----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 86 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICII (V)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
3
 

Starea intelectuală a Bisericii după moartea lui Constantin – Dogmă, constituţie, disciplină, liturghie, potrivit Părinţilor acestei epoci – Scriitori răsăriteni – Biserica Alexandriei – Sfântul Atanasie, opere istorice, dogmatice, exegetice

Biserica din Ierusalim – Sfântul Chiril; catehezele sale – Opuscule

Bisericile asiatice – Sfântul Vasilie de Cezareea – Operele sale exegetice, dogmatice şi ascetice – Liturghia sa – Sfântul Grigorie Teologul sau de Nazianz – Discursurile sale – Scrisorile sale – Poemele sale – Amfilohie al Iconiei – Alţi scriitori răsăriteni: Didim din Alexandria; Macarie din Alexandria, Macarie din Egipt şi mulţi alţi scriitori – Sfântul Efrem din Edesa

Bisericile apusene: Iuliu, episcop al Romei – Victorin, operele sale împotriva arienilor – Eusebiu de Verceil – Febadie de Agen – Sfântul Ilarie de Poitiers; lucrările sale exegetice, dogmatice, istorice – Zenon de Verona – Optatus de Mileve – Damas, episcop al Romei – Scrisorile sale – Poemele sale – Luchifer de Cagliari – Pacianus de Barcelona – Poeţii Juvencus, Sedulius, Severus, Ausonius – Sfântul Ambrozie de Milan – Operele sale exegetice, dogmatice, ascetice – Alţi scriitori apuseni

Ulfila, apostol al neamului goţilor; lucrările sale biblice

Mişcarea intelectuală în erezie: Acachie de Cezareea Palestinei, Avxentie de Milan şi alţi arieni – Apolinariştii – Priscilianiştii – Donatiştii

 

Partea a V-a

În timpul şederii sale la Constantinopol, fără îndoială, el [Sfântul Grigorie Teologul] a rostit cele cinci cuvântări magnifice intitulate Teologice[1]. Prima este ca un preambul în care el îşi avertizează auditorii că nu i-a convocat câtuşi de puţin la una din acele lupte de elocvenţă care erau pe gustul epocii, ci la a înţelege, ca credincioşi, adevărata dogmă despre Dumnezeu, dogmă care nu trebuia examinată cu ajutorul raţionamentelor sofistice, cum făcea Eunomie, ci prin însăşi lumina dumnezeiască.

Cea de-a doua cuvântare tratează despre teologie, cu alte cuvinte despre ştiinţa despre Dumnezeu[2]. El Îl invocă pe acest Dumnezeu întreit în unitatea Sa, şi Unul în Treimea Sa; el se ridică până deasupra norilor care ascund umanităţii măreţia dumnezeiască şi mărturiseşte, împreună cu Platon, că este dificil a avea o idee despre Dumnezeu şi că este cu neputinţă a-L defini cu exactitate. Limbajul uman nu este la înălţimea unui asemenea subiect; inteligenţa se apropie de acesta mai mult, aşa cum afirmă Platon ? Sfântul Grigorie nu crede acest lucru: el spune pe drept că inteligenţa mai puţin poate să aibă idee despre Dumnezeu decât poate limbajul să o exprime.

Într-adevăr, se poate exprima ideea de infinit, dar nu este înţeleasă. Filozoful nu a putut niciodată să aibă o opinie exactă despre esenţa dumnezeiască. El a spus că este o fiinţă necorporală, nemărginită, imuabilă. Asupra tuturor acestor chestiuni ce de sisteme a inventat filozofia, fără a mai socoti ruşinata idolatrie care zeifica astrele şi alte fiinţe materiale ! Din studiul tuturor filozofiilor, trebuie conchis că omul nu a zărit niciodată decât o rază slabă din acest focar luminos care este Dumnezeu. A ştiut că El exista, dar nu a cunoscut esenţa Sa.

Patriarhii şi proorocii înşişi nu au văzut deloc cu exactitate esenţa dumnezeiască, nu mai mult decât apostolii, printre ei fiind Pavel care a fost ridicat până la al treilea cer.

Este uimitor că aşa ar sta lucrurile, atunci când noi nu înţelegem nici măcar firea văzută, nici plantele, nici animalele, cărora noi le studiem obiceiurile şi instinctele, nici pământul, nici marea, nici ceea ce cuprind ele. Noi constatăm fapte, dar nu înţelegem nici esenţa, nici natura lucrurilor.

Numai credinţa ne poate face să cunoaştem esenţa dumnezeiască, întreită în Persoane[3]. Tatăl, care naşte şi purcede, fără patimă, înainte de veacuri şi netrupeşte. Celelalte două Persoane, Una este rodul naşterii, Cealaltă a purcederii. Aceste cuvinte sunt de neînţeles, dar noi ştim ceea ce Cuvântul Însuşi ne-a învăţat că există în Dumnezeu: ,,Cel Nenăscut, Cel Născut şi Cel care purcede din Tatăl”[4].

Când a fost născut Fiul ? Când a purces Sfântul Duh ? Înainte de veacuri, adică, din veşnicie. Tatăl nu a fost nicicând fără Fiul, pe care El L-a născut, fără Duhul care purcede din El. Cum au putut avea loc naşterea şi purcederea fără patimă ? Pentru că acestea sunt acte spirituale. Ce este Tatăl care nu are principiu ? Este Acela a cărui esenţă are o origine de neînţeles şi necunoscută. El a fost veşnic; Fiul şi Sfântul Duh sunt împreună-veşnici cu El; acestea sunt dogme revelate care nu vor fi zdruncinate de sofismele ereziei.

Cum a fost născut Fiul ? Dacă tu ai putea înţelege naşterea Sa, ea nu ar mai fi tainică. Caută să înţelegi relaţiile dintre sufletul tău şi facultăţile sale, şi, în prezenţa acestei probleme insolubile pentru tine, tu nu vei mai cere să înţelegi relaţiile dintre Tată şi Cuvântul Său.

Sfântul Grigorie respinge totuşi toate obiecţiile ariene privind naşterea Fiului şi dovedeşte că, unul în substanţă cu Tatăl, Fiul este distinct prin atributul Său personal care este acela de a fi născut. El nu poate explica taina esenţei dumnezeieşti, dar demonstrează zădărnicia obiecţiilor ereticilor, care nu pot fi rezonabile, din moment ce acestea sunt bazate doar pe date false, şi pe acest sofism care constă în a atribui lui Dumnezeu ceea ce nu i se putea cuveni decât făpturii.

El încheie acest discurs magnific dovedind prin Scriptură că Fiul este Cuvântul veşnic al Tatălui. Apoi, comparând textele cu faptele evanghelice, el demonstrează că Iisus Hristos a fost Dumnezeu şi om:

,,Acela care este un om, spune el[5], era fără trup; El a rămas ceea ce era, El a luat asupră-Şi ceea ce nu era. La început, El era fără cauză; căci cine poate arăta care a fost cauza lui Dumnezeu ? Dar apoi El este născut pentru o anume cauză; şi această cauză, insolent eretic ce eşti, a fost mântuirea ta; iată de ce El a luat grosimea ta trupească, ţie care-L dispreţuieşti şi care tăgăduieşti dumnezeirea Sa fiindcă El S-a coborât până acolo; dar acest om, care pare mai jos decât Dumnezeu, este unit cu Dumnezeu, şi firea mai tare biruind-o pe cea mai slabă, El a fost Dumnezeu, cu scopul ca tu însuţi să te identifici cu dumnezeirea Sa atât cât Se identifică El cu umanitatea.

El este născut, dar Se şi născuse; dintr-o femeie, dar această femeie era fecioară. Lucrul acesta este omenesc, acela este dumnezeiesc. Pe pământ, El nu a avut tată; în cer, El nu a avut mamă. Tot acest fapt aparţine dumnezeirii. A fost purtat în pântece, dar a fost cunoscut acolo de proorocul care a tresăltat în pântecele mamei sale, la apropierea Cuvântului pe care avea misiunea de a-L vesti. A fost înfăşat în scutece, dar desface giulgiurile înmormântării, când înviază. A fost culcat în iesle, dar a fost slăvit de îngeri şi vestit de stea şi adorat de magi. A fugit în Egipt, este drept, dar a pus pe fugă erorile egiptenilor. Nu a avut chip, nici frumuseţe la iudei, dar pentru David era la frumuseţe ca nimeni altul între ai oamenilor, dar pe munte străluceşte ca lumina fulgerului şi Se face mai strălucitor decât soarele, făcându-Se al strălucirii din lumea viitoare.

A fost botezat ca un om, dar a dezlegat păcatele ca un Dumnezeu, nu pentru că avea nevoie de curăţire El Însuşi ci pentru ca să sfinţească apele. A fost ispitit ca un om, dar a biruit ca un Dumnezeu. A flămânzit, dar a hrănit mii de oameni, şi este pâine vie şi cerească. A însetat, dar a strigat: De însetează cineva, să vină la mine şi să bea[6]. A obosit, dar El este odihna celor obosiţi şi împovăraţi. A fost îngreunat de somn, dar merge cu uşurinţă pe mare, dar ceartă vânturile, dar uşurează pe Petru care se scufunda. Dă dajdie, dar o dă din peşte, dar împărăţeşte peste cei care o cer de la El.

Aude că este numit samarinean şi îndrăcit, numai că El salvează pe samarineanul care cobora de la Ierihon şi care căzuse între tâlhari, numai că este cunoscut de draci şi alungă draci. Este lovit cu pietre, dar nu este prins. Se roagă, dar împlineşte cererile celor care-L roagă. Plânge, dar face să înceteze lacrima. Întreabă unde este Lazăr, căci om era, dar înviază pe Lazăr, căci era Dumnezeu. Este vândut, şi cu preţ foarte mic; căci a fost vândut pe treizeci de arginţi, dar răscumpără lumea, şi cu preţ mare, căci o răscumpără cu propriul Lui sânge.

Ca o oaie spre junghiere este dus, dar este oaia care satură pe Israil şi lumea întreagă. Ca un miel fără de glas este, dar El este Cuvânt, vestit de glasul celui ce strigă în pustie. A simţit neputinţă, a fost rănit, dar vindecă toată boala şi toată neputinţa. Este urcat pe lemn, este răstignit, dar prin lemnul vieţii ne readuce la starea de la început, dar mântuieşte şi pe tâlharul răstignit împreună cu El, dar întunecă tot lucrul văzut. Este adăpat cu oţet; este hrănit cu fiere. Cine ? El care preface apa în vin, care împrăştie gustarea amară. Îşi dă sufletul în mâinile Tatălui, dar are puterea să şi-l reia, dar spintecă catapeteasma, căci cele de sus se arată, dar pietrele se despică, dar morţii înviază. Moare, dar dă viaţă şi dezleagă cu moartea pre moarte. Este îngropat, dar înviază. Coboară în iad, dar aduce sus sufletele, dar le urcă în ceruri, dar va veni să judece vii şi morţii”.

Astfel, dumnezeirea şi omenirea apar întotdeauna simultan în faptele Dumnezeului-Om, Iisus Hristos.

În cuvântul următor[7], dedicat tot Fiului, Sfântul Grigorie răspunde obiecţiilor pe care ereticii le extrăgeau din Sfintele Scripturi în favoarea erorii lor, împotriva dumnezeirii lui Iisus Hristos. Procedeul său este de a explica Scriptura prin ea însăşi, şi el ajunge astfel la concluzia celor două firi, dumnezeiască şi omenească, în persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Cel de-al cincilea şi ultimul cuvânt teologic este dedicat Sfântului Duh[8]. Duhul este Sfinţenia; Tatăl nu a fost niciodată fără Sfinţenie, nu mai puţin ca fără Cuvânt. Cele trei Persoane sunt deci împreună-veşnice şi au aceeaşi esenţă dumnezeiască. Sfântul Duh purcede din Tatăl; purcederea este tot atât de neînţeles ca naşterea Fiului şi existenţa Tatălui. Dar Scriptura învaţă în mod categoric că a fost în acest fel[9]. Atributul Tatălui este că nu a fost născut; acela al Fiului este că a fost născut; acela al Sfântului Duh este că purcede; ceea ce face ca într-un Dumnezeu unic să existe trei Persoane distincte.

Prin urmare, Sfântul Duh este Dumnezeu. El este consubstanţial cu Tatăl şi Fiul[10].

Aceste adevăruri alcătuiesc baza cuvântului în care sfântul doctor respinge cu profunzimea şi vivacitatea sa obişnuite toate obiecţiile eretice împotriva dogmei ortodoxe.

Noi vom avea ocazia să cităm, în partea istorică, alte câteva cuvântări ale Sfântului Grigorie, dar noi trebuie să atragem atenţia asupra celor care au ca obiect principalele sărbători ale Bisericii, pentru informaţiile legate de rânduielile bisericeşti pe care ele le conţin.

Prima omilie a fost rostită în ziua Teofaniei[11]. Acesta era numele dat zilei de naştere a lui Iisus Hristos. Această zi este într-adevăr ziua arătării lui Dumnezeu în lume. Dar i se dădea de asemenea numele de Naştere sau Crăciun[12].

,,Hristos Se naşte, scrie oratorul, slăviţi-L; El coboară din cer, întâmpinaţi-L; Hristos este pe pământ, veniţi la El. Pământul întreg să-L prăznuiască pe Domnul !”

El explică scopul sărbătorii şi îi încurajează pe credincioşi să o prăznuiască într-un mod cu totul spiritual. Detaliind toate manifestările exterioare care însoţeau sărbătorile păgâne[13] şi îndemnându-i pe credincioşi să se înfrâneze de la acestea, sfântul orator dă de gândit că, în prăznuirea sărbătorilor creştine, creştinii preluaseră obiceiurile păgânismului. Sfântul Grigorie îi îndemna să le înlocuiască cu lecturi evlavioase şi fapte de milostenie.

După această introducere, Sfântul Grigorie expune planul lui Dumnezeu în creaţie şi răscumpărarea lumii prin Cuvântul întrupat.

După Crăciun, prima sărbătoare a anului creştin, Biserica o prăznuia pe cea a Luminilor, sau botezul lui Iisus Hristos[14]. Raţiunea acestei sărbători era Hristos, lumina înţelepciunii, începând la botezul Său misiunea Sa în omenire, pentru a-i transmite luminile dumnezeieşti.

Sfântul orator opune lumina creştină dată tuturor misterelor întunecate în care păgânismul ascundea cele mai neruşinate imoralităţi[15]. În locul beznei păgânismului, Hristos a adus în lume adevărul, care este strălucirea slavei lui Dumnezeu. Pentru a se face vrednici de a-l primi, creştinii trebuie să-şi curăţească inimile şi să se arate demni ucenici ai Învăţătorului dumnezeiesc.

Fragmentul următor[16] face cunoscute solemnităţile Bisericii de la Crăciun până la botezul lui Iisus Hristos: ,,Noi am prăznuit naşterea lui Hristos cu solemnitatea care se cuvine unei aşa de mari zile. Noi am urmat steaua şi ne-am închinat Lui împreună cu magii; am fost înconjuraţi de lumină împreună cu păstorii, şi cu îngerii noi am vestit slava Sa dumnezeiască; L-am primit împreună cu Simeon în braţele noastre; L-am recunoscut împreună cu Ana, această bătrână care trăia în curăţie. Astăzi noi am sărbătorit altă faptă a lui Hristos, altă taină”.

Biserica primară a fixat solemnităţile care corespundeau fiecărei fapte din viaţa lui Iisus Hristos în anumite zile ale anului. În acest mod, întregul an era asemenea unui memorial al vieţii lui Hristos, care era întotdeauna viu în sânul societăţii creştine şi pe care credincioşii trebuiau să-L imite.

Scopul practic al sărbătorii Luminilor era acela că credinciosul trebuia să fie ca o lumină în lume, strălucind de slava pe care i-o dădea adevărul[17].

A doua zi după sărbătoarea Luminilor, credincioşii se reuneau încă o dată în Biserică. Într-una din aceste circumstanţe, Sfântul Grigorie le-a rostit cuvântul său despre botez[18]. Dogma pe care el o expune despre efectele celei dintâi taine creştine este aceeaşi cu cea pe care am extras-o deja de la alţi Părinţi ai Bisericii.

Deţinem o omilie a Sfântului Grigorie pentru sărbătoarea Paştilor. Era marea sărbătoare creştină; el scria: ,,Paştile Domnului ! Paşti ! Paşti ! Eu îl repet de 3 ori în cinstea Sfintei Treimi; este sărbătoarea sărbătorilor; praznicul praznicelor !”[19] În această omilie, sfântul doctor tratează marile probleme care agitau atunci Biserica.

Prima duminică după Paşti era numită duminica nouă; atunci se prăznuia o sărbătoare asemănătoare celei pe care evreii o numeau Encoenia[20], sau Corturile. În omilia închinată acestei sărbători, Sfântul Grigorie îi încurajează pe credincioşi să se facă lăcaş de lumină pentru a I Se închina acolo lui Dumnezeu.

La cincizeci de zile de la Paşti, Biserica prăznuia sărbătoarea Cincizecimii. Noi avem o omilie a Sfântului Grigorie pentru această solemnitate[21]. Tema acestei sărbători era venirea Sfântului Duh[22]; prin urmare, ziua era închinată Sfântului Duh[23]; iată de ce, în omilia sa, Sfântul Grigorie expune dogma ortodoxă despre consubstanţialitatea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul.

Ciclul marilor sărbători creştine se termina la Cincizecime. În restul anului, se prăznuiau sărbători în cinstea Sfintei Fecioare, apostolilor şi mucenicilor.

Sfântul Grigorie, înzestrat cu o elocvenţă atât de vie şi de mobilizatoare, avea o uşurinţă minunată pentru poezie. Atunci când Iulian a interzis creştinilor literatura păgână, Apolinarie, aşa cum am notat, a alcătuit, pentru folosul lor, o mulţime de lucrări de retorică şi poezie; dar acest episcop, atât de respectabil şi savant, a căzut, din antipatie faţă de arieni, într-o eroare cu atât mai periculoasă cu cât ea părea, la prima vedere, inspirată din respect faţă de Hristos, a cărui umanitate, după Apolinarie, ar fi avut un caracter aproape nematerial şi supraomenesc. El a răspândit această eroare în lucrările sale literare. Sfântul Grigorie a avut deci un motiv îndoit pentru a-şi compune poemele sale, acela de a dovedi că creştinii ar putea să renunţe la literatura păgână, şi de asemenea pe acela de a pune în mâinile credincioşilor lucrări mult mai ortodoxe decât cele ale lui Apolinarie[24].

Poemele Sfântului Grigorie sunt teologice sau istorice. Dintre cele dintâi, unele sunt dogmatice, celelalte morale.

În poemele dogmatice, preacinstitul scriitor înfăţişează adevărurile fundamentale ale credinţei. Exigenţele versificaţiei nu l-au făcut să sacrifice nimic din exactitatea Ortodoxiei. Sfânta Treime şi fiecare dintre cele trei Persoane dumnezeieşti; crearea lumii şi pronia care o ocârmuieşte; fiinţele vii şi sufletul; venirea lui Iisus Hristos, Întruparea sunt subiecte ale tot atâtor poeme. În alt poem, el enumeră cărţile sfinte ale Vechiului şi Noului Testament[25]. Pentru cele din Vechiul Testament, el admite canonul ebraic; pentru Noul Testament, el menţionează aceleaşi cărţi ca Sfântul Chiril al Ierusalimului şi Sfântul Atanasie; dar, asemenea episcopului Ierusalimului, nu admitea Apocalipsa şi abandonează în acest punct pe episcopul Alexandriei. El istoriseşte apoi câteva fapte din Vechiul Testament; minunile şi pildele lui Iisus Hristos potrivit celor patru evanghelişti. El încheie poemele sale dogmatice cu imnuri şi rugăciuni. Aceste poeme sunt în număr de 38.

Poemele morale sunt în număr de 40. Fecioria, curăţia, viaţa omului şi căile diferite care pot fi urmate; detaşarea de lucrurile vremelnice, iubirea sărăciei, luxul femeilor, mânia, răbdarea sunt principalele teme care sunt tratate în aceste poeme.

În numeroasele poeme referitoare la diverse circumstanţe ale vieţii sale, Sfântul Grigorie a transmis posterităţii informaţii istorice foarte interesante, tabloul aproape zilnic al sentimentelor sale lăuntrice.

Doar 8 dintre poemele sale istorice se referă la alte persoane.

Avem încă de la Sfântul Grigorie epitafuri, epigrame, o tragedie: Hristos pătimind. Sfântul doctor a încercat toate genurile pentru a face inutil decretul lui Iulian şi a da fraţilor săi mijlocul de a cultiva literatura. Noi nu putem decât să admirăm minunata uşurinţă a sfântului poet şi dacă versurile sale nu sunt toate la fel de frumoase ca cele ale lui Homer, ele sunt îndeajuns de frumoase pentru a fi citite şi preţuite de oamenii cu gust.

În partea de istorie, noi vom avea ocazia să cităm câteva extrase din poemele pe care le-a compus despre el însuşi. Noi vom cita de asemenea unele dintre epistolele sale. Deţinem 244 epistole, toate meritând a fi citite, şi dintre care multe au o veritabilă importanţă istorică.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Ibid., Cuvântul 27 şi urm..

   [2] Ibid., Cuvântul 28; 2a Theologica.

   [3] Ibid., Cuvântul 29; 3a Theologica, § 2.

   [4] Se va observa că Sfântul Grigorie Teologul nu cunoştea purcederea de la Fiul, din care Biserica Romană a făcut o dogmă. Noi vom găsi chiar respingerea erorii romane în cel de-al cincilea cuvânt teologic.

   [5] Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 29; 3a Theologica, § 19, 20.

   [6] Ioan 7, 37.

   [7] Ibid., Cuvântul 30; 4a Theologica.

   [8] Ibid., Cuvântul 31; 5a Theologica.

   [9] Ibid., § 8, 9. Sfântul Grigorie Teologul respinge aici, anticipat, eroarea romană privind purcederea de la Fiul, eroare care nu se poate admite fără a atribui Fiului ceea ce face atributul distinctiv al Tatălui.

   [10] Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 31, § 10.

   [11] Ibid., Cuvântul 38.

   [12] Ibid., § 3.

   [13] Ibid., § 4.

   [14] Ibid., Cuvântul 39, § 1, 2.

   [15] Ibid., § 3 şi urm..

   [16] Ibid., § 14.

   [17] Ibid., § 20.

   [18] Ibid., Cuvântul 40, § 1.

   [19] Ibid., Cuvântul 45, § 2.

   [20] Ibid., Cuvântul 44.

   [21] Ibid., Cuvântul 41.

   [22] Ibid., § 5.

   [23] Ibid., § 19.

   [24] Sfântul Grigorie Teologul, Epist. 101, ad Cledon.

   [25] Sfântul Grigorie Teologul, Poem. 12.

 

Episodul urmator