----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL* (XXXIV)

De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist

de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev

 

Ediţia I, publicată acum fără nici o schimbare

 

Episodul precedent

Încheiere

Despre adevărata convieţuire în pace

Potrivit celor 16 principii expuse mai sus: dogmatice, canonice, liturgice, istorico-bisericeşti ş.a., noi declarăm că nu putem fi ecumenişti.

Este foarte posibil ca, în cazul în care noi avem o atitudine atât de categoric negativă faţă de ecumenism şi nu admitem nici un compromis, să ni se reproşeze următoarele:

 

1) că, neparticipând la mişcarea ecumenică, care a cuprins întreaga lume, noi ne-am opune păcii şi solidarităţii între oameni;

2) că respectarea adevărului fără „dragoste” nu este justificată de pe poziţiile situaţiei tragice actuale din lume; şi

3) că noi ne-am opune tendinţelor de pace ale oamenilor de stat, care depun eforturi colosale pentru asigurarea păcii şi izbăvirea omenirii de atotnimicitoarea catastrofă nucleară.

 

Iată răspunsul nostru la aceasta:

Noi ne desolidarizăm cu fermitate de mişcarea ecumenică şi de participarea în cadrul C.E.B., deoarece, participând, ne-am abate de la adevărata credinţă ortodoxă, iar prin aceasta de la Mântuitorul nostru Domnul Iisus Hristos, şi ne-am apropia de duşmanii Sfintei Biserici Ortodoxe a lui Hristos, adică de eretici. Mai mult decât atât, ecumenismul ne împinge spre comuniune religioasă cu religiile necreştine: iudaismul, mahomedanismul, budismul, confucianismul etc, şi chiar cu feluritele asociaţii şi ideologii parareligioase.

Evitând, în cadrul relaţiilor pur religioase, mişcările şi comunităţile ne-ortodoxe, supranumite pe nedrept de C.E.B. „Biserici”, şi refuzând, pe baza hotărârilor canonice, orice contact cultic şi sacramental cu ele, noi nu privăm de dragostea noastră oamenii în general în planul relaţiilor social umane. În domeniul social noi sprijinim iniţiativele de pace ale autorităţilor civile, ne pronunţăm pentru pace şi ne rugăm „pentru pace în lumea întreagă”, urmând Sfântului Apostol Pavel: Să faceţi rugăciuni, cereri, făgăduinţe, mulţumite pentru toţi oameni; pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt întru dregătorii, ca să petrecem viaţă lină şi cu odihnă întru toată buna-credinţă şi curăţia (I Timotei 2, 1-2). Ce om cu judecată vrea război, ştiind că acesta poate distruge viaţa pe pământ ?

Unii sectanţi îşi închipuie că s-au făcut supuşi ai împărăţiei cereşti şi de aceea ar fi independenţi de autorităţile pământeşti. Ei nu au dreptate. Creştinul nu trebuie să fie un răzvrătit, el trebuie să respecte porunca lui Dumnezeu: Daţi dar înapoi pre cele ce sunt ale chesarului, chesarului, şi pre cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu (Matei 22, 21).

Noi, de asemenea, ne simţim datori să iubim pe aproapele ca pe noi înşine (Matei 22, 39), şi socotim că adevărata dragoste, arătată unui om concret, nu este mai puţin importantă decât dragostea faţă de întreaga omenire. Sfinţii Părinţi, care au fost, fără îndoială, pentru pace în lume, îndreptau atenţia creştinului înainte de toate către Cer şi către făptura lăuntrică paşnică a sufletului, căci din cauza sufletului neiubitor de pace au loc în lume toate dezbinările. Să ne amintim cuvintele Sfântului Cuvios Serafim de Sarov: „Dobândeşte duh paşnic, şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău !” Sfântul Cuvios Macarie cel Mare, în convorbirea sa despre pace, doreşte tuturor celor care îl ascultă: „Pacea cerească, care a născut Lumina lumii (Ioan 8, 12), pacea pe care au rostit-o proorocii şi despre care au vorbit cei cucernici şi au binevoit-o îngerii (Luca 2, 14). Sfântul Macarie îşi sfârşeşte convorbirea cu slovele: „Pacea lui Dumnezeu, care a fost cu toţi Sfinţii Părinţi şi i-a ferit de orice ispită. Această pace fie cu voi în numele Tatălui şi Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.

Călăuzindu-ne după aceste gânduri despre pace ale Sfinţilor Părinţi, noi ne temem să trădăm pe Domnul Iisus Hristos – Domnul păcii şi Învăţătorul iubirii. O astfel de trădare am săvârşi dacă am jertfi unilateral dragostea de dragul „adevărului” sec şi mărturisit în chip fariseic, sau adevărul de dragul „dragostei” înţelese în chip laic.

Programul anticreştin al francmasoneriei nu este pentru nimeni un secret. Masonii „pacificatori” demult ard de dorinţa să lichideze creştinismul, chipurile pentru binele omenirii. Acest lucru l-a remarcat cu peste o sută de ani în urmă marele scriitor rus Dostoievski, care a participat în 1867 la Congresul păcii de la Geneva.

Soţia sa îşi amintea mai târziu că Fiodor Mihailovici s-a întors de la congres cu o impresie penibilă, împărtăşindu-şi gândurile într-o scrisoare către Ivanov-Hmirov: „Au ajuns până acolo încât au declarat că pentru dobândirea păcii pe pământ trebuie să fie distrusă credinţa creştină”. Sub pretextul păcii francmasoneria îşi dă silinţa să şteargă din conştiinţa oamenilor ideea despre adevărul mântuitor al lui Dumnezeu. Bisericii Ortodoxe i se impune, ca condiţie de colaborare pentru realizarea păcii pe pământ, să renunţe la valorile credinţei, scumpe pentru ea, cerându-i-se „renegarea radicală a tradiţiilor”. Acest lucru nu se cere şi comunităţilor laice angajate în lupta pentru pace, ci doar Bisericii Ortodoxe, întrucât francmasoneria caută în orice chip să distrugă stâlpul şi întărirea adevărului (I Timotei 3, 15).

În discursul introductiv rostit la Adunarea a VI-a a C.E.B. de la Vancouver din iulie 1983, secretarul general de atunci al C.E.B., dr. Philip Potter şi-a exprimat dezaprobarea în privinţa doritorilor de a rămâne fideli adevărului mântuitor al lui Hristos. Iată cuvintele lui: „Unii se tem să pornească pe calea inevitabilă a pacificării de parcă este nevoie să-şi păstreze credinţa chiar dacă lumea ar pieri în foc”. Reiese că lumea se va păstra dacă ne vom sacrifica credinţa. Să fie oare într-adevăr aşa ? Nu. Biblia spune altceva: Dacă vom asculta de Dumnezeu şi de adevărata credinţă în El, atunci El ne va dărui adevărata pace şi bunăstare. În caz contrar vom fi pedepsiţi cu războaie şi pustiiri. Aşa spune Însuşi Dumnezeu prin gura Proorocului Isaia: Şi de veţi vrea şi mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi de nu mă veţi asculta, sabia vă va mânca pre voi, că gura Domnului a grăit acestea (Isaia 1, 19-20). În cartea vetero-testamentară a Judecătorilor Israelului se subliniază clar ideea că orice abatere de la adevărata cinstire a lui Dumnezeu aduce după sine războaie şi înrobiri ale poporului evreu: Şi au făcut fiii lui Israil rău înaintea Domnului, şi au slujit Vaalimilor. Şi au părăsit pre Domnul Dumnezeul părinţilor săi, cel ce i-au scos pre ei din pământul Eghipetului, şi au mers după dumnezei străini ai neamurilor celor dimprejurul lor ... Şi nu au putut sta împotriva vrăjmaşilor săi (Judecători 2, 11-14).

Noi respingem ecumenismul masonic, pentru că el, invocând drept pretext salvarea lumii de război, vrea să distrugă credinţa ortodoxă şi, propovăduind chipurile toleranţa religioasă, nu poate tolera propovăduirea adevărului ortodox curat şi nefalsificat de minciuna eretică.

În antichitatea creştină un reprezentant tipic al intoleranţei masonice de astăzi a fost împăratul roman din secolul al IV-lea Iulian Apostatul. Botezat fiind, el s-a întors la păgânism şi reprezintă un prototip uimitor al antihristului. Acţionând corespunzător, el intenţiona să restabilească, după placul iudeilor, templul din Ierusalim distrus de romani în anul 70 d.Hr., în ciuda cuvintelor lui Hristos că din el nu va rămâne piatră pre piatră (Luca 21, 6). Dar, în această iniţiativă a sa îndreptată împotriva lui Dumnezeu, Iulian a suferit un eşec total, după cum scrie istoricul Ammian Marcelin: limbi uriaşe de foc au ţâşnit de sub temelia fostului templu, împiedicând pe iudei să-l refacă.

În al doilea an al domniei nelegiuite a lui Iulian (361-363), au sosit la el trei soli din Persia – fraţii Manuil, Savel şi Ismail, creştini ortodocşi profund credincioşi, pe care regele persan Alamundar (care avea o atitudine tolerantă faţă de creştini) i-a trimis pentru restabilirea după război a relaţiilor de pace cu Bizanţul. Împăratul a organizat în cinstea lor ofrande păgâneşti pompoase. Fraţii însă au refuzat să asiste şi să participe la această primire. Aflând că solii persani mărturisesc credinţa lui Hristos, Iulian, de mânie, a uitat de conduita diplomatică şi interesele statului, şi după multe interogări şi torturi, i-a condamnat pe solii creştini la moarte. Prin aceasta el a provocat un nou război cu Persia, în timpul căruia a fost învins şi ucis. Cei trei fraţi au procedat deschis şi cinstit; refuzând să participe la jertfirile păgâneşti, ei au declarat: „N-am venit aici pentru a ne lepăda de credinţa în Hristos, ci pentru a întări legăturile de pace între cele două state”. Iulian a susţinut cu viclenie cuvintele lor, răspunzând în mod intenţionat că „pacea râvnită nu poate fi asigurată decât prin armonie religioasă şi prietenie reciprocă”. „Despre ce fel de prietenie poate fi vorba, a continuat el, dacă nu doriţi să serbaţi împreună cu noi în cinstea marilor zei, ca să întărim pacea între noi ... Dacă însă nu sunteţi de aceeaşi părere cu noi în cinstirea zeilor noştri, atunci aţi venit nu pentru întărirea, ci pentru stricarea păcii”.

Drept răspuns la o amestecătură atât de tendenţioasă a lumii politice cu credinţa religioasă, fraţii au delimitat aceste aspecte ale relaţiilor dintre oameni, subliniind că acordul de pace, pentru negocierea căruia au venit, se referă doar la legăturile politice, militare şi comerciale dintre state şi nu priveşte convingerile religioase ale reprezentanţilor acestora. Apărând cu tărie credinţa lor întru Hristos, ei au spus în cele din urmă că nici în Persia, nici aici nimeni nu ar putea să-i rupă de la credinţa în Hristos Mântuitorul şi să-i convingă să treacă la păgânism.

Mărturisirea neînfricată a fraţilor mucenici în faţa lui Iulian Apostatul trebuie să servească drept exemplu pentru orice creştin ortodox cu adevărat credincios în atitudinea faţă de ispititorii de astăzi – ecumeniştii care, sub masca de „pacificatori”, vor să-i unească pe creştinii ortodocşi cu heterodocşii şi chiar cu ateii, cel puţin în „rugăciunea comună pentru pace”. O asemenea „rugăciune” însă, laolaltă cu neortodocşii şi necreştinii, nu este plăcută lui Dumnezeu, ci este „rugăciune ce se preface în păcat”, despre care se arată în Psalmul 108, 6. Dimpotrivă, puritatea credinţei ortodoxe este cea dintâi condiţie pentru realizarea unei adevărate păci, căci fără ajutorul harului lui Dumnezeu orice pace este nesigură. În ceea ce-i priveşte pe ecumenişti, ei sunt făţarnici în dorinţa lor de pacificare, căci, după cum spune autorul psalmilor, ei grăiesc pace către vecinii săi, iar cele rele în inimile lor (Psalmi 27, 4) asemuindu-se apostatului Iulian, care vorbea şi el de pace, dar a dezlănţuit războiul, în care a pierit el însuşi.

 

* Această carte a fost tipărită în 2 ediţii (1997 şi 2008) cu binecuvântarea Î.P.S. Vlasie, Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Toate drepturile asupra acestei cărţi aparţin Editurii Adormirea Maicii Domnului. Nici o parte din acest volum nu poate fi publicată fără permisiunea scrisă a editurii.

Notele care sunt notate N.r. aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.