----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 46 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICII (VII)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
3
 

Starea intelectuală a Bisericii după moartea lui Constantin – Dogmă, constituţie, disciplină, liturghie, potrivit Părinţilor acestei epoci – Scriitori răsăriteni – Biserica Alexandriei – Sfântul Atanasie, opere istorice, dogmatice, exegetice

Biserica din Ierusalim – Sfântul Chiril; catehezele sale – Opuscule

Bisericile asiatice – Sfântul Vasilie de Cezareea – Operele sale exegetice, dogmatice şi ascetice – Liturghia sa – Sfântul Grigorie Teologul sau de Nazianz – Discursurile sale – Scrisorile sale – Poemele sale – Amfilohie al Iconiei – Alţi scriitori răsăriteni: Didim din Alexandria; Macarie din Alexandria, Macarie din Egipt şi mulţi alţi scriitori – Sfântul Efrem din Edesa

Bisericile apusene: Iuliu, episcop al Romei – Victorin, operele sale împotriva arienilor – Eusebiu de Verceil – Febadie de Agen – Sfântul Ilarie de Poitiers; lucrările sale exegetice, dogmatice, istorice – Zenon de Verona – Optatus de Mileve – Damas, episcop al Romei – Scrisorile sale – Poemele sale – Luchifer de Cagliari – Pacianus de Barcelona – Poeţii Juvencus, Sedulius, Severus, Ausonius – Sfântul Ambrozie de Milan – Operele sale exegetice, dogmatice, ascetice – Alţi scriitori apuseni

Ulfila, apostol al neamului goţilor; lucrările sale biblice

Mişcarea intelectuală în erezie: Acachie de Cezareea Palestinei, Avxentie de Milan şi alţi arieni – Apolinariştii – Priscilianiştii – Donatiştii

 

Partea a VII-a

Printre scriitorii pe care-i avea Apusul în acea perioadă, noi îi numărăm pe Zenon, episcop de Verona[1], Optatus, episcop de Mileve[2], Damasus care a ocupat scaunul Romei după Liberie (366). Noi vom avea ocazia să menţionăm mai multe fapte importante ale acestui episcop al Romei şi să cităm din epistolele sale. În afară de aceste epistole, el a scris poezii în cinstea lui Iisus Hristos şi a câtorva sfinţi[3].

Noi am analizat în altă parte principalele opere ale lui Luchifer de Cagliari, unul dintre cei mai importanţi scriitori din Apus din secolul al IV-lea. Noi am spus că el a fost autorul unei schisme. Printre adepţii săi a fost citat preotul Faustinus care a scris împotriva arienilor[4].

În aceeaşi perioadă, Pacianus, episcop de Barcelona, reprezenta Biserica Spaniei. Avem de la el mai multe scrisori, un îndemn la pocăinţă, un cuvânt despre botez[5].

Biserica Spaniei l-a avut pe poetul Juvencus, despre care noi am vorbit anterior. În afară de istoria sa evanghelică în versuri, Juvencus a scris, de asemenea în versuri, o carte despre Facere şi un poem de laude închinat Domnului. Alţi poeţi creştini merită să fie menţionaţi. Sedulius, sub titlul Poem pascal, a scris cinci cărţi despre faptele lui Iisus Hristos. El a compus şi un poem despre Întrupare şi alte câteva poezii creştine.

Ausonius, retor renumit, preda literatura la Bordeaux, în Galia, unde se bucura de o mare faimă. Poeziile sale nu sunt de un mare interes din punct de vedere religios. Un alt retor, Severus, a lăsat un poem despre puterea semnului crucii[6].

Dar scriitorul din Apus, din secolul al IV-lea, care a fost în mod incontestabil cel mai renumit dintre toţi, alături de Sfântul Ilarie, a fost Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului. Noi vom expune mai târziu principalele fapte ale vieţii sale.

Operele sale pot fi împărţite în trei grupe: exegetice, teologice şi epistole[7].

Ca şi Sfântul Vasilie, Sfântul Ambrozie a explicat lucrarea din cele 6 zile sau Hexameronul; a comentat relatările scripturistice despre patriarhi; câţiva psalmi; Cântarea Cântărilor, şi Evanghelia după Sfântul Luca. Putem adăuga la grupa operelor exegetice cele cinci cărţi despre ruina Ierusalimului.

Printre operele teologice, mai multe au o mare importanţă pentru că ne fac cunoscută viaţa lăuntrică a Bisericii.

În fruntea acestor lucrări, noi vom întâlni cele trei cărţi despre îndatoriri. Ele alcătuiesc un tratat de morală filozofică şi religioasă.

Datoria este împlinirea binelui; binele are raţiunea sa de a fi în Dumnezeu, şi filozofii nu au prezentat despre acesta o noţiune exactă. Pornind de la această idee primară, sfântul doctor intră în detaliul îndatoririlor pe care omul trebuie să le împlinească din adolescenţă până la moartea sa, după etapele diverse în care se află el. Doar prin practicarea adevărului, frumosului şi binelui se poate ajunge la fericire, la ceea ce este cu adevărat de folos.

Această lucrare de morală nu conţine informaţii istorice atât de importante pentru a fi menţionate.

Cele trei cărţi despre fecioare; cartea despre văduve; tratatul despre feciorie, cel despre pururea fecioria Fecioarei Maria; îndemnul la feciorie şi tratatul despre căderea unei fecioare afierosite merită să reţină atenţia istoricului.

Într-adevăr, în secolul al IV-lea, practica celibatului creştin cunoştea o mult mai mare extindere faţă de secolele anterioare.

Încă de la început, se întâlnesc în analele Bisericii fecioare şi văduve afierosite lui Dumnezeu, care se făceau utile Bisericilor şi săracilor. Atunci când viaţa monahală a avut o mult mai mare dezvoltare, în secolul al IV-lea, celibatul a devenit mai răspândit; monahii au fost ridicaţi la episcopat şi au favorizat noile tendinţe. Câteva Biserici, precum cea din Roma, au impus chiar celibatul episcopilor, preoţilor şi diaconilor. Au rezultat numeroase abuzuri din acest zel pe care primul Sinod Ecumenic nu a considerat că trebuie să-l încurajeze; dar în perioada în care Sfântul Ambrozie scria operele sale în favoarea fecioriei, aceste abuzuri nu existau încă. Se poate crede că lucrările Sfântului Ambrozie au contribuit mult la răspândirea râvnei pentru celibat, deoarece sfântul episcop al Milanului se bucura de o mare influenţă în Bisericile apusene.

El a dedicat cele trei cărţi despre fecioare surorii sale Marcelina, care-şi păstrase fecioria. El face celibatului elogiul cel mai fastuos[8], dar are grijă să avertizeze că el trebuie respectat de bunăvoie şi nu trebuie impus[9]. El le prezintă fecioarelor cele mai sfinte exemple pentru a le face să înţeleagă înălţimea şi curăţia stării lor[10]. Adresându-se la sfârşit surorii sale Marcelina, el îi reaminteşte cuvântul pe care i-l adresase Liberie în ziua în care acesta a afierosit-o fecioară în Biserica Sfântul Petru, la sărbătoarea Naşterii Mântuitorului. Sfântul Ambrozie a păstrat pentru Liberie un mare respect, şi el îl numea Liberie de sfântă amintire[11]. Acest episcop al Romei a slăbit în discuţiile despre arianism, dar i s-a făcut dreptate pentru virtuţile sale. Cuvântul pe care îl adresase Marcelinei era foarte evlavios, şi Sfântul Ambrozie l-a comentat pentru a o învăţa pe sora sa cum trebuia să pună în practică sfaturile pe care le conţinea.

Văduvele erau asemenea fecioarelor afierosite lui Dumnezeu. Sfântul Ambrozie le învăţa într-o lucrare specială virtuţile pe care ele trebuiau să le practice[12].

Alte cărţi ale sale despre feciorie sunt îndemnuri la practica celibatului; el dezvoltă toate motivele care puteau să-i determine să recurgă la acesta, şi caută în Scriptură tot ceea ce putea fi favorabil vederilor sale.

Cartea despre taine este importantă din punct de vedere istoric. Sfântul Ambrozie dădea titlul de taine riturilor sfinte care erau denumite şi sacramente. El tratează în această carte despre botez şi despre alte două taine la care participă neofiţii: mirungerea şi euharistia. Iată principalele rituri pe care le menţionează:

Catehumenul era mai întâi atins de către episcop care rostea cuvintele: Ephpheta, adică, deschide-te, în amintirea minunii surdomutului tămăduit de Iisus Hristos[13]. Episcopul sau marele preot era ajutat, în săvârşirea botezului, de un preot şi un diacon. După ce rostise Ephpheta, episcopul îl introducea pe catehumen în baptisteriu pe care Sfântul Ambrozie îl numeşte sfânta sfintelor, sau sanctuarul înnoirii. Acolo, el îl făcea să se întoarcă către răsărit, pentru a se afla, ca să spunem aşa, în faţa lui Iisus Hristos, şi el se lepăda de satana şi de lucrările sale.

În acest timp, clericii pregăteau apa în baptisteriu[14] şi episcopul o sfinţea. Catehumenul era ca şi înmormântat în apă prin cufundare, şi odată cu el toate greşelile sale erau înmormântate.

Dar înainte de intrarea în scăldătoare, el mărturisea credinţa sa în Sfânta Treime[15]; el nu spunea eu cred în cel mai mare, cel mai puţin mare şi în ultimul, ci eu cred în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh,de aceeaşi credinţă.

Atunci când catehumenul ieşea din apă[16], episcopul îl ungea cu ulei parfumat; apoi îi spăla picioarele. Simbolismul acestui din urmă rit era că cel credincios trebuia să înlăture din sufletul său cea mai mică pată.

Catehumenul era apoi îmbrăcat cu haine albe[17], care semnificau curăţia noii vieţi pe care el trebuia s-o ducă. ,,Apoi, el primea pecetea Duhului, duhul înţelepciunii şi inteligenţei, duhul sfatului şi virtuţii, duhul ştiinţei şi evlaviei, duhul sfintei temeri: Tatăl te-a pecetluit, Hristos te-a adeverit, şi a dat inimii tale darul Sfântului Duh”.

Obiceiul din Apus, ca cel din Răsărit, era de a oferi mirungerea după botez.

După ce a primit această taină, neofitul înainta către altar[18], spunând: ,,Voiu intra la jertfelnicul lui Dumnezeu, la Dumnezeu cel ce veseleşte tinereţile mele”[19].

Psalmul 42 este citit încă la începutul liturghiei apusene.

Vorbind despre darurile euharistice, Sfântul Ambrozie are grijă să spună că nu trebuie să judecăm după ceea ce vedem; căci lucrurile nevăzute nu pot fi zărite cu ochii noştri. Pâinea care este primită, spune el, este trupul lui Hristos; şi vinul este sângele lui Hristos[20].

,,Poate, spune Sfântul Ambrozie[21], tu îmi vei spune: Eu văd altceva, cum poţi tu să afirmi că eu voi primi trupul lui Hristos ? Prin urmare, eu trebuie să-ţi dovedesc că este aşa. La ce mari exemple voi recurge, pentru a dovedi că ceea ce tu vezi nu este aşa cum a alcătuit firea, ci aşa cum a sfinţit binecuvântarea; că puterea binecuvântării este mult mai mare ca cea a firii, pentru că firea însăşi este schimbată prin binecuvântare”.

Poate fi exprimată mai clar dogma ortodoxă despre prezenţa reală ? După ce a citat exemple biblice pentru a dovedi că binecuvântarea este mai puternică decât firea, Sfântul Ambrozie adaugă[22]:

,,Însuşi Domnul Iisus ne spune: Acesta este trupul meu[23]. Înainte de binecuvântarea prin cuvintele cereşti, El desemnează alt obiect; după sfinţire, trupul este cel desemnat. El Se exprimă în acelaşi mod în legătură cu sângele Său. Înainte de sfinţire, El desemnează alt obiect pe care-l numeşte sângele Său după sfinţire. Şi tu răspunzi: Amin, adică, este adevărat”.

Acest fragment dovedeşte că cuvintele de instituire a euharistiei erau rostite cu voce tare în vechea liturghie apuseană, ca în cele ale Bisericilor Răsăritului. Credinciosul răspundea Amin atunci când preotul rostea cuvintele referitoare la trup; şi el răspundea prin acelaşi cuvânt la cuvintele referitoare la sânge[24].

La sfârşitul tratatului său, Sfântul Ambrozie menţionează invitaţia pe care Biserica o face credincioşilor de a se apropia de altar, pentru a participa la hrana dumnezeiască. Această hrană nu este trupească, spune el, ea este spirituală[25]. Crezând în realitate, vechea Biserică nu căzuse în acest materialism absurd care a făcut atâta zgomot în Apus, în timpul evului mediu. Ceea ce este spiritual nu este mai puţin real. În euharistie se primeşte trupul şi sângele lui Hristos; dar trupul lui Dumnezeu este spiritual, adaugă sfântul doctor, trupul lui Hristos este trupul Duhului, căci Hristos este Duh[26].

În cartea sa despre sacramente, Sfântul Ambrozie a tratat aceleaşi subiecte ca în cartea sa despre taine. Cele două cuvinte, aşa cum am remarcat, semnifică în aceeaşi măsură riturile dumnezeieşti conferite de Biserică.

Noi întâlnim acolo câteva detalii în plus faţă de cartea tainelor. Sfântul Ambrozie, menţionând atingerea preotului, o numeşte taina deschiderii[27], în amintirea faptei lui Iisus Hristos care i-a redat simţurile surdomutului; el spune că preotul atinge urechile şi nările catehumenului.

Când preotul îi cerea catehumenului să se lepede de satana, el îi spunea: ,,Te lepezi de diavol şi de lucrările sale ?” Catehumenul răspundea: Mă lepăd de el. Preotul relua: Te lepezi de lume şi de desfătările ei ? Catehumenul răspundea: Mă lepăd de ele[28].

Iată cum descrie Sfântul Ambrozie desfăşurarea botezului[29]:

,,Ai fost întrebat: Crezi tu în Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul ? Tu ai răspuns: Cred; şi tu ai fost introdus în apă, adică cufundat. Ai fost întrebat apoi: Crezi tu în Învăţătorul nostru Iisus Hristos şi în crucea Sa ? Tu ai răspuns: Cred, şi ai fost cufundat în apă, căci cel care a fost îngropat cu Hristos, învie cu Hristos. Ţi s-a pus a treia întrebare: Crezi tu în Sfântul Duh ? Tu ai răspuns: Cred, şi ai fost cufundat în apă pentru a treia oară, pentru ca mărturisirea ta întreită să şteargă toate păcatele vieţii tale trecute”.

Sfântul Ambrozie compară această mărturisire întreită cu cea pe care Iisus Hristos i-a cerut-o Sfântului Petru înainte de a-i ierta întreita sa lepădare[30].

Când neofitul ieşea din apă, preotul suprem (sau simplii preoţi, căci ei puteau de asemenea să săvârşească această taină, spune Sfântul Ambrozie) se încingea cu un prosop şi îi spăla picioarele, pentru a simboliza curăţia extremă pe care el trebuia s-o păstreze după botez[31].

Îndată după aceea i se conferea mirungerea.

Sfântul Ambrozie numeşte mirungerea ca grecii μυρον, cuvânt pe care el îl traduce în latină prin unguentum, parfum[32]. Uleiul parfumat era întins pe capul noului botezat, deoarece capul este considerat organul înţelepciunii, şi înţelepciunea omenească are nevoie de ajutorul harului.

Pentru a săvârşi mirungerea, preotul[33] însoţea ungerea cu invocarea Sfântului Duh sub cele 7 atribute care Îi sunt date în Scripturi.

Când Sfântul Ambrozie ajunge la împărtăşania pe care o primea noul botezat, el nu este mai puţin explicit decât în cartea despre taine, cu privire la prezenţa reală. Credincioşii aduceau ei înşişi pâine obişnuită pentru a fi sfinţită[34]. Pornind de la acest obicei, sfântul doctor se exprimă astfel[35]: ,,Tu poate spui: Pâinea mea este o pâine obişnuită. Da, dar această pâine nu este pâine decât înainte de cuvintele sfinţitoare. De îndată ce a fost făcută sfinţirea, această pâine devine trupul lui Hristos. Cum ceea ce este pâine poate deveni trupul lui Hristos ? Prin sfinţire. Dar sfinţirea din ce cuvinte, din cuvintele cui este alcătuită ? Din cuvintele Domnului Iisus Hristos”.

Explicând sfinţirea, Sfântul Ambrozie citează o parte din liturghia folosită în Apus. Vrei să ştii, spune el catehumenului[36], prin ce cuvinte cereşti are loc sfinţirea ? Preotul spune:

,,Fă ca această jertfă să fie primită, sfinţită, bună şi bineplăcută; această jertfă care este simbolul trupului şi sângelui Domnului nostru Iisus Hristos, care, în ajunul zilei în care a pătimit, a luat pâine în sfintele Sale mâini, Şi-a ridicat ochii la cer către Tine, Tată Sfânt, Atotputernic, Dumnezeu veşnic, şi aducând mulţumire, a binecuvântat-o, a rupt-o, şi după ce a rupt-o, a dat-o apostolilor şi ucenicilor Săi, spunând: Acesta este trupul meu, care se dă pentru voi, aceasta faceţi întru pomenirea mea (Luca 22, 19).

La fel, după cină, în ajunul zilei în care a pătimit, El a luat potirul, a ridicat ochii Săi spre cer, către Tine, Părinte Sfinte, Atotputernic, Dumnezeu veşnic, şi aducând mulţumire, l-a binecuvântat şi l-a dat apostolilor şi ucenicilor Săi, spunând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele meu (Matei 26, 28)”.

După ce a citat acest fragment din liturghia apuseană, Sfântul Ambrozie continuă astfel: ,,Cercetează toate aceste lucruri. Tu citeşti acolo cuvintele Evangheliei până la aceste cuvinte: primiţi fie trupul, fie sângele; celelalte cuvinte sunt cele ale lui Hristos: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele meu. Se spune: în ajunul zilei în care a pătimit, El a luat pâine în sfintele Sale mâini. Înainte de sfinţire era într-adevăr pâine, dar de îndată ce au fost rostite cuvintele lui Iisus Hristos, acesta este trupul lui Hristos; de asemenea, El spune: Acesta este trupul meu. Înainte de cuvintele lui Hristos, potirul era plin cu vin amestecat cu apă; dar după ce au fost lucrătoare cuvintele lui Hristos, acesta era sângele lui Hristos care a răscumpărat lumea. Vedeţi prin aceasta că cuvintele lui Hristos pot schimba toate lucrurile. Domnul Iisus Hristos ne adevereşte că noi primim trupul şi sângele Său. Putem noi să ne îndoim de mărturia Sa ?”[37]

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Avem de la Zenon mici tratate despre diverse chestiuni dogmatice şi morale; despre mai multe capitole din Scripturi; mici cuvântări către catehumeni şi neofiţi botezaţi de curând. S. Zenon, Op. Edit. Ballerin.

   [2] Optatus a scris o lucrare împărţită în 7 cărţi intitulată Despre schisma donatiştilor. Noi am citat-o deja şi vom avea din nou ocazia de a ne servi de această lucrare istorică importantă. S. Optat. Milev., Op. Edit. Ellies du Pin.

   [3] S. Damasi, Op. Edit. Gallandi în Bibliotheca Pat..

   [4] Ap. Gallandi, Bibliotheca Pat..

   [5] S. Pacian. Barcilon., Op. ap. Gallandi, Bibliotheca Pat..

   [6] Operele poeţilor creştini apuseni se găsesc reunite în tomul XIX din Patrologia Latină.

   [7] Sfântul Ambrozie, Op. Edit. Bened. Noi nu putem analiza lucrările exegetice ale Sfântului Ambrozie. Noi vom remarca doar că scrierea sa despre Hexameron, deşi mai puţin profundă ca cea a Sfântului Vasilie, merită să fie studiată. El profită adeseori de lucrarea Sfântului Vasilie pe acelaşi subiect; dar nu acceptă toate opiniile marelui episcop de Cezareea.

   [8] Sfântul Ambrozie, De Virginit., cartea I, c. 3 şi urm..

   [9] Ibid., c. 6, 7.

   [10] Ibid., cartea a II-a.

   [11] Ibid., cartea a III-a, c. 1.

   [12] Sfântul Ambrozie, De Viduis.

   [13] Sfântul Ambrozie, De Mysteriis, c. 1 şi 2. Marcu 7, 32-35.

   [14] Ibid., c. 3.

   [15] Ibid., c. 5.

   [16] Ibid., c. 6.

   [17] Ibid., c. 7.

   [18] Ibid., c. 8.

   [19] Psalmi 42, 4.

   [20] Ibid., c. 8, § 47, 48.

   [21] Ibid., c. 9, § 50.

   [22] Ibid., § 54.

   [23] N.tr.: Matei 26, 26; Marcu 14, 22; Luca 22, 19.

   [24] Acest lucru are încă loc în Biserica Răsăriteană. Biserica Latină a schimbat obiceiul străvechi; preotul spune cu voce joasă cuvintele instituirii şi credinciosul nu mai poate răspunde Amin, în semn de credinţă.

   [25] Sfântul Ambrozie, De Mysteriis, c. 9, § 58.

   [26] Protestanţii au abuzat de aceste expresii de care Părinţii s-au servit pentru a exclude orice idee materială din euharistie; ei au pretins că ele ar exclude realitatea. Dacă s-ar fi apropiat de textele în care această realitate este învăţată atât de explicit, ei ar fi înţeles mai bine şi ar fi văzut că ele nu favorizează câtuşi de puţin sistemul calvinist, ci condamnă numai materialismul euharistic, susţinut de câţiva teologi latini.

   [27] Mysteria apertionis. Sfântul Ambrozie, De Sacrament., cartea I, c. 1.

   [28] Ibid., c. 2, § 5.

   [29] Ibid., cartea a II-a, c. 7, § 20.

   [30] Ibid., § 21. Aceasta era interpretarea pe care Părinţii din vechime o dădeau acestui fapt evanghelic, pe care susţinătorii papalităţii au îndrăznit să sprijine sistemele lor în favoarea puterii absolute a episcopului Romei asupra Bisericii.

   [31] Sfântul Ambrozie, De Sacrament., cartea a III-a, c. 1, § 4.

   [32] Ibid., § 1.

   [33] Ibid., c. 2, § 1. Când Sfântul Ambrozie vorbeşte de episcop, el îl numeşte summus sacerdos; aici, el nu vorbeşte decât de preot (sacerdos) ceea ce dovedeşte că, în secolul al IV-lea, preotul făcea mirungerea, tot aşa de bine în Biserica Apusului ca în cea a Răsăritului.

   [34] Aceasta dovedeşte că în Biserica Apuseană, în secolul al IV-lea, nu se întrebuinţa azimă.

   [35] Sfântul Ambrozie, De Sacrament., cartea a IV-a, c. 4, § 14.

   [36] Ibid., c. 5, § 21, 22, 23.

   [37] Este de remarcat că Sfântul Ambrozie dă cuvintele instituirii ca pe cele ale sfinţirii; dar el include în formula sfinţirii invocarea prin care Dumnezeu este rugat să primească această jertfă a preînchipuirii trupului şi sângelui lui Hristos, ca pe jertfa adevărată a aceluiaşi trup şi aceluiaşi sânge. Prin urmare, un liturgist doct apusean, părintele Lebrun a avut dreptate să privească ca formulă a sfinţirii rugăciunea întreagă în care sunt cuprinse cuvintele instituirii. Biserica Sobornicească Răsăriteană recunoştea că, în gura lui Iisus Hristos, cuvintele instituirii au fost cele de la sfinţire, deoarece puterea dumnezeiască era cuprinsă în ele; dar, în gura preotului, afirmaţia nu are aceeaşi putere şi sfinţirea este consecinţa acţiunii Sfântului Duh pe care preotul Îl invocă pentru ca pâinea şi vinul să devină trupul şi sângele lui Hristos. Noi am văzut că Părinţii greci învăţau astfel.