----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 116 vizitatori și nici un membru online

De la Conciliul Vatican II (1965) la Sinodul pan-ortodox (2016):

Indicatoare de direcţie pe calea către Creta (I)

de preot Peter Alban Heers[1]

 
Cuvânt ţinut la Institutul Diakideio pentru Educaţia Poporului
din Patra, Grecia, 18 mai 2016
 
Acest discurs a fost ţinut înainte ca Sinodul din Creta să aibă loc şi a avut scopul de a atrage atenţia
asupra unui lucru extrem de grav: asemănarea izbitoare dintre un Sinod panortodox – cel pregătit a avea
loc în Creta, în iunie 2016 – şi unul heterodox – Conciliul Vatican II, care a avut loc între anii 1962-1965 şi
a marcat trecerea Bisericii Catolice într-o epocă nouă, mult mai apostată decât cea anterioară. Ideea
nu este nouă, dar părintele Heers o explică şi o argumentează succint şi pe înţelesul tuturor
 
Sublinierile din text aparţin redacţiei. Notele de subsol însemnate n.r. aparţin redacţiei.

 

* * *

 

Este un clişeu prea mult întrebuinţat, dar necesar, a afirma că Biserica Ortodoxă este Biserica Sinoadelor Ecumenice. Este mai esenţial a spune că Biserica Ortodoxă nu numai că a păstrat şi a trăit prin aceste Sinoade, ci de asemenea că ea trăieşte zi de zi prin cuvintele rostite de sfinţii apostoli la cel dintâi dintre toate sinoadele Bisericii, Sinodul din Ierusalim: S-au părut [bun] Sfântului Duh şi nouă (Faptele Apostolilor 15, 28); întâi Sfântului Duh şi apoi apostolilor şi tuturor urmaşilor apostolilor. Acest mod teantropic de a fi, care a început în mod semnificativ în sinod în ziua Cincizecimii, este indispensabil pentru şi de neînlăturat din viaţa Bisericii Ortodoxe şi a creştinilor ortodocşi.

Semnificaţia acestei realităţi, sau mai degrabă absenţa evidenţei acesteia printre cei [aflaţi] la cele mai înalte niveluri ale Bisericii, fac ca prezentarea mea din această seară să fie cu atât mai dificilă, chiar dureroasă.

Biserica Ortodoxă se află la doar câteva săptămâni depărtare de mult-aşteptatul ,,Mare şi Sfânt Sinod”, care se va întruni în Creta de praznicul Cincizecimii. Acest Sinod este unic în istoria Bisericii pentru lungimea duratei în care el a fost în pregătire, dar de asemenea pentru alt început: gradul în care întrunirile sale pregătitoare, organizarea şi anumite texte ale sale s-au abătut – sub influenţa unui sinod al heterodocşilor, Conciliul Vatican II – de la calea ortodoxă.

Acesta este motivul pentru care, imediat după publicarea textelor presinodale, un val de obiecţii a apărut la nivel pan-ortodox[2]. Unii dintre entuziaştii mai fanatici ai ecumenismului au încercat să trateze ca mai puţin importante criticile documentate şi serioase care au fost lansate împotriva textelor presinodale şi Sinodului însuşi, afirmând că criticismul vine de la ,,extremişti” şi ,,fanatici” care sunt ,,împotriva Sinodului”, nu au respect faţă de sistemul sinodal sau un etos ecleziastic. Aceşti critici [adică, aceşti entuziaşti mai fanatici ai ecumenismului care arată cu degetul] neglijează faptul că obiecţiile faţă de textele înspăimântătoare din punct de vedere ecleziologic au fost exprimate la nivel pan-ortodox de:

 

- Profesori de teologie de la şcolile teologice ortodoxe;

- Frăţii monahale, incluzând Sfânta Chinotită a Muntelui Athos, mânăstiri din Republica Moldova, care au încetat de asemenea pomenirea chiriarhului lor fiindcă el a acceptat sub presiunea patriarhului Moscovei textele presinodale, şi mânăstiri din Grecia, Georgia şi Bulgaria au exprimat un dezacord categoric;

- O mulţime de episcopi din întreaga lume ortodoxă au exprimat opoziţia lor categorică faţă de texte aşa cum arată ele în prezent. Printre aceştia sunt mai mult de 20 ierarhi din Biserica Greciei care au emis declaraţii vehemente protestând faţă de aspecte nu numai ale textelor presinodale, ci şi ale Sinodului în sine, dintre care unii au refuzat să participe din motive de conştiinţă. În mult-luptata Biserică Ortodoxă a Ucrainei, deosebit de iubitul şi extrem de cinstitul episcop Longhin[3] a încetat pomenirea patriarhului rus după ce el a impus Sfântului Sinod acceptarea textelor presinodale;

- În final, dar cel mai important, Sfintele Sinoade ale Bisericilor locale, precum Biserica Ciprului, au exprimat un criticism aspru al aspectelor textelor presinodale. Ierarhia Bisericii Greciei se va întruni săptămâna viitoare pentru a discuta obiecţiile multor ierarhi şi a face cunoscut fie respingerea de către ei a textelor, fie recomandările pentru schimbări substanţiale[4]. Sfintele Sinoade ale Bisericilor Bulgariei şi Georgiei, în ciuda presiunii externe intense exercitate asupra lor, au emis decizii unanime care resping aspectele textelor presinodale[5]. Şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora a emis o critică extinsă şi bine documentată a textelor presinodale de-a lungul aceloraşi linii ca Bisericile locale menţionate mai sus.

 

Prin urmare, în examinarea noastră a Sinodului, noi nu suntem singuri, ci ne alăturăm unui segment larg şi crescând al ierarhiei şi clerului ortodox care atrage atenţia asupra problemelor serioase aduse de Sinod şi de texte şi pe care ierarhii sunt solicitaţi să le aprobe.

Haideţi să fim atenţi acum la chestiunea iminentă. În studiul nostru, noi vom revizita un număr de ,,indicatoare de direcţie” istorice şi teologice pe care Biserica le-a parcurs pe drumul său către Creta, după care noi credem că următoarea afirmaţie va fi limpede: calea Sinodului pan-ortodox nu seamănă cu modul teantropic al apostolilor; şi ecleziologia Sinodului care se cere a fi îmbrăţişată nu a fost recunoscută niciodată ca bună Sfântului Duh sau urmaşilor apostolilor, Sfinţii Părinţi

 

 

Indicatoare de direcţie pe calea Sinodului pan-ortodox

 

1. Începutul

Conciliul Vatican II a fost anunţat de Papa Ioan al XXIII-lea pe 25 ianuarie 1959 şi a ţinut 178 întruniri în toamna a 4 ani succesivi. Prima întrunire a avut loc pe 11 octombrie 1962 şi ultima pe 8 decembrie 1965.

Prima Conferinţă pan-ortodoxă, care a fost convocată pentru a începe pregătirile pentru Sinodul pan-ortodox, a avut loc în 1961, la doar 3 ani de la anunţarea Conciliului Vatican II de către papă şi cu un an înainte de începerea lui.

Pe câtă vreme astăzi, ,,în analiza finală, este imposibil a stabili cu certitudine care parte a influenţat-o pe cealaltă”[6], faptul că cele două sinoade au început în mod semnificativ în acelaşi timp şi partea ortodoxă îşi compară în mod curent lucrarea sa cu cea a Conciliului Vatican II este fără îndoială un indicator de direcţie de mare însemnătate.

 

2. Similarităţi metodologice

Cu toate că se poate contesta că Patriarhia, convocând prima Conferinţă pan-ortodoxă din Rhodos, a reacţionat la convocarea Conciliului Vatican II, ceea ce este cât se poate de limpede este că metodologia adoptată în Rhodos şi de atunci încoace a fost luată în întregime de la Vatican II. Într-adevăr, este indiscutabil în cercurile ecumeniste că organizatorii Sinodului pan-ortodox au avut drept model pentru comitetele presinodale şi funcţionarea Sinodului în sine modus operandi al Conciliului Vatican II.

Acesta este cel de-al doilea indicator de direcţie pe calea către Creta care ne avertizează cu privire la o sursă străină de inspiraţie pentru Sinod.

Precum scria cercetătorul Maria Brun, un specialist romano-catolic al Sinodului pan-ortodox la Centrul Patriarhiei Ecumenice din Chambessy: ,,Este binecunoscut faptul că drumul pe care a fost condus Conciliul Vatican II a servit drept prototip pentru lucrarea comisiei pregătitoare a Sinodului pan-ortodox” şi că ,,Biserica Ortodoxă ... a recurs la Conciliul Vatican II ca sursă de inspiraţie”[7].

Cercetătorii romano-catolici ai Conciliului Vatican II şi Sinodului pan-ortodox nu sunt singurii care au ajuns la această concluzie. Şi marele profesor de dogmatică Iustin Popovici a ajuns la această concluzie. Departe de a lăuda lucrurile, arhimandritul Iustin Popovici, în memorandumul său din 1976 către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, vedea în acest mod de a convoca şi organiza Sinodul un semn cert al îndepărtării sale de Tradiţia ortodoxă şi o garanţie a falsităţii sale. El scria:

,,În realitate, toate acestea dovedesc şi relevă nu numai lipsa consecvenţei, ci şi o evidentă incapacitate şi eşec în a înţelege natura Ortodoxiei, din partea celor care astăzi, în actuala situaţie şi într-o asemenea manieră, vor să impună Bisericilor Ortodoxe „Sinodul” lor – o necunoaştere şi neputinţă de a simţi sau a pricepe ce a însemnat şi ce înseamnă dintotdeauna un adevărat Sinod Ecumenic pentru Biserica Ortodoxă şi pentru totalitatea credincioşilor ei care poartă numele lui Hristos. Deoarece, dacă ar fi simţit şi ar fi realizat aceasta, ei ar fi ştiut, în primul rând, că nicicând în istoria şi viaţa Bisericii Ortodoxe nici măcar un simplu sinod – fără a mai vorbi de un astfel de eveniment excepţional, plin de har (asemenea Cincizecimii înseşi) cum este un sinod ecumenic – nu a căutat şi inventat, în acest chip nefiresc, probleme pentru lucrarea şi sesiunile sale; nicicând nu s-au convocat astfel de conferinţe, congrese, pre-sinoade şi alte întruniri contrafăcute, necunoscute tradiţiei sinodale ortodoxe şi în realitate împrumutate de la organizaţiile occidentale străine de Biserica lui Hristos”[8].

 

3. Ţeluri comune cu Conciliul Vatican II

Un al treilea indicator de direcţie care ne avertizează că Sinodul pan-ortodox nu-i urmează pe Sfinţii Părinţi este scopul declarat al Sinodului. Imitând în totalitate Conciliul Vatican II, el împarte cu acesta raţiunea de a fi pentru convocarea sa: renovarea sau ,,reînnoirea” vieţii interne şi organizării Bisericii. Ca şi Vatican II, Sinodul pan-ortodox este convocat nu pentru a se opune erorii dogmatice, aşa cum a făcut fiecare Sinod Ecumenic anterior, ci pentru a reînnoi şi a reorganiza Biserica.

Într-un articol datând din vremea în care patriarhul ecumenic Bartolomeu era încă mitropolit, din jurnalul The National Catholic Reporter, patriarhul a spus următoarele, dezvăluind intenţiile sale cu privire la Sinodul pan-ortodox: ,,Scopurile noastre sunt aceleaşi cu ale lui Ioan [Papa Ioan al XXIII-lea]: să modernizăm Biserica şi să promovăm unitatea creştină ... Sinodul va însemna de asemenea deschiderea Bisericii Ortodoxe către religiile necreştine, către omenire ca un întreg. Aceasta înseamnă o nouă atitudine faţă de islamism, faţă de budism, faţă de cultura contemporană, faţă de aspiraţiile pentru o societate frăţească fără discriminare rasială ... Cu alte cuvinte, va marca sfârşitul a 12 veacuri de izolare a Bisericii Ortodoxe”[9].

 

4. ,,Lipsit de dogmatism”

Mai mult decât atât, precum s-a subliniat, acesta este – ca Vatican II – un Sinod ,,non-dogmatic” la care dogmele nu trebuie îndepărtate din ,,depozit”, precum este excelent citat patriarhul Athenagora că ar fi spus[10]. Cu această similaritate cu Conciliul Vatican II, noi am ajuns la cel de-al patrulea indicator de direcţie pe calea noastră către Creta.

Prima Conferinţă presinodală pan-ortodoxă din 1976 (faţă de care a replicat arhimandritul Iustin Popovici) a hotărât, probabil inspirată de exemplul Conciliului Vatican II (pe care papa l-a vrut ,,lipsit de dogmatism”), să nu abordeze direct dogmele şi canoanele Bisericii, dar să ia decizii de natură teologică şi ecleziologică (adică, esenţialmente dogmatică) pe baza lor[11].

Astfel, noi avem un mesaj mixt, ipocrit, venind de la organizatori: pe de o parte este un sinod ,,non-dogmatic” (fără precedent) şi totuşi, pe de altă parte, deciziile luate vor fi de natură teologică şi ecleziologică.

De fapt, aceasta trimite un mesaj către credincioşi, nu numai către laici ci şi către clerici, chiar episcopi, care-i linişteşte şi le anihilează vigilenţa. Este ca şi cum s-ar spune: ,,Nu este nimic de văzut aici, păstraţi-vă calmul şi mergeţi înainte”, când în realitate există o nouă ecleziologie, o nouă învăţătură dogmatică cu privire la ce constituie Biserica, exprimată şi aprobată.

Comparaţi aceasta cu abordarea Sfinţilor Părinţi, atât în ce priveşte necesitatea de a ,,dogmatisi” pentru a se opune schismei şi ereziei (nu există o criză a nici uneia din ele în zilele noastre !) cât şi în ce priveşte scopul Sinodului Ecumenic.

Părintele Iustin Popovici explică:

,,Realitatea istorică este cât se poate de evidentă: Sfintele Sinoade ale Sfinţilor Părinţi, convocate de Dumnezeu întotdeauna, au avut întotdeauna înaintea lor una sau cel mult 2 sau 3 probleme, aşezate înaintea lor de extrema gravitate a marilor erezii şi schisme care denaturau credinţa ortodoxă, sfâşiau în bucăţi Biserica şi puneau în mare pericol mântuirea sufletelor omeneşti, salvarea poporului dreptcredincios al lui Dumnezeu şi a întregii creaţii a lui Dumnezeu. Prin urmare, Sinoadele Ecumenice au avut întotdeauna un caracter hristologic, soteriologic, ecleziologic, ceea ce înseamnă că singura şi principala lor problemă – Buna Vestire a lor – a fost întotdeauna Dumnezeu-Omul Iisus Hristos şi mântuirea noastră întru El, îndumnezeirea noastră în El”.

Ironia şi tragedia problemei constă în faptul că noi ne confruntăm cu ,,extrema gravitate a marii erezii” care a denaturat credinţa ortodoxă şi sfâşie în bucăţi Biserica şi chiar îi lipseşte pe mulţi de mântuire. Această erezie este, desigur, pan-erezia noii ecleziologii ecumeniste care neagă Unicitatea, Sfinţenia, Sobornicitatea şi Apostolicitatea Bisericii. În loc de a urma Conciliul Vatican II în a îmbrăţişa această nouă anti-ecleziologie, ar trebui convocat un Sinod pentru a o denunţa în mod decisiv şi pentru a proclama limpede din nou viziunea patristică istorică a Trupului lui Hristos.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] N.r.: De acelaşi autor:

Originile misionare ale ecumenismului modern. Repere care netezesc calea pentru 1920

Sinodul din Creta şi noua ecleziologie apărută. O examinare ortodoxă

[2] N.r.: Autorul face o trecere în revistă concisă a criticilor la adresa textelor presinodale; ea vădeşte amploarea reacţiei de opoziţie faţă de aceste texte. Cu toate acestea, astăzi, după aproape 2 ani de la Sinodul din Creta, opoziţia este infimă, înăbuşită de teama de a se ‘trezi’ în afara Ortodoxiei oficiale.

[3] N.r.: Episcopul Longhin nu se poate situa nicidecum în tabăra opozanţilor, în ciuda faptului că aceasta a făcut din el un simbol, un apărător neînfricat al Ortodoxiei. El a slujit întotdeauna cu alţi episcopi ecumenişti, nu s-a dezis decât cu gura de poziţiile ecumeniştilor şi, de altfel, el a reluat comuniunea cu patriarhul Chiril. Drept răsplată, în toamna anului 2017, el a fost ridicat la rangul de arhiepiscop.

Nici alţi episcopi nu pot fi daţi de exemplu, precum bine a subliniat monahul Sava Lavriotul, care a venit de mai multe ori în ţara noastră pentru a le explica credincioşilor [de stil nou] de ce Sinodul din Creta nu poate fi socotit un sinod cu adevărat ortodox, ci mai degrabă unul tâlhăresc.

[4] N.r.: Ce s-a hotărât la acea întrunire a Sinodului ierarhiei greceşti ne spune părintele Heers în alt articol de-al său, Sinodul din Creta şi noua ecleziologie apărută. O examinare ortodoxă: ierarhia Bisericii Greciei a fost de acord în unanimitate şi şi-a declarat poziţia că în textele sinodale nu trebuie să se facă referire la comunităţile heterodoxe ca ,,Biserici”. Ierarhia l-a împuternicit pe arhiepiscop şi anturajul său să transmită şi să apere această decizie la Sinodul din Creta. Cu toate acestea, arhiepiscopul Atenei şi anturajul său (cu excepţia Mitropolitului Ierotei de Nafpaktou) şi-au schimbat poziţia şi au votat pentru o versiune modificată a textului în chestiune (#6) care contrazice limpede decizia unanimă a întregii ierarhii.

[5] N.r.: Bisericile Bulgariei şi Georgiei nu au luat parte la Sinodul din Creta, dar nu din cauza unui dezacord real în ce priveşte textele presinodale, ci fiindcă au trecut în tabăra politică adversă Constantinopolului, cea a Patriarhiei Moscovei. A se vedea comentariile noastre privind rivalitatea dintre Moscova şi Constantinopol în Opinii pe marginea Sfântului şi Marelui Sinod.

[6] Maria Brun, ,,O αντίκτυπος της Β′ Βατικάνειας Συνόδου στην Όρθόδοξη Εκκλησία”, articol apărut în periodicul Teologia (Θεολογία), vol. 86, nr. 2, aprilie-iunie 2015.

[7] Ibid.

[8] A se vedea Despre convocarea Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, de arhimandrit Iustin Popovici.

[9],,Sinodul viitor pentru ortodocşi”, interviu de Desmond O’Grady, The National Catholic Reporter, ediţia din 21 ianuarie 1977. A se vedea de asemenea Către cel ,,de-al VIII-lea” Sinod Ecumenic.

[10] Aceasta aminteşte de asemenea de una din expresiile faimoase ale patriarhului ecumenic Athenagora (N.r.: a se vedea alte expresii pentru care patriarhul a rămas celebru în istoria bisericească contemporană în PATRIARHUL ATHENAGORA AL CONSTANTINOPOLULUI (1886-1972). Declaraţiile, mesajele şi activităţile sale), el însuşi responsabil de convocarea primelor întruniri pregătitoare pan-ortodoxe: ,,Vremea dogmei a trecut” (o declaraţie a patriarhului Athenagora; a se vedea Akropolis, 29 iunie 1963), şi ,,Dogmele sunt puterea Bisericii, averea ei, şi din acest motiv noi păstrăm averea noastră într-o vistierie. Dar aceasta nu ne împiedică în nici un chip să batem o nouă monedă cu celelalte Biserici: ‘moneda dragostei’ ...” (declaraţie făcută după întâlnirea dintre patriarhul Athenagora şi Papa Paul al VI-lea de la Ierusalim, 6 ianuarie 1964).

[11] Maria Brun, op.cit.