----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 128 vizitatori și nici un membru online

Pagini de istorie contemporană

Patriarhul Miron Cristea,

privit prin ochii prietenului său, Octavian Goga

 

Iată ce scria Octavian Goga pe 31 martie 1931, cu o zi înainte ca poetul să împlinească 50 de ani:

 

De mai multă vreme mi-a trimis patriarhul vorbă să-l văd. M-am hotărât să-l vizitez: iată o figură care va rezista foarte puţin în faţa posterităţii …

Primul patriarh al României – titlu grandilocvent, fără consistenţă – se va pipernici în măsura în care cineva se va apropia în viitor să proiecteze o lumină de cercetare crudă asupra rosturilor prea fericirii sale. N-am fost dintre aceia care am crezut în rolul de reformator al Bisericii ce se atribuise de către unii, odinioară, lui Miron Cristea. Am văzut în Biserică o instituţie de mare înrâurire în modelarea sufletului unui popor.

În Ardeal, pe vremea ungurilor, ne retranşam după zidurile lor şi vedeam supremul criteriu de naţionalitate în opera lui Şaguna. Din nenorocire, clerul superior n-a fost la înălţimea situaţiei de acolo, în ultimul sfert de veac. Prea laicizaţi, dezbrăcaţi de cele duhovniceşti, aceşti episcopi n-au avut nimic din acel fluid miraculos care la catolici, de pildă, întreţine necontenit fiorul mistic al creaţiei. Printre ei, [Miron] Cristea apărea mai învestit cu oarecare atribuţii reprezentative, dar atâta tot. Îi lipsea mai întâi un crez religios bine determinat. Viaţa lui, prin toate manifestările ei, trăda la tot pasul nu numai absenţa completă a unei însetoşări după Dumnezeu, dar şi o necontestată notă de frivolitate profund dezagreabilă. Îi lipsea apoi o orientare culturală mai serioasă, care să-i dea posibilitatea ca, prin atitudini intelectuale, să poată umple golurile morale. Singurele calităţi de duzină erau un fizic de oarecare distincţie şi netăgăduite aptitudini de retor provincial.

L-am susţinut odinioară, când a candidat la Episcopia Caransebeşului. L-am îndoctrinat când cu vizita de la Belvedere, la Viena, unde a fost invitat de către răposatul arhiduce Franz Ferdinand, care urzise planurile de federalizare a monarhiei. (Alţii nu împărtăşeau acest program în vremile de atunci, îl socoteau ca o etapă pentru dislocarea conglomeratului.)

În [primul] război, [Miron] Cristea a fost un bun diapazon cu toţi semenii lui din Ardeal. Nici un accent de demnitate sau de sacrificiu, dimpotrivă, submisiune revoltătoare şi degradantă în faţa duşmanului.

Când, în primele zile de după încheierea păcii, a fost luat în braţe de Brătieni, cu gândul profan de combinaţii utilitariste, şi Parlamentul României l-a ridicat la rangul de mitropolit primat, s-au legat mari nădejdi de acest călugăr chipos, cu profil bizantin, de după care străluceau, neastâmpăraţi şi pofticioşi, ochii ca două mărgele de sticlă colorată în albastru.

Din prima zi, n-am văzut în el pe inovatorul, mărturisesc, însă a coborât mult mai prejos decât modestul muşuroi pe care i-l acordau prevederile mele.

Biserica vechiului regat, care avea la conducerea ei instalată dacă nu tradiţia unei culturalităţi de largi proporţii, măcar acea patriarhală frică a lui Dumnezeu, a vechilor eclesiarhi pravoslavnici, Biserica aceasta, dornică de o personalitate covârşitoare, a pierdut continuitatea cu spiritul religios de odinioară, fără a câştiga în schimb beneficiul unei efuziuni de civilizaţie reformatoare.

Sub încăperile modeste din dealul Mitropoliei, noul mitropolit primat n-a adus nimic din setea chinuitoare a unui zbucium sufletesc. N-a venit nici ca un sfânt legiuitor care, într-o vreme foarte primitoare pentru o mişcare de nouă organizare, ar fi creat un cadru nou pentru un aşezământ sclerozat în interior şi încremenit în forme rituale, dezbrăcate de orice taine. În Legea cultelor, cuvântul lui n-a adus nici o formulă salvatoare.

Preocuparea manifestată de la început, cu o jignitoare stăruinţă, a fost un cras materialism. Acel accent penibil pe care foamea milenară a Ardealului l-a răsădit aproape la toţi fiii lui, împinşi pe arenă în prima perioadă de după Unire. Dacă mai adăugăm la acestea şi un fanatism puţin alegător de care s-a călăuzit în alegerea oamenilor din jurul lui, atunci ne găsim în faţa unui funcţionar de duzină, grăbit pe calea norocului, ca atâţia alţii.

Prăvălirea catastrofală în ochii lumii a început în ziua când destinul neîndurat al ţării l-a ridicat la rangul de regent. A fost poate în viaţa mea una din zilele cele mai zbuciumate, când acest trist eveniment s-a consumat. Mi-aduc aminte de zvârcolirea sufletească în care am fost aruncat atunci. Nu ştiam ce este mai zdrobitor pentru mine: tragedia sau ridicolul situaţiei ? Ce trebuie să fac oare: să râd sau să plâng, în clipa în care acest biet om se va muta în palatul regal, să fie acolo unul din supremii diriguitori ai ţării şi să împartă cu ceilalţi doi aureola regalităţii ? Am simţit din primul moment că, lăsat de capul lui, prăbuşirea-i va fi inevitabilă trăgând după sine în neant şi soarta ţării şi prestigiul Bisericii.

M-am hotărât deci să iau asupra mea rolul ingrat de a-l sfătui, dorind ca în marile probleme de stat să-şi poată fixa o conduită conformă intereselor superioare şi să-l ferească astfel de a fi văzut în lumina lui reală, spulberând o iluzie spre norocul tuturor. Am năzuit de la bun început să mă dezbrac de cel mai elementar egoism şi am dat acelaşi sfat lui I. Lupaş, vechi prieten al lui, care de două decenii îi confecţiona cuvântările şi articolele pe care le debita în faţa publicităţii.

Ciudat lucru însă, acest alint al norocului improvizat nu numai că a fost lipsit de înţelepciunea unei reale autopreţuiri, dar, sub presiunea saltului vertiginos, ,,sărmanul popă” a pierdut cu totul busola oricărui echilibru de gândire.

Noua slujbă i-a dat aere de grandoare şi o suficienţă ţărănească. O senzaţie de beatitudine brutală a început să strige din toate atitudinile lui. O conversaţie cu dânsul în astfel de împrejurări echivala pentru mine cu o zguduire de nervi insuportabilă. Toate bunele mele intenţii, întreg bagajul de sfaturi şi sugestii pe care i-l serveam cădeau neputincioase în faţa acestei meschine conformaţii de ţârcovnic boierit care mă bătea pe umăr: „Noi doi suntem oamenii superiori ! El nu înţelege că eu nu pot să fiu un călugăr bleg, cu ochii la icoane, ca atâţia alţii, că slujba de regent îmi impune să fiu mondial !” (Săracul, voia să zică monden.)

Fiecare întâlnire mă convingea tot mai mult că nu este nimic de făcut cu acest Mazarin rural şi că nici măcar aparenţele nu vor putea să fie salvate. Două vorbe dacă schimba cu orice străin, chipul veritabil ieşea la iveală de după sutana de mătase. Nenorocirea era că, la tot pasul, dorinţa lui de bonomie se confrunta cu trivialitatea, nelipsind pe aici, pe acolo nici ireproductibilele excese de limbaj. În acelaşi timp, cronica scandaloasă îi punea în socoteală o întreagă serie de aventuri galante care, pe urma atâtor asceţi ce s-au perindat la Mitropolia Ungro-Vlahiei, cădeau tulburătoare în conştiinţa publicului.

Un simţ de orientare în marile probleme de stat îi lipsea cu desăvârşire. În momentul intrării în regenţă, a încetat să-şi mai exercite funcţiunile de patriarh, fără să ia asupră-şi în acelaşi timp îndrumarea treburilor statului. Biserica a pierdut astfel pe conducătorul ei, iar în schimb statul n-a câştigat nimic. O clară vedere a situaţiei politice n-a avut niciodată. Nu se călăuzea decât de un oportunism ieftin, care l-a condamnat, din primul moment, la rolul degradant de a fi necontenit exploatat de către Maniu care, pe lângă întărirea lui, l-a împins şi la acte nesăbuite împotriva Bisericii Ortodoxe, cum a fost chestiunea calendarului şi desfiinţarea Ministerului de Culte. O ruşinoasă duplicitate l-a povăţuit pe moment în raporturile cu mine şi cu vechii lui prieteni de la Sibiu. Convorbirile noastre îmi vor rămâne în minte ca momente de ridicol, menite să ilustreze dureroasa eclipsă a autorităţii noastre de stat pe vremea regenţei.

De câte ori mă duceam să-l văd, cu multă amărăciune în suflet, ca să-i arăt procesul de decompoziţie a vieţii de stat sub cârmuirea lui Maniu, care sărăcea şi anarhiza ţara, la toate loviturile pe care i le arătam, el ridica braţele în sus şi-mi răspundea cu acelaşi refren cinic şi perfid: „Dar să-ţi spun eu !” Îmi povestea repede o lovitură şi mai gravă dată intereselor de stat, pentru ca să termine cu aceeaşi clamoare fără consecinţe: „Hoţii şi tâlharii !” Îl priveam în albul ochilor şi-l fulgeram adesea cu scârba mea liniştită: „Bine, dar atunci tu ce rost ai în calitatea ta de regent ?” El îmi răspundea senin, aproape râzând: „Dar eu nu reprezint decât 33 de procente !”

După această formulă de nepăsare puţin deghizată, sanctitatea sa a înghiţit tot. Ce este mai rău, a iscălit tot. Ce este mai rău, de atâtea ori a făgăduit o rezistenţă şi nu s-a ţinut niciodată de cuvânt. Mi-aduc aminte între altele de protestările lui în chestiunea legii administrative. L-am văzut atunci în mai multe rânduri, i-am arătat primejdia concepţiei lui Maniu menită să sfarme unitatea ţării. Argumentele mele l-au convins pe toată linia. Ofta cu noi din baierile inimii şi vocifera zgomotos: ,,Mai bine-mi tai mâna decât s-o iscălesc”. Rezultatul, se ştie, toată vremea pe de-a întregul aceeaşi purtare. Consecvent cu această abdicare de la prerogativele înaltei funcţiuni, regentul primea drept valoare însemnate beneficii de patriarh.

Întrebându-l deunăzi cât a costat palatul pe care l-a zidit din banii încasaţi de pe vremea regenţei, mi-a răspuns neted: 25 milioane. Ce vor mai fi fost în acest timp, bănet de procopseală a Sfântului Duh, cum s-ar zice, nu-mi prea pot da seama. Ştiu însă o exclamaţie piramidală a înalt prea sfinţiei sale, care este prea caracteristică în simplitatea ei de epopee pentru a nu o reţine aici drept mărturie pe seama viitorimii. Nimerisem într-o zi la dânsul, tocmai după ce îl părăsise vechi prieteni din Ardeal, episcopul Ivan şi fostul ministru Lupaş. M-a primit cu o răbufneală de demnitate ultragiată:

„Dragă, ăştia tot proşti au rămas. Închipuieşte-ţi ce mi-au cerut. Unul, ca să dau bani pentru catedrala de la Cluj, celălalt ca să fac o danie Astrei la Sibiu. Eu le-am răspuns: Voi sunteţi doi provinciali care habar n-aveţi pe ce lume trăiţi. Eu nu pot arunca bani pe fereastră, trebuie să trimit depunerea la o bancă din Elveţia, să am puşi la o parte. Ce ştiu eu ce se întâmplă mâine ?”

L-am privit din creştet până jos, la poalele anteriului, şi, vă asigur, prea nenorocirea sa n-avea nimic din turmentările mistice ale lui Francisc de Assisi. Când se va scrie odată istoria analitică a acestei perioade şi se vor da la o parte toate minciunile cuvioase, pentru a se putea descifra cauzele dărăpănării actuale, atunci se va zugrăvi cu severitatea cuvenită în galeria oamenilor de răspundere şi profilul patriarhului. Întrucât mă priveşte, convingându-mă repede de starea tragică în care a ajuns ţara, am înţeles că regenţa trebuie înlăturată şi mi-am luat partea din necesarul oferit de desfrânare.

Sunt încă vii în memoria mea desele vizite nocturne de la Patriarhie, când, prin informaţii pipăite la faţa locului, îmi drămuiam planul schimbărilor apropiate. I-am reţinut figura speriată din noaptea premergătoare sosirii lui Carol, când i-am spus potolit, cu multă convingere: ,,Să ştii că vine”. Reintegrarea lui în Biserică s-a făcut fără nici o protestare. O dată cu proclamarea noului rege, el a redevenit umilul supus care nu păstra decât pretenţia de a i se servi pensia, 150.000 lei pe lună, declarându-se perfect satisfăcut.

De atunci şi până azi, când îl văd, n-avem multe de discutat. Instalat în palatul organizat cu o completă lipsă de gust, cu mobilier modern de la o casă evreiască din Arad, el este complet lipsit de criticism în faţa stărilor schimbate. Şi în vizita de azi, ca şi de alte ori, n-am făcut decât să-i cer câteva numiri de preoţi, dând astfel ascultare solicitărilor oprite la pragul meu. Sunt convins pentru viitor că Miron Cristea nu ne rezervă nici o specială surpriză. N-aş îndrăzni însă să-i asigur o stabilitate pe scaunul de patriarh pentru zilele de mai târziu, când lumea va vedea mai limpede în jurul lui. Ideea cu banca din Elveţia te pomeneşti că n-a fost lipsită de oarecare intuiţie a realităţilor.

[Elie Miron Cristea, Note ascunse, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1999, p. 23-24, 26-29]