 1734, Sfântul Sinod al Bisericii Constantinopolului, în vremea patriarhului Serafim, a publicat o hotărâre de canonizare a Sfântului Marcu al Efesului.

Ziua de 19 ianuarie a fost instituită ca dată a comemorării sfântului[8]. Drept urmare, celor două slujbe străvechi care existau deja le-au fost adăugate încă 6 slujbe.

Una din minunile Sfântului Marcu, săvârşită la mulţi ani după adormirea sa, este următoarea:

 

,,Un bărbat preacinstit pe nume Demetrios Zourbaios avea o soră care s-a îmbolnăvit grav. De aceea el a chemat toţi medicii din Mesolongion şi a cheltuit mulţi bani pe ei. Cu toate acestea, ei nu au ajutat-o cu nimic pe sora lui, ci mai degrabă starea ei s-a înrăutăţit. Timp de 3 zile, ea şi-a pierdut cu totul graiul şi putinţa de a se mişca, fiind complet inconştientă, astfel că până şi medicii au hotărât că ea avea să moară. Atunci el şi celelalte rude ale ei au început să pregătească cele necesare pentru înmormântare.

Dar, cu totul neaşteptat, ei au auzit un glas şi un mare geamăt venind dinspre ea, şi întorcându-se către ei ea le-a spus: ’De ce nu mi-aţi schimbat hainele, de vreme ce eu am fost udă leoarcă ?’ Fratele ei s-a bucurat foarte mult să-i audă vocea şi, alergând la ea, el a întrebat-o care era problema şi cum ajunsese atât de udă. Ea a răspuns: ’Un oarecare episcop a venit la mine, m-a luat de mână, şi m-a dus la o fântână şi m-a pus înlăuntrul unui bazin. După ce m-a spălat, el mi-a spus: ’Acum întoarce-te; nu mai ai nici o boală’. Dar fratele ei a întrebat-o din nou: ’De ce nu l-ai întrebat pe cel care ţi-a dăruit sănătatea cine era ?’ Şi ea i-a răspuns: ’L-am întrebat: cine eşti, prea sfinţia ta ?’ şi el mi-a spus: ’Sunt mitropolitul Efesului, Marcu Evghenikos’.

Şi spunând acestea, ea s-a sculat de îndată din pat fără nici o urmă de boală. Când au luat-o să-i schimbe hainele, ei au fost cu toţii uluiţi – o, minune ! – văzând că nu numai hainele ei erau fleaşcă, ci până şi patul şi celelalte pături pe care ea stătuse culcată. După această minune, femeia care şi-a dobândit sănătatea a făcut o icoană a Sfântului Marcu spre pomenirea minunii, şi trăind evlavios încă 15 ani, a plecat la Domnul”[9].

 

Vom încheia mica noastră schiţă a vieţii şi lucrării Sfântului Marcu al Efesului cu cuvintele cu care străvechiul biograf al sfântului îşi sfârşeşte sinaxarul:

Cu rugăciunile Sfântului Marcu, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi ale tuturor Sfinţilor Părinţi, Dascăli şi Teologi, păzeşte Biserica Ta în mărturisirea ortodoxă în veci !

 


[1] Au fost multe discuţii pe marginea datei morţii Sfântului Marcu.

[2] Din Panegiricul lui Gheorghe Scholarios pentru Sfântul Marcu, pt. 10; A. Norov, Lucrările nepublicate ale [Sfântu]lui Marcu al Efesului şi Gheorghe Scholarios, Paris, 1859.

[3] Din sinaxarul la Sfântul Marcu în slujba scrisă de fratele său Ioan Evghenikos.

[4] Din slujba Sfântului Marcu, canon, cântarea a 7-a.

[5] Profesor A. Kartaşev, Rezumatul istoriei Bisericii Ruse, vol. I, p. 360.

[6] Leon Allatius (cca 1586-1669), ortodox grec, convertit la catolicism, absolvent al Colegiului grec Sfântul Atanasie din Roma, este primul care dă informaţii despre acest Sinod în lucrarea sa De ecclesiae occidentalis et orientalis perpetua consensione, Cologne, 1648, p. 1380-1389. El se îndoia de existenţa acestui Sinod, găsind în actele sale unele nepotriviri de date şi contraziceri cu istoria contemporană. Apoi, Patriarhul Dositei al Ierusalimului a publicat actele Sinodului în scrierea Τομος αγαπης, iar în Istoria Patriarhilor Ierusalimului (volumul II, cartea a X-a, cap. 9, p. 915-917) el a respins obiecţiile lui Allatius. De asemenea, Adam Zoernikov (Tractatus de process. Spiritus Sancto, 1774, volumul II, p. 1052-1058), necunoscând copia mai corectă a acestor acte, a încercat să explice nelămuririle lui Allatius.

[7] Patriarhul Nestorie al Constantinopolului spune că, potrivit mărturiei unui monah vârstnic, pomenirea morţii Sfântului Marcu era ţinută la Constantinopol în fiecare an de către familia Evghenikos, din care se trăgea Marcu.

[8] A. Papadopoulos-Kerameis, ,,Markos o Eugenikos os Pater Agios tes Orthodoxou Katholikes Ekklesias”, în Byzantinische Zeitschrift, 1902, vol. 11. p. 50-69.

[9] K. Doukake, Iaspis tou Noetou Paradeisou, Atena, 1889, p. 397-429.