----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 15 vizitatori și nici un membru online

Despre sărbătorile de peste an (II)

 

Partea I

Duminica Stâlpărilor

[Ή κυριακη των βαιων. Dominica Palmarum. Dominica in Palmis]

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, mai înainte de patima Sa, a împlinit una din proorociile mesianice şi anume pe aceea a Proorocului Zaharia, care prezisese cu 500 de ani înainte de Naşterea Domnului, intrarea Sa biruitoare în Ierusalim. Iată cuvintele proorocului: Bucură-te foarte fata Sionului, strigă fata Ierusalimului, iată împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor blând şi călare pre asin şi pre mânz tânăr (Zaharia 9, 9).

Aşadar, cu 5 zile înainte de cea din urmă Pashă a Domnului, El Însuşi venind din Vitania[1] unde îl înviase pe Lazăr, a intrat în Ierusalim, în chipul arătat de prooroc. Sfântul Evanghelist Ioan arată strălucita primire ce s-a făcut Mântuitorului de către popor. Mulţimea care venise la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştilor, zice evanghelistul, au luat stâlpări de finici, şi au ieşit întru întâmpinarea lui, şi strigau: Osana ! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israil. Şi aflând Iisus un asin[2], a şezut pre el; precum este scris: nu te teme fiica Sionului; iată, Împăratul tău vine la tine, şezând pre mânzul asinei (Ioan 12, 13-15).

Întru amintirea acestei intrări biruitoare a Mântuitorului în sfânta cetate înainte de patima Sa, Biserica a aşezat din vechime unul din cele 12 praznice împărăteşti. Sărbătoarea era prăznuită cu solemnitate aparte încă din primele veacuri ale creştinismului. Se serbează întotdeauna în duminica dinaintea duminicii Învierii Domnului.

 

056. Despre sarbatorile de peste an II 1

Intrarea Domnului în Ierusalim, mozaic din Catedrala San Marco, Veneţia, Italia

 

Această zi poartă mai multe numiri frumoase. Se cheamă Duminica Stâlpărilor (η κυριακη των βαιων), căci Sfântul Evanghelist Ioan (12, 13) arată că poporul ţinea stâlpări (τα βαία) în mâinile sale când a intrat Mântuitorul călare pe asin în Ierusalim. Se mai zice a ,,ramurilor”, fiindcă termenul βαίς, βαίδος înseamnă şi ramură; sau se mai numeşte ,,Duminica ramurilor purtate” (η κυριακη των βαϊοφόρων), deoarece noi credincioşii purtăm ramuri verzi în mâinile noastre, în această mare sărbătoare.

În înţelesul tropului ,,sinecdohi” (συνεκδοχή[3]), duminica aceasta se zice şi ,,ziua stâlpării” (η βαϊοφόρος ημέρα), sau se cheamă a ,,crengilor” (των κλάδων), pentru faptul că Sfântul Evanghelist Matei (21, 8) spune că mulţimea a aşternut veşmintele sale (τα ιμάτια) pe drum; iar alţii au tăiat crengi (εκοπτον κλάδους) şi le-au aşezat pe calea Domnului. Se cheamă şi ziua ,,plantelor” (των στιβάδων), deoarece Sfântul Evanghelist Marcu (11, 8) istoriseşte că acea sărbătoare a fost împodobită cu plante (στιβάδας).

Toate aceste numiri sunt însă identice şi converg spre a chema această sărbătoare Duminica Stâlpărilor. Ea este cunoscută şi ca Duminica Florilor deoarece la Constantinopol şi în împrejurimile sale se obişnuia să se împartă credincioşilor florile primăverii ca ramuri de liliac sau soc[4]. Şi în tradiţia românească i se spune şi Duminica Floriilor sau a Florilor căci ea cade întotdeauna la începutul primăverii, când florile încep să răsară din pământul cel umed şi răcit de omătul iernii.

Din vremuri străvechi, ramurile de palmier erau simboluri ale biruinţei. Romanii obişnuiau să-i răsplătească pe campionii jocurilor cu ramuri de palmier. De asemenea, biruinţele militare erau sărbătorite cu ramuri de palmier. Se pare că evreii au urmat acelaşi obicei (Leviticul 23, 40; II Macavei 10, 7) de a purta ramuri de palmier la ocazii festive. Aceasta s-a întâmplat la intrarea solemnă a Mântuitorului în sfânta cetate înainte de patima Sa (Ioan 12, 13).

În Noul Testament, ramurile de palmier au devenit un simbol al muceniciei (Apocalipsis 7, 9), însemnând biruinţa asupra morţii. Din acest motiv, mucenicii erau reprezentaţi cu ramuri de palmier în mâini. Aceste ramuri erau tăiate de obicei din palmierul de curmale (numit în greceşte foinix, de unde vine forma veche în română finic), precum mărturiseşte Sfântul Chiril al Ierusalimului († 387) în cea de-a zecea cateheză a sa. Referindu-se la textul scripturistic din Psalmul 91, 12-13: Dreptul ca finicul va înflori ... răsădiţi fiind în casa Domnului, potrivit traducerii din Septuaginta, palmierii reprezentau şi raiul. În arta creştină străveche, Mântuitorul era adesea înfăţişat în rai printre palmieri.

Cuvântul foinix (palmier de curmale) s-a confundat cu pasărea legendară cunoscută ca fenix, despre care se credea că învie din propria cenuşă. Astfel, la sfârşitul secolului al IV-lea, palmierul devenise şi un simbol al Învierii.

Cum că Duminica Stâlpărilor era sărbătorită în creştinism la finele secolului al III-lea, dovedim aceasta cu o predică rostită în această zi de imnograful Meftodie, episcopul Tirului ori al Patarei sau mai drept al Olimpului din Licia († 311). În secolul al IV-lea, au lăudat acest praznic în cuvântările lor Ambrozie al Mediolanului, Ioan Hrisostom, Epifanie al Salaminei şi alţii.

Altă mărturie importantă pentru modul în care creştinii din Ierusalim prăznuiau acest eveniment este cea a călugăriţei spaniole Egeria, consemnată în jurnalul ei scris către sfârşitul secolului al IV-lea. Astfel, ea nota:

,,Când se apropie ceasul 11 (17 după ora noastră), este citit acel fragment în care pruncii purtând frunze de palmier şi ramuri vin să-L întâmpine pe Domnul, spunând: Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului (Matei 21, 9). Episcopul şi credincioşii se ridică de îndată şi coboară din vârful Muntelui Măslinilor răspunzând mereu: Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului la imne şi antifoane. Toţi copiii prezenţi poartă ramuri, unii de palmier, alţii ramuri de măslin. Şi episcopul este condus în acelaşi fel în care Domnul a fost condus (călare pe asin). Ei merg foarte încet astfel încât credincioşii să nu obosească. La vremea când ajung la Biserica Anastasis (a Învierii), s-a făcut deja seară şi se slujeşte vecernia”[5].

Această prăznuire a Duminicii Stâlpărilor s-a răspândit din Ierusalim în Egipt, apoi în Siria şi Asia Mică. Începând cu secolul al V-lea, praznicul se sărbătorea la Constantinopol, unde împăratul şi toată casa lui obişnuiau să ia parte la o procesiune solemnă în Duminica Stâlpărilor. Atunci, pe lângă ramuri de palmier, credincioşilor li se dădeau ramuri de măslin şi de liliac. Documentele vechi, de la sfârşitul secolului al X-lea, mărturisesc că în Constantinopol, pe lângă palmier erau binecuvântate şi împărţite alte ramuri ca cele de măslin sau mirt, ramuri cu flori de liliac, ramuri de dafin şi alte flori de sezon.

În timp ce mergeau în procesiune pe străzile Constantinopolului, ei cântau stihirile minunate alcătuite de Sfântul Andrei Criteanul († cca 720), Sfântul Ioan Damaschin († 749), Sfântul Teodor Studitul († 826) şi fratele său Sfântul Iosif Studitul († 833), Teofan Mărturisitorul, împăratul Leon cel Înţelept şi alţii. Canonul solemn de la utrenie este o capodoperă a Sfântului Cosma al Maiumei († 760). Aceste imne se cântă până astăzi în Biserica Ortodoxă.

Există multe omilii minunate rostite pentru acest praznic de către Părinţii Bisericii, cea mai veche fiind cea a Sfântului Meftodie al Olimpului († cca 311). Cele mai grăitoare omilii sunt cele ale Sfântului Chiril al Alexandriei († 444), Sfântului Proclu al Constantinopolului († 447) şi Sfântului Sofronie al Ierusalimului († 638).

În secolele VI-VII procesiunea avea loc dimineaţa. În această perioadă a fost introdusă binecuvântarea ramurilor de palmier şi alţi copaci, după obiceiul şi posibilităţile locului. Cele două rugăciuni pentru binecuvântarea stâlpărilor folosite astăzi în Biserica Ortodoxă par să fie rugăciunile originale deoarece există în cea mai veche carte bisericească, Evhologiul lui Barberini care datează din secolul al VIII-lea.

Binecuvântarea stâlpărilor are loc la utrenie, imediat după citirea Evangheliei. În timp ce se rosteşte psalmul 50, preotul cădeşte stâlpările de patru părţi şi apoi rosteşte cele două rugăciuni de binecuvântare.

Prin prima rugăciune ni se aminteşte că Iisus Hristos, intrând în sfânta cetate în Duminica Stâlpărilor, a primit de bunăvoie patima şi moartea pentru mântuirea noastră şi că procesiunea biruitoare cu ramuri de finic vestea slăvita Sa Înviere. Şi acum noi, continuă rugăciunea, purtând ramurile binecuvântate în mâini, dorim să ne unim noi înşine cu Hristos pentru ca să putem participa cu El la bucuria şi fericirea Învierii Sale.

Cea de-a doua rugăciune face aluzie la ramura de măslin adusă lui Noe de porumbel la sfârşitul potopului ca semn al protecţiei şi binecuvântării dumnezeieşti. Prin urmare, în rugăciune, preotul cere protecţia şi binecuvântarea dumnezeiască pentru fiecare casă în care ramurile binecuvântate vor fi păstrate cu evlavie. După rugăciuni, ramurile sunt stropite cu agheasmă şi împărţite de preot credincioşilor când se apropie să se închine Sfintei Evanghelii puse pe tetrapod.

Cele două rugăciuni de binecuvântare menţionează numai ramuri în general şi ramuri de palmier în particular, căci acestea sunt menţionate în Evanghelii (Matei 21, 8; Ioan 12, 13). Dar din vremurile vechi şi în diferite ţări, se obişnuia să se binecuvânteze o varietate de ramuri pentru praznic. Din cauza vremii mai reci din zonele mai nordice, nu cresc nici palmieri, nici măslini şi chiar alţi copaci arareori înfloresc la vremea Duminicii Stâlpărilor. Din acest motiv, strămoşii noştri au introdus obiceiul binecuvântării ramurilor de salcie, care la acea vreme deja înmuguresc. Salcia exprimă de asemenea simbolismul liturgic al Duminicii Stâlpărilor într-un mod potrivit. În cursul iernii, salcia pare moartă şi totuşi la venirea primăverii înmugureşte şi dă semne de viaţă. Astfel salciile ne amintesc de lemnul pomului Crucii, în timp ce mugurii ne amintesc de înviere.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în omilia sa la psalmul 145, şi Sfântul Chiril al Alexandriei, în cuvântarea pe care a rostit-o în această zi, explică însemnătatea acestor stâlpări, zicând că ele reprezintă biruinţa lui Hristos asupra morţii. Iar noi ţinem ramuri verzi în mâini, întru aducerea aminte de acele stâlpări, pe care le ţinea poporul când a primit pe Domnul[6].

Duminica Intrării Domnului în Ierusalim nu are nici înainte-prăznuire, nici după-prăznuire, fiindcă este înconjurată de zilele postului mare şi de Săptămâna Patimilor.

Ramurile binecuvântate trebuie duse acasă ca un obiect sfinţit. Ele sunt puse la cruce sau la icoană. În unele regiuni, credincioşii pun ramurile în mâinile morţilor pentru a-i face să fie pregătiţi să se întâlnească cu Hristos în ziua Învierii.

Fie ca şi noi să ,,venim cu ramuri şi să-L lăudăm pe Hristos Domnul” (utrenia Duminicii Stâlpărilor).

 


[1] Satul Vitania se află în apropiere de Ierusalim, în partea de răsărit, unde vieţuia Lazăr pe care Mântuitorul Hristos l-a înviat din mormânt (Ioan, cap. 11).

[2] Asinul sau măgarul era cunoscut şi întrebuinţat în Egipt chiar în timpul dinastiei a IV-a regale. În pustie erau turme numeroase din aceste animale. Demnitarul egiptean Şafra Ankh avea 760 de asini; iar alţii ţineau cu miile, pentru călărit şi purtat poveri. Din Egipt asinii s-au răspândit în Palestina şi Arabia. În Biblie se aminteşte adesea de aceste animale (Facerea 12, 16; 22, 3; I Paralipomene 27, 30). Asinii erau şi sălbatici prin pustii, unde se prindeau şi se îmblânzeau. Viaţa patriarhală era îndulcită cu turmele de oi şi asini.

Calul nu putea suporta căldura, setea şi greutatea prin acele locuri aride. De aceea împăraţii şi mai-marii acelor popoare îşi făceau intrările solemne în cetăţi călare pe asini ca pe nişte animale de nobleţe (Facerea 22, 3); iar poporul întâmpina pe aceşti aleşi ai lui cu veşminte aşternute pe cale şi cu stâlpări în mâini, cum se face şi astăzi în lume. Aşa a intrat ca biruitor al păcatului şi Mântuitorul în Cetatea lui David, potrivit celor scrise de Proorocul Zaharia.

Când merg, asinii nu alunecă pe pietre, nu cad cu poverile pe care le duc în spinare, ci pipăie cu băgare de seamă locul unde trebuie să calce. Când călăreţul cade de pe asin, acesta stă pe loc cu blândeţe, până ce iarăşi se ridică de jos stăpânul său.

Asinul Palestinei, catârul (muşcoiul) Muntelui Athos şi cămila Africii sunt cele 3 animale dăruite de Dumnezeu acelor locuri. Ele sunt blânde, puternice şi răbdătoare. Ele au mai multă grijă de viaţa celui pe care îl poartă în spinare, decât acesta de viaţa lor.

[3] Potrivit Constantinos Vardala, Ρητορικη τέχνη, Viena, 1815, p. 139.

[4] Potrivit Constantinos Porph., Patrologia Græca 112, 412.

[5] Egeria, Jurnalul unui pelerinaj, 31.

[6] Una din porţile zidului cetăţii Ierusalimului dinspre răsărit este zidită şi închisă astăzi. Aceasta este ,,Poarta de Aur”, numită aşa pentru că printr-însa a intrat Domnul cu slavă în Ierusalim. Iar întru aducerea aminte de acel eveniment, creştinii au mijlocit să se zidească şi să se păstreze astfel. De asemenea, se spune că prin această Poartă de Aur va veni Mântuitorul la sfârşitul lumii când va fi să judece lumea.

 

056. Despre sarbatorile de peste an II 2

Poarta de Aur