----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 32 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICII (VI)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
3
 

Starea intelectuală a Bisericii după moartea lui Constantin – Dogmă, constituţie, disciplină, liturghie, potrivit Părinţilor acestei epoci – Scriitori răsăriteni – Biserica Alexandriei – Sfântul Atanasie, opere istorice, dogmatice, exegetice

Biserica din Ierusalim – Sfântul Chiril; catehezele sale – Opuscule

Bisericile asiatice – Sfântul Vasilie de Cezareea – Operele sale exegetice, dogmatice şi ascetice – Liturghia sa – Sfântul Grigorie Teologul sau de Nazianz – Discursurile sale – Scrisorile sale – Poemele sale – Amfilohie al Iconiei – Alţi scriitori răsăriteni: Didim din Alexandria; Macarie din Alexandria, Macarie din Egipt şi mulţi alţi scriitori – Sfântul Efrem din Edesa

Bisericile apusene: Iuliu, episcop al Romei – Victorin, operele sale împotriva arienilor – Eusebiu de Verceil – Febadie de Agen – Sfântul Ilarie de Poitiers; lucrările sale exegetice, dogmatice, istorice – Zenon de Verona – Optatus de Mileve – Damas, episcop al Romei – Scrisorile sale – Poemele sale – Luchifer de Cagliari – Pacianus de Barcelona – Poeţii Juvencus, Sedulius, Severus, Ausonius – Sfântul Ambrozie de Milan – Operele sale exegetice, dogmatice, ascetice – Alţi scriitori apuseni

Ulfila, apostol al neamului goţilor; lucrările sale biblice

Mişcarea intelectuală în erezie: Acachie de Cezareea Palestinei, Avxentie de Milan şi alţi arieni – Apolinariştii – Priscilianiştii – Donatiştii

 

Partea a VI-a

După marii scriitori ale căror opere le-am studiat, există alţii care reprezintă în aceeaşi perioadă Bisericile răsăritene şi ale căror opere au fost considerate foarte importante.

În primul rând îl amintim pe Sfântul Amfilohie, episcopul Iconiei, prietenul Sfinţilor Vasilie şi Grigorie, care au întreţinut o corespondenţă destul de frecventă cu el. Avem încă de la acest mare episcop mai multe cuvântări despre sărbătorile creştine şi omilii despre câteva pasaje din Sfintele Scripturi. El s-a implicat în discuţiile teologice ale timpului său. Sfântul Vasilie a scris la cererea sa tratatul despre Sfântul Duh; a scris el însuşi o lucrare cu acelaşi subiect şi despre Dumnezeu ca Atotputernic şi obiect al cultului de adoraţie[1].

Biserica din Alexandria era reprezentată de savantul Didim, care-l imita pe Origen în studiul Sfintelor Scripturi. Deşi lipsit de vedere încă din tinereţe[2], el a învăţat dialectica şi geometria pentru care vederea era necesară. Libanius însuşi, primul dintre ritorii epocii, admira ştiinţa savantului alexandrin[3]. Didim a alcătuit numeroase comentarii ale Sfintelor Scripturi; o operă considerabilă despre Sfânta Treime; un tratat al Sfântului Duh. El a comentat faimoasa carte a lui Origen, Principii. El a ajuns la o vârstă înaintată şi a fost cunoscut de Ieronim, care a studiat sub îndrumarea sa şi la a cărui rugăminte a compus multe din comentariile sale.

Marele Atanasie l-a aşezat pe Didim în fruntea acestei şcoli din Alexandria, pe care Panten, Clement şi Origen o făcuseră atât de celebră. Când Sfântul Atanasie a venit din pustiu pentru a-l combate pe Arie, el l-a vizitat pe Didim şi i-a spus: ,,Nu plânge, Didim, pierderea ochilor tăi trupeşti, care pot vedea muştele şi ţânţarii; ci bucură-te a avea aceiaşi ochi cu îngerii, care-L văd pe Dumnezeu şi lumina Sa”.

Mai avem de la el trei cărţi Despre Sfânta Treime; tratatul său Despre Sfântul Duh, tradus de Ieronim; cartea sa Contra maniheilor, şi fragmente din alte opere dogmatice; fragmente din diverse comentarii; comentariul său la psalmi aproape în întregime[4].

Didim a fost un apărător savant al Ortodoxiei contra erorilor arienilor şi macedonienilor. El dezvoltă cu o filozofie egală cu erudiţia sa dogmele creştine despre unitatea de substanţă în Dumnezeu şi despre Treimea Persoanelor; despre dumnezeirea Fiului şi a Sfântului Duh. În tratatul său despre Sfânta Treime[5], noi vom remarca acest fragment pe cât de profund, pe atât de ortodox:

,,Scriptura, numind pe Sfântul Duh Duhul Fiului, a învăţat că Fiul şi Sfântul Duh au aceeaşi fire şi că Duhul nu trebuia privit ca o făptură a Fiului. Cum am putea spune că Fiul I-a procurat Tatălui, care nu L-ar fi avut înainte, pe Cel care este şi care este numit în Scripturi Duhul lui Dumnezeu ? Aceasta ar fi nu numai o blasfemie, ci şi o nebunie. Aşadar, prin aceste cuvinte: Duhul Fiului, trebuie să înţelegem puterea lui Hristos, ca aceste cuvinte: Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Din moment ce aceste Persoane dumnezeieşti sunt ieşite din Tatăl singur, prin fire, şi nu printr-un act creator, Ele trebuie să se raporteze în mod egal la Tatăl singur[6]. Nu-ţi imagina că Sfântul Duh ar fi avut un început sau va avea un sfârşit; ci crede că, din cauza purcederii după fire, El este Duhul lui Dumnezeu, suflarea lui Dumnezeu, şi nu creatura Sa, căci Domnul a spus în Evanghelia lui Ioan: Duhul adevărului, care de la Tatăl purcede[7]. Prin urmare, El nu este creat, deoarece naşterea şi purcederea, în subiectele egale şi asemănătoare, se lucrează fără ca ele să fie creaţie; cu atât mai mult când este vorba de naşterea şi purcederea care vin de la Tatăl singur, potrivit unităţii dumnezeirii Tatălui Însuşi”.

În tratatul său Despre Sfântul Duh, pentru a dovedi unitatea de esenţă a celor trei Persoane dumnezeieşti, Didim învaţă că Sfântul Duh este transmis omului către Tatăl prin mijlocirea Fiului; că lucrarea de transmitere a harului fiind comună, substanţa celor trei Persoane este aceeaşi; şi că Sfântul Duh este trimis tot atât de bine de către Tatăl ca şi de către Fiul[8].

Dar el distinge perfect chestiunea originii veşnice a Sfântului Duh de transmiterea Sa omenirii, şi tratatul său Despre Sfântul Duh este de o ortodoxie la fel de riguroasă ca marea sa lucrare despre Sfânta Treime.

Didim a trăit sub cei doi succesori ai Sfântului Atanasie pe scaunul Alexandriei, Petru al II-lea şi Timotei. Aceşti doi episcopi se numără printre scriitorii bisericeşti. De la primul avem fragmente dintr-o epistolă către episcopii Egiptului. În aceasta el ia apărarea celor care au fost exilaţi pentru credinţă în timpul lui Valens. De la cel de-al doilea avem răspunsuri canonice şi o scrisoare către Diodor de Tir.

Noi i-am amintit deja pe cei doi Macarie al Egiptului şi al Alexandriei, care au publicat în aceeaşi perioadă mai multe scrieri. De la primul avem scrisori, rugăciuni, canoane, omilii şi tratate de morală. De la Macarie Alexandrinul avem canoane şi o predică.

Aceşti doi binecunoscuţi monahi[9], datorită virtuţii lor deosebite şi capacităţii lor, s-au bucurat de o mare influenţă în Egipt şi Tebaida în secolul al IV-lea; şi scriitorii din această epocă şi din secolele următoare au arătat faţă de operele lor cea mai mare stimă, şi pentru viaţa lor sfântă cea mai mare admiraţie.

Biserica din Egipt era reprezentată în aceeaşi perioadă de alţi scriitori remarcabili: Orsisie şi Pahomie, stareţi ai mânăstirii din Tabena[10]; Serapion, episcop de Tmuis, prietenul marelui Atanasie şi al Sfântului Antonie[11], şi sfinţii monahi Antonie cel Mare[12], Teodor[13], Serapion şi Pafnutie[14], Isaia[15] şi Evagrie, care a venit din Pont, pentru a se înmormânta în pustia Scitiei[16].

În Bisericile din Răsărit se distingeau: Diodor, episcop de Tars, comentator savant al Sfintelor Scripturi[17]; Filon şi Trifilie, episcopi în Cipru[18]; Asterie, episcop al Amasiei, de la care avem un mare număr de omilii[19]; Nemesie, episcop de Emesa, autorul unui tratat despre natura omului[20]; Eusebiu, episcop al aceluiaşi oraş Emesa, a scris foarte multe lucrări împotriva ereticilor şi despre Sfintele Scripturi[21]. Elocvenţa sa i-a adus o imensă reputaţie. Ieronim, preot în Ierusalim, care a scris mai multe opere teologice şi în special un Dialog între un evreu şi un creştin despre Sfânta Treime; despre efectul botezului; despre cruce[22]. Îl amintim şi pe Teodor, episcop de Heracleea, în Tracia, care a compus comentarii deosebite la mai multe cărţi ale Sfintelor Scripturi[23].

Biserica siriacă avea în secolul al IV-lea un diacon care a fost considerat întotdeauna unul dintre cei mai eminenţi Părinţi ai Bisericii. El se numea Efrem. Cei mai mari episcopi se simţeau onoraţi de relaţiile pe care le aveau cu el, şi cei mai erudiţi dintre ei, precum Sfântul Vasilie, admirau ştiinţa sa. El a scris lucrări în siriacă[24], şi ele erau atât de apreciate încât erau citite în biserici după Sfânta Scriptură. Deşi era diacon, el trăia în singurătate, şi Paladie îl numără alături de Sfântul Sava printre cei mai iluştri monahi din Mesopotamia.

Teodoret îl numea lira Sfântului Duh şi canalul prin care curgeau apele harului asupra sirienilor. Sozomen constată că, fără a fi studiat în tinereţea sa, Efrem a devenit atât de iscusit în arta scrisului, încât i-a depăşit pe scriitorii greci înşişi. Dacă îi traducem pe aceştia în siriacă, spune el, ei îşi pierd de îndată cu stilul lor valoarea lor reală; în timp ce operele lui Efrem traduse în greacă păstrează toate frumuseţile lor originale. El a făcut o şcoală în Siria şi principalii săi ucenici au fost Avva, Zenovie, Avraam, Maras şi Simeon, ale căror scrieri erau foarte apreciate în Biserica siriacă. În această Biserică s-a menţinut obiceiul de a citi poeziile filozofice ale lui Armonie, fiul faimosului eretic Bardesanes. În aceste poezii credincioşii găseau idei care nu erau strict ortodoxe. Efrem a fost atât de iscusit în versificaţie, încât l-a egalat pe Armonie, iar siriacii au cântat poeziile sale ortodoxe.

Efrem era tot atât de remarcabil prin virtuţile sale, ca prin geniul său. Smerenia sa era mai ales extraordinară. Într-o zi au venit să-l caute în pustie pentru a-l face episcop. El a alergat de îndată în piaţa publică unde s-a prefăcut atât de bine că este nebun, încât au abandonat proiectul de a-l alege episcop. El a profitat de libertatea care i-a fost lăsată pentru a se ascunde într-o pustie din care nu a mai ieşit decât după ce a aflat că un altul fusese ales pentru a fi episcop.

Operele Sfântului Efrem au fost publicate în siriacă, greacă şi latină[25]. Noi admirăm în ele mai ales un stil scânteietor, sentimente pline de râvnă şi vivacitate. După ce am citat din Părinţii greci despre erorile lui Arie şi Macedonie, noi nu am putea să reproducem nimic mai important din scrierile Sfântului Efrem, care i-a atacat pe eretici mai curând cu elocvenţă decât cu filozofie. În scrierile sale polemice, el a fost ortodox; în cuvântările sale morale şi lucrările de evlavie, el s-a arătat plin de râvnă pentru virtuţile creştine şi pentru desăvârşirea vieţii monahale.

Toate operele sale sunt impregnate de o credinţă vie, arzătoare. Stilul său figurat, după obiceiul răsăritean, este adeseori admirabil, întotdeauna înalt.

Ceea ce s-a publicat din lucrările sale nu dezminte deloc elogiile care i-au fost aduse în antichitate. El a fost mai cu seamă poet, şi toate operele sale amintesc cuvântul lui Teodoret, că el a fost lira Sfântului Duh.

În secolul al IV-lea, Bisericile apusene nu egalau Bisericile răsăritene sub raportul geniului şi al ştiinţei; dar ele făcuseră un mare progres; în secolul al IV-lea, ele aveau câţiva scriitori care puteau rivaliza cu cei mai buni scriitori din Răsărit, şi mulţi alţii care nu erau lipsiţi de merite.

Noi am vorbit deja despre Iuliu, episcopul Romei, Osie de Cordoba[26]; Febadie, episcop de Agen[27]; Eusebiu, episcop de Verceil[28]. Aceşti scriitori nu erau cu siguranţă lipsiţi de merit. Trebuie să spunem acelaşi lucru despre Victorin, care a scris ca Febadie împotriva arienilor.

Victorin era african de origine. El s-a dus la Roma unde şi-a câştigat o frumoasă reputaţie ca profesor. Iniţial, el a fost păgân. Convertit la creştinism, el a apărat credinţa împotriva arianismului care încerca să facă prozeliţi în Apus. Operele sale nu sunt remarcabile prin profunzimea dogmei; se simte că autorul era mai degrabă literat decât teolog. Avem de la el lucrări împotriva maniheilor şi arienilor; comentarii la mai multe epistole ale Sfântului Apostol Pavel[29].

În aceeaşi perioadă, Firmicus Maternus ataca păgânismul şi Philastrius ereziile[30]; preoţii Faustinus şi Marcelinus apărau marea dogmă a Sfintei Treimi, atacată cu atâta tenacitate de toate sectele ariene[31].

Dar cel care apăra în Apus ortodoxia cu cea mai mare profunzime a fost incontestabil marele Ilarie de Poitiers, supranumit Atanasie al Apusului.

Noi am vorbit deja despre acest mare om şi despre scrierile sale contra lui Constanţiu; noi am citat adeseori fragmente din opera sa istorică despre arianism.

Trebuie să ne oprim la marea sa lucrare despre Sfânta Treime, demnă de a fi aşezată alături de cele mai frumoase opere ale Sfinţilor Atanasie, Vasilie şi Grigorie Teologul.

Tratatul despre Sfânta Treime este împărţit în 12 cărţi[32].

În prima carte[33], Sfântul Ilarie examinează sistemele filozofice despre Dumnezeu; el aşază în paralel dogma creştină extrasă din cărţile Vechiului şi Noului Testament; în principal din Evanghelia Sfântului Ioan, şi concluzionează că numai revelaţia poate să dea satisfacţie inteligenţei. Dar dogma revelată depăşeşte inteligenţa, aşadar trebuie s-o acceptăm fără a avea pretenţia de a o înţelege. Cei care au avut această pretenţie au căzut în erezie, pentru că au vrut să micşoreze dogma dumnezeiască până la dimensiunile inteligenţei lor limitate.

De aici toate ereziile care au atacat firea dumnezeiască. Printre ele două au fost mai importante, a lui Sabelie şi a lui Arie. Sfântul Ilarie a alcătuit o combatere a lor cu ajutorul Scripturii, pe care el vrea să o accepte în toată exactitatea sa riguroasă, şi Îl roagă pe Dumnezeu să-l susţină în această activitate.

Noţiunea de Treime[34] este dată credinciosului odată cu botezul. Această taină este dată într-adevăr în numele Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Trebuie să acceptăm pur şi simplu această noţiune. Dar sunt unii care vor să înţeleagă esenţa dumnezeiască. Cum nu văd că Ei sunt înconjuraţi de taine ? Dacă ei nu pot înţelege lucrurile cele mai obişnuite care sunt la îndemâna lor, cum pot pretinde să-L înţeleagă pe Dumnezeu ?

După Sfintele Scripturi, Tatăl este fiinţa spirituală, infinită, veşnică, existând prin El Însuşi[35]. Fiul este Cuvântul lui Dumnezeu, născut din toată veşnicia şi care are aceeaşi esenţă cu Tatăl[36]. Această naştere este o taină de neînţeles, dar ea este revelată; Scriptura ne învaţă că Fiul este viaţă din viaţă, Dumnezeu din Dumnezeu; că El are aceeaşi esenţă cu Tatăl şi că El nu modifică cu nimic ideea de unitate dumnezeiască. Scriptura îi uluieşte pe eretici, pe Sabelie tot atât ca pe Arie. Mărturia dumnezeiască a Scripturii este mult mai puternică decât toate obiecţiile.

În ce priveşte Sfântul Duh[37], în epoca în care scria Sfântul Ilarie, chestiunea nu era încă dezbătută cum a fost după aceea. Deci el nu vorbeşte despre ea decât cu cea mai mare rezervă şi nu menţionează decât unirea Sa cu Tatăl şi cu Fiul şi misiunea Sa în lume.

Cea de-a treia carte este consacrată naşterii veşnice a Cuvântului şi unităţii Sale personale cu umanitatea. În cea de-a patra carte, Sfântul Ilarie expune dogma cuvântului consubstanţial şi respinge sistemul lui Arie; el continuă această combatere în cea de-a cincea, a şasea şi a şaptea carte şi stabileşte că adevărul învăţat de Biserică este tot atât de îndepărtat de sistemele lui Arie şi Fotin ca de cel al lui Sabelie.

În cea de-a opta carte, sfântul doctor învaţă că Fiul, unic în substanţă cu Tatăl, S-a întrupat pentru a ne răscumpăra şi a institui taina euharistică pentru ca trupul şi sângele Său să fie date credincioşilor[38].

În această carte, el revine la relaţiile Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul. Sfântul Duh, spune el, purcede din Tatăl, dar este trimis de Fiul[39]. De la Fiul El îşi ia misiunea, adevărul şi harul pe care Îl transmite.

În privinţa acestui punct important, dogma era aceeaşi în Răsărit şi Apus. Cuvintele Duhul Fiului şi tot ceea ce este spus în Scripturi despre relaţiile Fiului şi ale Sfântului Duh nu înseamnă decât unitatea de esenţă dintre Ei şi cu Tatăl, şi misiunea ad extra, şi nu originea veşnică a Sfântului Duh, căci această origine nu o avea decât de la Tatăl prin purcedere[40].

În cea de-a noua carte, Sfântul Ilarie răspunde obiecţiilor pe care arienii le extrăgeau din câteva texte ale Scripturii interpretate greşit. În cea de-a zecea carte, el explică faptele lui Hristos şi dovedeşte că, alături de faptele care pun în evidenţă umanitatea Sa, există altele care demonstrează dumnezeirea Sa; astfel că în Persoana dumnezeiască a lui Hristos, există două firi – dumnezeiască şi umană. El continuă în cea de-a unsprezecea şi a douăsprezecea explicaţiile sale legate de acelaşi subiect, respingând toate obiecţiile arienilor.

Aceasta este marea operă a Sfântului Ilarie de Poitiers despre Sfânta Treime.

Celelalte opere teologice ale sale au un caracter în special istoric; noi le-am citat foarte des şi de aceea nu este necesar să le menţionăm aici.

Avem de la Sfântul Ilarie două mari opere exegetice: Tratatele despre Psalmi şi Comentariu la Evanghelia Sfântului Matei.

Un fragment din acest comentariu referitor la mărturisirea pe care a făcut-o Sfântul Petru despre dumnezeirea lui Iisus Hristos a dat ocazia anumitor scriitori latini de a pretinde că Sfântul Ilarie a mărturisit o dogmă favorabilă papalităţii. Este cert că, în comentariile sale la Sfântul Matei şi la psalmi, sfântul doctor îi atribuie Sfântului Petru cuvântul piatră a Bisericii şi îl consideră asemenea unei temelii[41].

Dar în cartea sa despre Treime, el admite că pe piatra mărturisirii sale, adică pe dumnezeirea lui Hristos a fost construită Biserica[42]. ,,Nu există, adaugă el[43], decât o temelie imuabilă, şi ea este această piatră unică mărturisită prin gura lui Petru: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu celui viu[44]; ea susţine pe ea însăşi atâtea argumente ale adevărului pe cât de multă perversitate ar putea tulbura problemele şi necredincioşia calomniilor”.

Este evident că sfântul doctor nu înţelege aici decât obiectul mărturisirii de credinţă a Sfântului Petru, adică dumnezeirea lui Iisus Hristos. Dacă se pretinde că el a înţeles credinţa sa subiectivă, adică adeziunea sa, şi că episcopii Romei ar fi moştenit din această credinţă de neclintit, va fi suficient să ne amintim această anatemă a aceluiaşi părinte la adresa Papei Liberie care slăbise în mărturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos: ,,Eu ţi-am rostit anatema, ţie, Liberie, şi complicilor tăi. Eu îţi rostesc din nou anatema; eu ţi-o spun pentru a treia oară, ţie, Liberie, prevaricatorule”.

Aşadar, potrivit Sfântului Ilarie de Poitiers, dacă Sfântul Petru poate fi considerat piatra Bisericii, aceasta nu este decât prin intermediul mărturisirii de credinţă pe care el a făcut-o în numele întregului colegiu apostolic şi prin însuşi obiectul acestei credinţe care este dumnezeirea lui Iisus Hristos. Învăţătura sa este astfel conformă cu cea a altor Părinţi care nu au folosit decât cu acest sens titlul de piatră a Bisericii pentru Sfântul Petru însuşi. Dacă adăugăm că acest părinte şi alţii nu dau nici măcar de înţeles că acest titlu aparţine episcopilor Romei şi că învăţătura lor este total opusă acestei opinii, vom conveni că doar printr-un abuz bizar al câtorva din cuvintele lor, scoase din context şi [folosite] în sens contrar, teologii latini au încercat să sprijine autocraţia papală pe mărturia lor.

Învăţătura Sfântului Ilarie despre episcopat şi constituţia Bisericii exclude în mod absolut ideea unui episcop superior altora şi a unei autorităţi monarhice. El recunoştea că scaunul Romei era primul scaun episcopal al Bisericii datorită întemeietorilor lui, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, şi datorită importanţei capitalei imperiului unde era aşezat. Dar el nu făcea din această întâietate onorifică şi pur ecleziastică o autoritate dumnezeiască.

Lucrările Sfântului Ilarie sunt cu siguranţă mult inferioare, din punct de vedere literar, celor ale Sfinţilor Atanasie şi Vasilie; ele au ceva greoi [în ele] care aminteşte de Tertulian. Dar ele nu au o importanţă mai mică din punct de vedere istoric şi dogmatic. Biserica Franţei nu avusese încă un scriitor de o valoare asemănătoare, al cărui loc este printre cei mai iluştri Părinţi.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Ieronim, De Viris illust., c. 133; Sfântul Amfilohie, Op. Edit. Gallandi.

   [2] Socrate, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 24; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 15; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 26; Ieronim, De Viris illust., c. 109, şi în diverse opere; Ruffin, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 7.

   [3] Libanius, Epist. 321 ad Sebast., edit. Amsteloedam.

   [4] Didim, Op. Fabric. Bibliotheca Græca.

   [5] Didim, De Trinit., cartea a II-a, c. 2.

   [6] Επειδη γαρ εκ του ενος Πατροσ φυσει, και ου δημιουργικη ενεργεια, προηλθον αι μακαριαι υποστασεις αυται, εις τον αυτον ενα αναγονται. Eruditul Didim respingea astfel în avans nu numai erezia Bisericii Romane privind purcederea Sfântului Duh, ci şi raţionamentele găunoase ale teologilor săi în favoarea acestei erezii.

   [7] Ioan 15, 26.

   [8] Didim, De Spirit. Sanct., § 17, 22.

   [9] Macarie Egipteanul şi Macarie Alexandrinul, Op. Edit. Migne; Patrologia Græca, tomul XXXIV; Paladie, Hist. Lausiac.

   [10] Avem de la Orsisie o lucrare, Instituţia monahilor, şi de la Sfântul Pahomie regula monahală despre care noi am vorbit deja.

   [11] Acest episcop a scris o carte contra maniheilor şi o alta despre titlurile psalmilor; două dintre epistolele sale au fost păstrate; ele sunt adresate prima episcopului Eudoxie, cea de-a doua monahilor din Alexandria. El a meritat titlul de scolastic, adică, de profesor erudit.

   Ieronim, De Viris illust., c. 99.

   [12] Am moştenit de la Sfântul Antonie epistole, cuvântări, canoane şi reguli.

   [13] Avem de la stareţul Teodor o circulară către mânăstiri despre Paşti.

   [14] Serapion şi Pafnutie au întocmit o regulă monahală.

   [15] Isaia a alcătuit omilii, canoane, reguli monahale.

   [16] Evagrie a alcătuit de asemenea canoane, reguli şi câteva opuscule teologice.

   Toate operele acestor scriitori egipteni au fost adunate în Bibliotheca Pat. de Gallandi.

   [17] Ap. Fabric., Bibliotheca Græca; Ieronim, De Viris illust., c. 119.

[18] Ap. Gallandi, Bibliotheca Pat.. Ieronim (De Viris illust., c. 92) spune că Trifilie era omul cel mai elocvent din Cipru şi că el a scris un comentariu la Cântarea cântărilor.

   [19] Ap. Fabric., Bibliotheca Græca. El trebuie deosebit de arianul Asterie de care vorbeşte Ieronim, De Viris illust., c. 94.

   [20] Ap. Gallandi, Bibliotheca Pat.

   [21] Ieronim, De Viris illust., c. 91.

   [22] Ap. Gallandi, Bibliotheca Pat.

   [23] Ieronim, De Viris illust., c. 90.

   [24] Ieronim, De Viris illust., c. 115; Paladie, Hist. Lausiac.; Teodoret, Epist. 145; Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 26; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 16.

   [25] Sfântul Efrem, Op. Edit. Assemani, Romæ, 6 v. in folio.

   [26] Noi am citat în corpul istoriei scrisorile autentice ale lui Osie şi Iuliu. Ele fac cea mai mare cinste acestor sfinţi episcopi.

   [27] Noi am citat în altă parte lucrarea alcătuită de Febadie după Sinodul de la Rimini.

   [28] Eusebiu de Verceil a tradus comentariile lui Eusebiu de Cezareea la psalmi; nu avem de la el decât câteva epistole. S-a publicat un manuscris al Evangheliilor scris de el. A se vedea tomul XII din Patrologia Latina de Migne şi Bibliotheca Pat. de Gallandi.

   [29] A se vedea tomul VIII din Patrologia Latină.

   [30] Pentru operele acestor doi scriitori, a se vedea tomul XII din Patrologia Latină.

   [31] A se vedea Patrologia Latină, tomul XIII.

   [32] Sfântul Ilarie de Poitiers, Op Edit. Bened.

   [33] Sfântul Ilarie de Poitiers, De Trinit., cartea I.

   [34] Ibid., cartea a II-a.

   [35] Ibid., cartea a II-a, § 7.

   [36] Ibid., § 8 ad 28.

   [37] Ibid., § 29 şi urm..

   [38] Ibid., cartea a VIII-a, § 13 şi 14.

   [39] Ibid., § 20. Trebuie remarcat că Sfântul Ilarie este foarte explicit asupra acestui punct: că Sfântul Duh nu purcede decât de la Tatăl. Prin urmare, el nu vrea deloc să înveţe că Fiul participă la atributul personal al Tatălui, atunci când el spune că Sfântul Duh vine de la Tatăl prin Fiul (cartea a XII-a, § 55, 56). El nu considera Sfântul Duh decât în raport cu misiunea Sa pe care o are în realitate de la Tatăl prin Fiul.

   [40] Sfântul Ilarie de Poitiers, De Trinit., cartea a VIII-a, § 21 şi urm..

   [41] Sfântul Ilarie de Poitiers, Comment. sur le ch. XVI de S. Matth. et sur le Psaume CXXXI, § 4.

   [42] Sfântul Ilarie de Poitiers, De Trinit., cartea a VI-a, c. 36.

   [43] Ibid., cartea a II-a, c. 23.

   [44] Matei 16, 16.