----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 47 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
Partea a IV-a
Bisericile heterodoxe de la Răsărit şi cele ce s-au format din sânul lor şi s-au unit cu Roma, de la 1453-1910
 
§. 226. Biserica iacoviţilor

În acest period (V) iacoviţii regresează din ce în ce mai mult, pe când în periodul precedent (IV) erau încâtva în floare (§. 151 b.). Ei se servesc de limba siriană numai la serviciul divin, iar în viaţa de toate zilele vorbesc arăbeşte. Şi la dânşii aflăm psyhopannihitismul (credinţa despre somnul sufletelor celor răposaţi). De la 1494, după o schismă anterioară de 200 ani, iacoviţii au ca păstor suprem iarăşi un singur patriarh, cu scaunul în Mardin sau mai precis în Mânăstirea Safarin sau Zafaran, de lângă Mardin; el se intitulează continuu ,,patriarh al Antiohiei”, iară din periodul precedent (IV) are şi supranumele ,,Ignatie”, în onoarea celebrului Ignatie martirul, al doilea episcop al Antiohiei.

Demnitatea de Mafrian sau de Metran, cum i se mai zice, adică de primat al Orientului sau de catolicos al Orientului, mai înainte demnitate de al doilea arhipăstor al iacoviţilor, coordinat cu patriarhul, – această demnitate a devenit numai un titlu onorific pentru întâiul mitropolit al patriarhiei. Afară de acesta sunt încă 18 mitropoliţi, 3 episcopi şi un arhiereu vicar. Iacoviţii, care se numesc ei înşişi sirieni, sau creştini sirieni, sunt astăzi în Siria şi în ţările vecine 80.000 suflete (ca 120.000 după alţii). La aceştia s-au mai adaus în India ca 200.000 (sau numai 60.000 după alţii) de creştini ai Sfântului Toma, sau nestorieni de odinioară, care în acest period, adică în secolele XVI şi XVII din simpatii naţionale au trecut la iacoviţi şi compun 4 episcopii.

Roma s-a silit a propaga între iacoviţi unirea cu dânsa, până când în secolul XVII reuşi în sfârşit a atrage o parte mică din ei cu patriarhul de atunci Şimon în frunte. Ca patriarh unit Şimon, în locul căruia ceilalţi iacoviţi au ales imediat un patriarh neunit, nu obţinu de la Roma nici un succesor, din cauză că unirea înfăptuită de el era în număr neînsemnat şi nesigură. Abia de la 1781 au şi aceşti uniţi un episcop permanent al lor; căci până atunci comunitatea lor se consolidase şi se mărise.

Acest patriarh nesuferit la început de foştii săi coreligionari şi chiar de Poartă s-a stabilit întâi pe Liban, unde din aceleaşi motive, între anii 1724-1840 se stabilise şi patriarhul unit al melhiţilor (§. 203) iar de la 1742 până la 1866 şi patriarhul unit al armenilor (§. 225), pe lângă cel maronit, care singur indigen, n-avu niciodată altă reşedinţă. Dar în 1831 patriarhul iacoviţilor de odinioară, acum uniţi, după recunoaşterea lui de Poartă (1830), s-a stabilit în Alep (Aleppo) şi în sfârşit de la 1854, în Mardin. El are sub sine 4 arhiepiscopi şi 8 episcopi, ,,sirienii catolici” cum se numesc iacoviţii de odinioară uniţi cu Roma, care-şi atribuie adeseori numai lor numele de ,,creştini sirieni”, pe când pe ,,sirienii” neuniţi îi numesc simplu iacoviţi, poate vor fi în număr de 15.000-20.000.

De la 1824 încoace propagă între ei la Beirut (Beryt) şi protestanţi americani.

 

 

§. 227. Biserica copţilor[1]

Biserica copţilor sau a naţiunii egiptene se mai serveşte de limba coptică numai la serviciul divin, iar în relaţiile zilnice vorbeşte limba arabă (§. 151 b.). De la cruciade (1095-1270) ea fu crud împilată de mahomedani, care mai înainte o tratase amical, aşa fu împilată încă de la cruciade de arabii Fatimizi (domnitori 969-1171), mai rău încă între anii 1171-1230 de Ejubizii Selgiuci (Eiubizii Seldşuci), a căror domnie începu cu Saladin (1171-1193) şi foarte rău între anii 1250-1517 de Mameluci. Din această cauză ea s-a redus după unii la 150.000 suflete, iară după alţii, care par a fi mai exacţi, ea s-a păstrat încă în număr de 500.000 suflete.

Copţii au adoptat de la vecinii lor, abisinienii iudaizanţi vechi, dar şi spre a fi pe plac mahomedanilor stăpânitorii lor, tăierea împrejur şi nemâncarea cărnii de porc. Ei încă de mult timp n-au avut o instrucţiune teologică mai superioară, iar în această privinţă sunt în periodul prezent (1453-1910) şi mai decăzuţi. Clerul copt este pe o treaptă de cultură foarte inferioară; el nu înţelege nici chiar limba, în care slujeşte liturghie şi care negreşit nu mai este limba cea vie naţională. Patriarhul lor are şi în periodul acesta scaunul în Cairo şi sub el sunt 12 episcopi în Egipt, unul în Nubia şi unul în Ierusalim. Sub jurisdicţia lui este şi căpetenia Bisericii Abisiniene, pe care el încă din secolul XIII o străjuieşte ca un tiran gelos spre a nu-i scăpa din mână; căci îi permite să aibă ca episcop numai pe un copt trimis de dânsul.

Copţii au rezistat mult timp, aproape decisiv, oricărei încercări de unire cu Biserica Romano-Catolică; cu toate acestea, scaunul de la Roma prin activitatea neobosită a misionarilor săi a atras în sfârşit pe unii dintre copţi la unire şi în 1741 le-a dat un episcop unit, iar în 1781 numai un vicar apostolic, din cauză că speranţele de unire ulterioară slăbiră, iară de la 1783 acest vicar avea a păstori şi pe uniţii abisinieni; el nu avea mulţi credincioşi, după unii 15.000 copţi şi abisinieni, după alţii abia 5.000. Dar în 1895 Papa Leon XIII înfiinţă pentru copţii uniţi, al căror număr crescuse atunci destul de simţitor, aşa că numai uniţi copţi se zice că erau în număr de 13.000 – o patriarhie în Alexandria cu 3 dieceze.

De la secolul XVII, iară mai serios de la 1825 şi protestanţii fac propagandă între copţi cu şcoalele şi Bibliile lor; însă până acum n-a avut mult succes; protestanţii numără 5.000 de copţi convertiţi la protestantism.

 

 

§. 228. Biserica Abisiniei

Biserica Abisiniană sau Etiopiană, cum se numea ea în vechime, este mai însemnată în privinţa numerică. Abisinia, vechea Etiopie s-a menţinut ca stat creştin până în timpul recent, deşi din vechime au pătruns în ea mulţi israiliţi numiţi Falaşa, iar apoi şi mahomedani. Dar populaţia în marea ei majoritate este creştină monofizită; unii zic, că este în număr de 2 ½ milioane, iar alţii negreşit zic că este mai numeroasă, chiar până la 5 milioane. Căpetenia Bisericii Abisiniene, Abuna[2], de la secolul XVI unicul episcop al ţării, este totdeauna un copt; ales şi hirotonit de patriarhul copţilor, el are scaunul în Gondar, fosta capitală a ţării. Îndată după el vine prepozitul monahilor, Itsegur.

Abisinienii sunt pe o treaptă de cultură şi mai inferioară decât copţii; ei încă mai mult decât copţii şi din un timp mai anterior au amestecat creştinismul lor cu elemente din iudaism. Aşa ei practică nu numai tăierea împrejur şi nemâncarea cărnii de porc, ci chiar întreaga lege de mâncări şi de curăţiri a iudeilor, pe lângă duminică serbează şi sâmbăta, în biserici au sfânta sfintelor ca biserica din Vechiul Testament şi un sicriu al legii, ba au practicat şi poligamia, contra căreia chiar după jumătatea secolului XIX guvernul lor a trebuit să ia aspre măsuri. Canonul cărţilor sfinte al lor are 81 cărţi, din cauză că primesc multe apocrife, pe când canonul Bisericii Romano-Catolice are 73, iar al Bisericii Ortodoxe, cel nedubios şi atestat de toţi, precum şi al Bisericii protestante are 65.

De la jumătatea secolului XVIII întâlnim între monofiziţii abisinieni o sectă eretică, ce învaţă o a treia naştere a lui Hristos, cea din Duhul Sfânt prin botezul în Iordan, aşa zicând renaşterea mai presus de fire a omului Iisus. Mai este în Abisinia o sectă creştină cu credinţe iudaice şi una cu credinţe păgâne, adică zalanii şi kamanţii sau gamanţii.

În secolul XV portughezii intrară în relaţii amicale cu suveranii creştini ai Abisiniei, care se numesc împăraţi sau regi supremi (Negus) şi romano-catolicii reuşiră prin portughezi a decide pe un suveran al Abisiniei la unire cu Biserica Romano-Catolică, o dată în jumătatea întâi a secolului XVI (1514-1540) şi altă dată în jumătatea întâi a secolului XVII (1626-1632). Întâia oară sub Negusul David III chiar Abuna a fost un medic portughez Bermuder, iar a doua oară sub Negusul Socinius sau Suquedor, Abuna a fost un iezuit portughez. Dar ambele dăţi după suveranul partizan unirii urma un adversar al ei şi ambele dăţi unirea fu cu totul exterminată; iară după exterminarea ei a doua oară, când se mai ivea în ţară din nou un misionar latin, era pedepsit uneori chiar cu moarte, un episcop romano-catolic trimis acolo în 1788 nu putu face nimica.

Tocmai de la 1826, după ce Abisinia slăbi înăuntru şi în afară, apusenii au putut începe iarăşi propaganda în ea, adică mai întâi protestanţii. Văzând aceasta misionarii romano-catolici s-au dus şi ei la 1829 în ţară şi la 1853 vicarul apostolic, numit de Roma pentru copţi, fu totodată şi pentru abisinieni. Totuşi în 1855 misionarii romano-catolici au fost alungaţi şi numai cei protestanţi, din consideraţii pentru Englitera, au mai fost îngăduiţi condiţional, adică dacă se vor mărgini a converti numai iudei şi mahomedani. Dar în 1863 Negusul Teodor II se văzu importunat de 150 misionari protestanţi, de care nu putea scăpa. El a pus să-i prindă împreună cu ambasadorul englez, căci totodată venise în conflict şi cu guvernul englez şi nu i-a lăsat liberi, decât în 1868, când englezii intrară în Abisinia cu război şi cuceriră Magdala, reşedinţa lui Teodor. Acesta văzându-se în strâmtorare s-a sinucis.

După moartea lui, influenţa străină crescu mult în Abisinia şi misionari romano-catolici, precum şi protestanţi avură iarăşi intrare liberă. Totuşi de atunci abisinienii şi Negusul lor, energicul Ioan (1872-1889), care oprima mahomedanismul în statul său, au prins ură contra misionarilor şi-i plăcu mai mult a se apropia de Biserica Ortodoxă. Negreşit altfel ar fi putut merge lucrurile sub Negusul Menilic sau Menelic, care veni la tron de la 1890 şi pusese la început Abisinia sub protectoratul Italiei, dacă mai târziu în 1896 n-ar fi înlăturat acest protectorat, respingând o incursiune a armatei italiene în Abisinia (v. §. 199 C.c.). Însă romano-catolicii tot se fălesc că au un număr de circa 10.000 abisinieni uniţi, cărora li s-a dat de curând un vicar apostolic propriu.

 

 

§. 229. Biserica maroniţilor

În periodul prezent, adică după jumătatea secolului XV s-a întărit şi mai mult unirea, ce maroniţii încheiară cu Biserica Romano-Catolică la 1182 pe timpul cruciadelor, unire ce fu sigilată la Sinodul din Florenţa, continuat în Roma (1445). Pentru instrucţiunea teologică a lor Papa Grigorie XIII înfiinţă la Roma în 1584 un ,,Collegium Maroniticum”. Cei mai celebri elevi ai acestui colegiu au fost mai mulţi membri învăţaţi ai familiei Assemani din secolul XVIII şi începutul secolului XIX (Iosif Simon † 1768, Iosif Aloysiu † 1782, Ştefan Evodiu † 1782, Simon † 1821). La 1606 maroniţii adoptară şi calendarul gregorian.

Patriarhul lor, care se numeşte continuu Petru sau Pavel, are scaunul pe Muntele Liban în Mânăstirea Kannobin, iar iarna la Bcherche (Bkerke). Sub jurisdicţia lui sunt 6 arhiepiscopi şi 3 episcopi, după datele cele mai recente 12 arhiepiscopi şi episcopi. Încă de pe timpul cruciadelor Francia i-a luat pe maroniţi sub protectoratul său; chiar în timpul recent ea interveni cu zel ca mahomedanii şi populaţia Turciei să respecte drepturile maroniţilor. Cu toate acestea Francia n-a putut împiedica, ca în 1841 şi a doua oară în 1860 druzii, mahomedani vecini cu maroniţii şi inimici ai lor, să facă mari măceluri între ei. În anul 1860 fură ucişi multe mii de oameni, arse 200 de biserici şi Damascul dărâmat de tot.

Maroniţii se socotesc a fi şi astăzi în număr de 250.000-275.000 suflete, după datele cele mai recente 324.000 în bună situaţie materială. Ei vorbesc limba siriană nouă şi cea arabă; dar cultul divin îl săvârşesc în limba siriană veche.

 

În episodul următor
Partea a IV-a
Bisericile heterodoxe de la Răsărit şi cele ce s-au format din sânul lor şi s-au unit cu Roma, de la 1453-1910
§. 230. Rezultatul dezvoltării de până acum a Bisericii creştine în general. Ochire în trecut şi spre viitor

 


[1] N.tr.: Numele de ,,copţi” este cuvânt corupt din Αιγυπτιος), arăbeşte Quobti sau Kobthi; vezi Sezostris Sidarouss, op. cit., p. 57 scv.

[2] N.tr.: Abuna va să zică mitropolit. Sezostris Sidarouss, op. cit., p. 136.