----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 94 vizitatori și nici un membru online

Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic (IV)
 
 
O pagină de istorie extrem de puţin cunoscută din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse, care
conturează cu şi mai multă limpezime relaţia existentă între Patriarhia Moscovei şi regimul sovietic,
ca şi năzuinţele ambelor părţi de a pune stăpânire de Ortodoxia mondială şi chiar pe întreg creştinismul.
Ce s-a schimbat în Rusia zilelor noastre ? N-am greşi dacă am spune că … mai nimic !

 

Cum a reuşit Patriarhia Moscovei să asigure o participare cât mai largă la întrunirea plănuită. Cât de profundă era relaţia dintre Biserică şi puterea sovietică

Pentru a ajunge să înţelegem cum a cooptat Patriarhia Moscovei rând pe rând Bisericile care vor lua parte la ceea ce se va numi Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din 1948, şi cum le va convinge să subscrie la politica dusă de ea, trebuie să ne întoarcem în timp şi să aruncăm o privire mai detaliată asupra culiselor istoriei.

Promovarea mascată a Bisericii Serghiene – cum a fost denumită de istorici Biserica Ortodoxă Rusă aflată sub conducerea mitropolitului Serghie Stragorodski – care a început cu anexarea zonelor de frontieră vestice[1] în septembrie 1939 a devenit vizibilă pentru observatorii exteriori doar 4 ani mai târziu, când locum tenens Serghie a fost ales patriarh al Moscovei. Această schimbare a început cu audienţa particulară pe care Stalin a acordat-o celor 3 mitropoliţi ruşi Serghie, Nicolai şi Alexie (a se vedea episodul I). William Fletcher defineşte această întâlnire ca începutul ,,concordatului neoficial dintre Biserică şi Stat” care a furnizat temeliile pentru relaţiile postbelice dintre Biserică şi stat[2].

Tot Fletcher scrie: ,,În 1939, Biserica Ortodoxă Rusă era la un pas de dizolvare totală, şi dispăruse efectiv ca instituţie în societate. Doar venirea celui de-al doilea război mondial a oprit procesul de dezintegrare, deoarece statul a descoperit cu întârziere că avea nevoie de Biserică (sau de orice alt grup, pentru acea problemă, care i-ar putea oferi sprijin în criza războiului). S-a încheiat un târg cu Biserica, şi acest târg s-a dovedit a fi baza întregii activităţi religioase ulterioare din afacerile internaţionale”.

Arhivele sovietice şi străine deschise după sfârşitul Războiului Rece au aruncat o lumină nouă asupra acestui eveniment. În mare măsură, ,,concordatul” era răspunsul lui Stalin la evoluţiile internaţionale din timpul războiului. Până în toamna lui 1943, liderul sovietic părea să-şi fi schimbat atitudinea faţă de Biserică ca răspuns la presiunea anglo-americană pentru mai multă toleranţă religioasă. În ciuda măsurilor luate, influenţa sovietică în Europa şi America a rămas mai degrabă slabă. La începutul anului 1942, Mitropolitul Nicolai [Iaruşevici] al Kievului plănuia să viziteze SUA, unde comunitatea ortodoxă rusă număra 500.000 de suflete, dar călătoria sa a fost anulată deoarece i s-a refuzat viza de intrare.

Deosebit de periculoasă pentru reputaţia internaţională a Kremlinului a fost descoperirea gropilor comune ale miilor de ofiţeri polonezi din Pădurea Katyn în aprilie 1943. Drept urmare, regimul sovietic trebuia să facă noi concesii aliaţilor săi. Pe 20 mai 1943, Joseph E. Davies, trimisul special al lui Roosevelt şi fostul ambasador american la Moscova (1936-1938) i-a vizitat pe Stalin şi Molotov pentru a le înmâna o scrisoare de la preşedintele american[3]. El le-a informat pe gazdele sale că ,,imaginea sovietică în occident se va îmbunătăţi, dacă ei vor dizolva Cominternul şi vor furniza ceva dovezi de libertate religioasă”. El a sugerat de asemenea că dacă vor fi date – într-un moment favorabil – câteva declaraţii despre libertatea religioasă în URSS, acestea ,,vor cunoaşte o evoluţie foarte utilă printre cetăţenii americani”.

Cominternul a fost desfiinţat chiar înainte de plecarea lui Davies de la Moscova. Sovieticii erau gata să facă acest pas; pregătiseră toate instituţiile care aveau să ia locul Cominternului. Răspunsul la chestiunea religioasă, însă, venea cu întârziere de la Kremlin.

Schimbarea în politica externă şi religioasă a lui Stalin a avut loc abia când victoria în bătălia pentru patria mamă era garantată de înfrângerea naziştilor la Moscova, Leningrad şi Stalingrad, şi când lupta pentru lumea postbelică era pe cale să înceapă. De îndată ce a fost îndepărtată ameninţarea care plana asupra regimului sovietic, orizontul politic s-a lărgit şi strategii Kremlinului au început să plănuiască o expansiune sovietică pentru a-şi asigura controlul asupra Europei de Est.

În acest context, Biserica a apărut în ochii lor drept un potenţial instrument eficient pentru atingerea acestui scop. Putea avea un rol considerabil nu numai în ţările ortodoxe din această zonă particulară, ci şi în alte părţi ale lumii unde existau misiuni şi parohii ortodoxe ruse. Principalul său avantaj era că scopurile politice sovietice puteau fi prezentate ca fiind pur religioase. Pornind de la aceasta, pe 4 septembrie 1943, Stalin a făcut o ofertă clară ierarhilor conducători ai Bisericii Serghiene: ,,Voi trebuie să înfiinţaţi propriul Vatican”[4]. Cu toate că iniţial ideea de Vatican a fost folosită în înţelesul ei restrâns – prin care Stalin înţelegea o restaurare a Patriarhiei Moscovei ca centru bisericesc instituţional cu facilităţile necesare, precum o academie ecleziastică, biblioteci, tipografii şi alte instituţii necesare –, ea s-a transformat curând într-o politică pentru organizarea Patriarhiei Ruse ca un centru instituţionalizat al creştinismului ortodox răsăritean global.

Deşi partea activă a concordatului dintre Biserica Serghiană şi guvernul sovietic a fost jucată de cel din urmă, ar fi greşit să credem că Biserica era doar un pion pe tabla de şah a lui Stalin. Odată restaurată, instituţia patriarhală a Moscovei şi-a urmărit propriile interese tot aşa de bine[5]. Unele din ele erau în acord cu scopurile politice ale Kremlinului – o circumstanţă care a înlesnit dobândirea lor. Cel mai bun exemplu în această privinţă îl constituie alegerea mitropolitului Serghie Stragorodski în poziţia de patriarh al Moscovei şi întregii Rusii. În acest fel, Serghie a devenit urmaşul de drept al patriarhului Tihon şi acest act a dat legitimitate conducerii sale temporare dintre anii 1926-1943, contestată de o sumă de ierarhi, clerici şi chiar de popor, ca şi aparenţa unei continuităţi a conducerii canonice a Bisericii Ruse. În plus, alegerea unui patriarh echivala cu faptul că Biserica Serghiană câştigase lupta împotriva principalei sale rivale, Biserica Vie, şi crea condiţiile pentru restaurarea prestigiului Patriarhiei Moscovei în lumea creştină.

 

048. Catre un al VIII-lea Sinod Ecumenic IV

Ierarhii participanţi la Sinodul Bisericii Ruse pentru alegerea unui nou patriarh al Moscovei şi întregii Rusii, 8 septembrie 1943. În mijloc, purtând camilăfci albe, de la stânga la dreapta, mitropoliţii Alexie Simanski, Serghie Stragorodski şi Nicolai Iaruşevici

 

 

Care era planul întocmit de strategii Kremlinului şi cum a fost tradus în practică ?

Potrivit documentelor de arhivă, în primăvara anului 1943, Stalin a început să-şi schiţeze planurile sale pentru lumea postbelică. El a luat măsuri speciale pentru a risipi neîncrederea aliaţilor săi, ca şi a popoarelor din Europa de Est şi Centrală, prin care trebuia să treacă Armata Roşie în drumul său către Berlin. Răspândirea influenţei sovietice în aceste regiuni a fost facilitată de lupta anti-nazistă dusă de naţiunile cucerite; s-a stabilit o relaţie între acestea şi Armata Roşie care lupta eroic împotriva lui Hitler. De asemenea, în Balcani, credinţa ortodoxă comună şi-a spus cuvântul. O atare posibilitate de a aduna popoarele în jurul armatei sovietice l-au făcut pe Stalin să se gândească la un ,,Vatican ortodox”.

Pe 5 iunie 1943, Comitetul de Apărare al Statului a emis un decret secret pentru îmbunătăţirea activităţilor sovietice de spionaj în străinătate. Pentru prima oară, el includea instituţiile religioase în sfera politicii externe sovietice[6]. Pe 4 septembrie, Malenkov[7], Beria[8] şi Karpov[9] au fost invitaţi de Stalin la casa sa din Kunţevo pentru a discuta noua politică în sfera religioasă. Ei au acordat o atenţie specială relaţiilor dintre Patriarhia Moscovei şi Bisericile Ortodoxe din Europa de Est. În această privinţă, Stalin a propus înfiinţarea Consiliului pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse (CABOR). Potrivit liderului sovietic, principala sarcină a acestui organism era de a media relaţiile dintre guvern şi patriarh[10]. Totodată, Consiliul nu avea dreptul de a lua decizii singur, ci trebuia să supună versiunile sale preliminare guvernului şi doar apoi să transmită rezoluţia finală a Kremlinului conducătorilor bisericeşti pentru îndeplinire[11].

După aceste discuţii, Karpov i-a invitat pe cei trei mitropoliţi – locum tenens Serghie Stragorodski, Alexie Simanski, care-i va urma pe scaunul patriarhal lui Serghie, în ianuarie 1945, şi Nicolai Iaruşevici, care va fi primul conducător al Departamentului pentru Relaţii Externe al Patriarhiei Moscovei – să-l viziteze pe Stalin, vizită pe care am evocat-o pe scurt în primul episod. La sfârşitul conversaţiei lor cu Stalin, mitropoliţii au fost informaţi de decizia de a înfiinţa Consiliul pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse, condus de Gheorghe Karpov, cărora ei trebuiau să-i înainteze cererile lor în viitor.

La rândul ei, Patriarhia Moscovei va înfiinţa Departamentul pentru Relaţii Externe, care, supravegheat de CABOR, va urmări îndeaproape atingerea a două obiective ale politicii sovietice externe[12]:

 

În primul rând, guvernul sovietic vroia să stabilească un control cât mai strâns asupra ţărilor din blocul răsăritean prin contactele dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi Bisericile Ortodoxe naţionale ale acestor ţări predominant ortodoxe. Acum, că influenţa URSS se extindea asupra teritoriilor canonice ale Bisericilor Ortodoxe din Serbia, România, Bulgaria, Polonia, Albania şi Cehia, şi avea control asupra a circa 85% din populaţia ortodoxă a lumii[13], strategii sovietici căutau în mod activ căi pentru a uni ortodocşii din întreaga lume mai degrabă în jurul Moscovei decât al Constantinopolului. În paralel cu preluarea controlului asupra Bisericilor Ortodoxe din blocul răsăritean, politica sovietică externă dorea de asemenea să minimalizeze influenţa catolică din zonele respective. Acest obiectiv a fost împlinit cu repeziciune prin suprimarea, până în punctul eliminării fizice, a Bisericilor Greco-Catolice din Ucraina, România, Cehoslovacia şi regiunea carpatică în circa 5 ani după încheierea celui de-al doilea război mondial[14].

 

În al doilea rând, guvernul vroia să-şi extindă influenţa dincolo de aliaţii săi est-europeni. Căuta căi pentru a cultiva simpatia pentru ideologia şi politica URSS printre popoarele Europei occidentale. Poziţia anti-comunistă a Vaticanului era văzută ca un obstacol major în atingerea acestui obiectiv. Aceasta trebuia contracarată printr-un asalt ideologic intens, ale cărui linii principale erau bine sumarizate în renumita Marea Enciclopedie Sovietică, publicată în 1951, unde statul papal era numit ,,un opresor al gândirii umane libere, un mesager al obscurantismului, o unealtă a imperialismului anglo-american, şi un instigator activ al unui nou război mondial imperialist”[15]. În contrast cu această forţă anti-democratică papală în slujba opresorilor capitalişti, URSS era promovat ca un adevărat apărător al intereselor poporului. Războiul ideologic avea şi menirea de a crea nemulţumire în rândurile ierarhiei bisericeşti din sânul Bisericii Romano-Catolice însăşi cu un scop vast de a fărâmiţa această mega-Biserică într-un număr de Biserici locale prin dizolvarea legăturilor lor cu Sfântul Scaun.

Acest din urmă obiectiv – cucerirea lumii occidentale – se va urmări prin aderarea Bisericii Serghiene la mişcarea ecumenistă şi, în general, prin dezvoltarea relaţiilor dintre Patriarhia rusă şi confesiunile heterodoxe.

Dar să revenim – pe cât de concis va fi cu putinţă – la cum a reuşit Patriarhia Moscovei, care mai avea în 1939 doar 4 ierarhi, să devină instituţia capabilă de a aduna în jurul său aproape toate Bisericile Ortodoxe locale. Vom face un scurt periplu prin istorie pentru a vedea cum au fost cooptate fiecare în parte.

 

Partenie Filipescu

 


[1] Adică, Polonia de Est, Ţările Baltice, Basarabia şi Bucovina de Nord, care erau ocupate de regimul sovietic în 1939-1940.

[2] William C. Fletcher, Religia şi politica sovietică externă 1945-1970 (Religion and Soviet Foreign Policy, 1945-1970), Londra, Oxford University Press, 1973, p. 14.

[3] D. Dunn, Prinşi între Roosevelt şi Stalin: ambasadorii SUA la Moscova (Caught between Roosevelt and Stalin: America’s Ambassadors to Moscow), Lexington, University Press of Kentucky, 1998, p. 183.

[4] T. Volokitina, G. Muraşko, and A. Noskova, Moskva i Vostochaya Evropa: Vlast’ i tserkov’ v period obshchestvennykh transformatskii 40-50-kh godov XX veka, Moscova, ROSSPEN, 2008, p. 85. A se vedea de asemenea, M. Şkarovski, Russkaya Pravoslavnaya tserkov’ pri Staline i Khrushcheve, Moscova, Krutitskoe podvorye, 1999, p. 285; O. Vasilieva, Russkaya pravoslavnaya tserkov’ v politike Sovetskogo gosudarstva v 1945–1948 gg., Moscova, IRI RAN, 1999, p. 106.

[5] Este semnificativ faptul că astăzi Patriarhia Moscovei nu mai apără vechea sa imagine, de victimă pasivă a regimului sovietic. De ce ? Fiindcă nu-i mai este de folos. Istoricii bisericeşti şi laici de după 1991 socotesc Biserica Serghiană un stâlp al adevăratului creştinism care şi-a păstrat curăţia iniţială în pofida trecutului totalitarist şi conflictelor naţionale (Ne sună cunoscut ? Acelaşi lucru se afirmă pe meleagurile noastre). O astfel de interpretare este în acord cu eforturile actuale ale Patriarhiei Ruse de a păstra neschimbată jurisdicţia sa asupra tuturor credincioşilor şi eparhiilor din fosta Uniune Sovietică.

[6] Şkarovski, p. 286; Vasilieva, p. 105.

[7] Gheorghe Maximilianovici Malenkov (1902-1988), oficial de vază al Partidului Comunist Sovietic. Înainte de izbucnirea războiului cu Germania, el era membru candidat al Politburo-ului. În timpul războiului, el a furnizat avioane Forţelor Aeriene ale Armatei Roşii. După 1943, Stalin s-a bizuit din ce în ce mai mult pe Malenkov. În acel an, Malenkov conducea un comitet al guvernului sovietic pentru restaurarea fermelor din zonele eliberate, şi după mijlocul lui mai 1944, el a fost vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS (al doilea doar după Stalin însuşi). Începând din martie 1946, Malenkov a fost membru al Politburo-ului conducător.

[8] Lavrentie Pavlovici Beria (1899-1953), politician sovietic şi funcţionar al poliţiei, şef al NKVD între anii 1938-1946. După atacul german asupra Uniunii Sovietice în iunie 1941, Beria, ca vice-premier sovietic, a supravegheat enorma lucrare de evacuare a industriilor de apărare din regiunile vestice şi de transformare a industriei din vreme de pace în producţie de război. El a întrebuinţat resursele vastului imperiu de muncă forţată al NKVD pentru a produce armament şi muniţie pentru Armata Roşie, ca şi pentru minele de cărbuni şi metale şi liniile de construcţie de cale ferată. NKVD a fost de asemenea responsabilă pentru securitatea internă, spionaj şi contraspionaj extern, şi miile de trupe de frontieră şi interne ale NKVD au asigurat spatele frontului.

Spre sfârşitul războiului, Beria îşi câştigase o reputaţie de om crud, dar administrator extrem de eficient. Stalin l-a făcut membru deplin al Politburo-ului în 1946 şi l-a însărcinat cu proiectarea bombei atomice sovietice în 1945.

[9] Despre cine era Karpov am vorbit în primul episod.

[10] Vasilieva, p. 107-108.

[11] M. Odinţov, ,,Nu exista a doua şansă”, Nauka i Religiya, 1989, 2, p. 2.

[12] Anastacia Wooden, ,,’Agentul lui Iisus Hristos’: participarea părintelui Vitalie Borovoi la Conciliul Vatican II ca observator din partea Bisericii Ortodoxe Ruse” (“The Agent of Jesus Christ”: Participation of Fr. Vitali Borovoy in the Second Vatican Council as an Observer from the ROC), Occasional Papers on Religion in Eastern Europe: vol. 36: nr. 4, articolul 2.

[13] S. Bolotov, Русская православная церковь и международная политика СССР в 1930е-1950е годы, Moscova, 2011. p. 126.

[14] Campania anti-uniată din Ucraina a fost coordonată personal de viitorul lider al URSS Nichita Hruşciov, care-i raporta direct lui Stalin.

[15] A se vedea intrarea Vatican [Ватикан] în Bolshaya sovetskaya enciklopediya (ediţia a doua), volumul 7, Moscova, BSE, 1951, p. 55.