----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
Partea a IV-a
Bisericile heterodoxe de la Răsărit şi cele ce s-au format din sânul lor şi s-au unit cu Roma, de la 1453-1910
 
Reflecţii la sfârşitul Istoriei Bisericeşti Universale
§. 230. Rezultatul dezvoltării de până acum a Bisericii creştine în general. Ochire în trecut şi spre viitor (partea întâi)

Urmărind dezvoltarea Bisericii creştine de la întemeierea ei până în prezent, se impune la sfârşit întrebarea: care este rezultatul acestei dezvoltări în întregul ei ? Este oare Biserica creştină pe cale de progres sau nu, respectiv de ţelul, care i s-a însemnat şi pe care trebuie a-l atinge ? Şi ce putem aştepta de la ea în viitor ?

Ţelul însemnat Bisericii şi chemarea ei, din punct de vedere intern, invizibil, adică respectiv de viaţa cea veşnică, s-au arătat în cuvintele lui Hristos: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa, nimeni nu vine la Tatăl fără numai prin mine (Ioan 14, 6) şi respectiv de viaţa aceasta vremelnică ţelul şi chemarea Bisericii tot din punct de vedere intern s-a arătat în cuvintele: Veniţi către mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi eu vă voi odihni pre voi; luaţi jugul meu preste voi şi vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla linişte sufletelor voastre; că jugul meu este bun şi sarcina mea uşoară (Matei 11, 28-30); iar din punct de vedere extern, vizibil, ţelul şi chemarea Bisericii s-au arătat prin cuvintele lui Hristos către apostoli: Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte am poruncit vouă şi iată, eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 19-20), precum şi prin profeţia lui: Se va propovădui această evanghelie a împărăţiei în toată lumea, întru mărturie lor, la toate neamurile, şi atunci va veni sfârşitul (Matei 24, 14).

Prin urmare religia creştină are chemarea de a fi religia mântuirii pentru fiecare om şi a deveni treptat un apanagiu al omenirii întregi; deci când toate popoarele vor intra în sânul Bisericii, atunci, după făgăduinţă (Romani 11, 25-29), se va împăca cu Biserica creştină şi iudaismul, care fu chemat a intra în sânul ei mai înainte de toate celelalte popoare, dar povăţuitorii lui şi poporul în masă au respins chemarea şi au intrat în opoziţie durabilă cu creştinismul.

Însă dacă religia creştină are problema şi destinaţia de a fi un apanagiu al omenirii întregi, precum şi religia mântuirii pentru ea, atunci trebuie să cercetăm, ce progres a făcut Biserica creştină în a rezolva această problemă şi în a atinge această destinaţie, respectiv în ce întindere s-a răspândit ea ?

Biserica creştină, tinzând a-şi împlini chemarea de a se răspândi în omenire, după ce a obţinut în Răsărit şi Apus rezultate uimitoare, a suferit apoi la Răsărit pierderi imense şi a fost împiedicată durabil a le repara din cauza mahomedanismului, ivit la începutul secolului VII, o formă retrogradă, searbădă, eclectică din iudaism şi creştinism, ce se pretinde a fi restabilirea iudaismului şi a creştinismului originar şi mai târziu şi-a închipuit chiar că este cu mult mai superior decât ambele religiuni în forma lor istorică; mahomedanismul făcu din fanatism, fatalism şi senzualitate, rezorturile sale, orbi massele populare şi pe cei slabi în credinţă cu succesele sale în războaie, menţinu puterea lui prin violenţă feroce şi roadele ei, cum a şi întemeiat-o şi ştiu a profita de situaţia anormală, în care se afla Biserica de Răsărit la ivirea lui şi mai târziu.

Din această cauză Biserica creştină, după ce pierdu partea ei mai mare, care era Răsăritul, pentru expansiunea ei viitoare se îndreptă provizor numai spre Apus, mai întâi în Europa şi de aici progresând treptat s-a întins şi în America şi în Australia cu insulele ei (numită Australia şi Oceania sau Australia şi Polinezia), iar ceva mai puţin s-a întins chiar pe teritorii din Asia şi Africa, unde nu erau mahomedani, convertind până astăzi 1/3 din întreaga omenire.

Astfel, dacă ne vom ţinea de datele statistice de la sfârşitul anului 1900, în Europa din peste 388 milioane locuitori, mai sunt încă păgâni numai vreo 370.000, calmuchi, voliachi şi samoiezi în Rusia; aproape 8 milioane sunt mahomedani, adică o parte mare (3.551.000) tătari şi calmuchi în Rusia, o parte ceva mai mică (3.100.000) turci, tătari, cerchezi, albanezi şi bulgari în Turcia, un număr mai mic (643.000) turci şi bulgari în Bulgaria, şi tătari (50.000) în România, precum şi sârbi (550.000) în Bosnia şi Hercegovina; 8 milioane sunt iudei mozaici, anume mai mult de jumătate (5.044.000) în Rusia, mai puţin de jumătate (2.076.000) mai ales în Austro-Ungaria, (608.000) în Germania şi (267.000) în România, iară restul locuitorilor Europei, adică la 372.000.000 sunt creştini.

Locuitorii Americii, în număr de aproape 142 milioane sunt creştini, excepţie aproape 1 ½ milion de indieni păgâni, care sunt între popoarele din stare naturală, ½ milion negri păgâni, care sunt pe o treaptă şi mai inferioară şi 1 ½ milion iudei mozaici. Tot aşa, din peste 6 milioane locuitori ai Australiei şi Oceaniei, peste 4 ½ milioane sunt creştini şi peste 1 ½ milion păgâni, pe o treaptă inferioară de religie. Dar de altă parte în Asia, din aproape 840 milioane locuitori numai 28 milioane sunt creştini şi ½ milion iudei mozaici, iară ceilalţi se repartizează astfel: 124 milioane mahomedani în Asia de Vest şi cea centrală, precum şi în cea orientală şi meridională, apoi circa 690 milioane păgâni în Asia întreagă, afară de partea ei occidentală; dintre aceste 690 milioane locuitori păgâni, aproape 435 milioane sunt buddhişti şi adepţi ai religiei naţionale a chinezilor şi japonezilor în Asia orientală şi pe o treaptă superioară de religie păgână, ca 210 milioane sunt brahmani indieni sau hinduşi, tot pe o treaptă mai superioară de religie în Asia meridională şi aproximativ 40 milioane sunt păgâni de alte specii, cei mai mulţi pe trepte inferioare de religie, adică închinători ai naturii, mai ales în Asia meridională, precum şi populaţii dedate la şamanism, adică la un cult mai inferior al spiritelor, mai ales în Asia septentrională.

De asemenea în Africa dintre cele circa 180 milioane locuitori numai ca 6 milioane sunt creştini şi ca 1/3 milion iudei mozaici, pe când vreo 68 milioane din partea septentrională a continentului sunt mahomedani şi aproape 106 milioane în partea meridională a lui sunt păgâni pe trepte inferioare de religie şi notabil cei mai mulţi sunt închinători ai naturii, dedaţi la fetişism, adică se închină la diferite obiecte din natură, crezându-le însufleţite.

Prin urmare din populaţia totală de pe suprafaţa globului, ce după date statistice de la sfârşitul anului 1900 este în număr de circa 1558 milioane, au primit şi au păstrat religia creştină până acum numai 548 milioane, adică numai ceva mai mult de 1/3, faţă de care sunt încă 200 milioane, după alţii 547 milioane mahomedani şi 800 milioane păgâni, osebit de 10 ½ milioane iudei mozaici, aşa că populaţia păgână reprezintă încă mai mult de jumătate din populaţia totală de pe glob, iar cea mahomedană echivalează cu mult mai mult de 1/3 şi poate chiar mai aproape de ½ din populaţia creştină.

Aşadar Biserica creştină are încă un câmp întins de lucru pentru chemarea ei misionară.

Dar cea a treia parte din populaţia de pe glob, pe care Biserica creştină a convertit-o la religia creştină, este tocmai partea din omenire, ce domină restul acesteia prin inteligenţă, civilizaţie şi din ce în ce mai mult chiar prin autoritate politică. Deci ar fi o consecinţă cu totul naturală, că Biserica creştină, precum a convertit Europa şi prin ea America şi Australia cu Oceania, tot astfel odată, deşi nu chiar în scurt timp, să ajungă iarăşi a înainta puternic şi în sfârşit a ieşi victorioasă şi în părţile unde a făcut primele ei cuceriri, adică în Asia şi Africa, de unde au respins-o mai târziu mahomedanii; ea va ajunge la acest sfârşit prin alte forţe şi din alte puncte de atac, decât cele de la început, adică prin popoarele moderne ale Europei, cu influenţa lor, ce creşte continuu în acele continente şi prin stabilimentele misionare, ce a înfiinţat acolo în timpul modern şi le înmulţeşte din zi în zi, stabilimente ce chiar până acum au ajuns la rezultate prospere, ce-i drept, încet, însă netăgăduit.

Iudaismul în massă a rămas şi până astăzi în opoziţie cu Biserica creştină cu toată propaganda ce aceasta a făcut la el în toate timpurile, deşi membri singulari ai lui şi grupe mai mici din el au trecut în toate timpurile la religia creştină; astfel până acum s-a împlinit numai partea negativă a făgăduinţei, că ,,în sfârşit iudaismul se va împăca cu creştinismul”; dar împrejurarea că iudaismul din originea lui chiar este un semicreştinism, că Sfânta Scriptură a lui întreagă formează partea întâi şi cea cu mult mai întinsă a Sfintei Scripturi creştine, şi că cu toată opoziţia mai mult sau mai puţin manifestată din ambele tabere, iudaismul are în comun cu creştinismul ţări, limbă, cultură: această împrejurare, chiar după prevederea omului, nu exclude speranţa că într-un viitor mai depărtat iudaismul tot se va împăca în sfârşit cu creştinismul.

Partea omenirii, ce a primit religia creştină, nu s-a dezvoltat pretutindenea deopotrivă în credinţă, viaţă, cult, organizaţie şi cârmuire bisericească, ci după deosebitele individe, popoare, împrejurări şi timpuri; ea nici n-a progresat continuu şi fără întreruperi, ci pe unele locuri mai degrab şi mai puternic, pe aiurea altfel, pe unele locuri uniform şi integral, pe aiurea variat şi pe aiurea anormal, deşi nu de tot sterp şi nevalabil divizat, pe unele locuri normal, deşi nu de tot nealterat, servind când o parte a problemei sale, când alta, acum fiind în înflorire satisfăcătoare, apoi decăzând regretabil şi în acest din urmă caz pe unele locuri reculegându-se din nou, pe aiurea stingându-se în sfârşit cu totul; dar în totalitatea ei mai mare şi în rezultatul final această parte a omenirii totdeauna progresând adică rezolvind din ce în ce mai mult problema ei întreagă şi împlinind cuvântul lui Hristos, care zice despre Sine, ca Cel ce poartă şi întrupează în Sine creştinismul: Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl meu lucrătorul este; toată mlădiţa ce nu aduce roadă întru mine, o scoate pre ea şi toată care aduce roadă, o curăţă pre ea, ca mai multă roadă să aducă (Ioan 15, 1-2).

Dar Biserica creştină nu numai nu s-a dezvoltat uniform şi neîntrerupt în interiorul său, ci n-a fost scutită nici de diferenţe şi controverse. Ea a curmat cu timpul multe diferenţe şi controverse, ce s-au ivit în sânul ei în cursul timpului, dar multe s-au menţinut până azi, deşi există de mai mult sau chiar de foarte mult timp, multe s-au ivit încă şi în timpul recent şi au produs sciziunea actuală a Bisericii creştine în mai multe Biserici principale şi în foarte multe şi de ce merge tot mai multe secte secundare; fiecare dintre acestea pretinde că numai ea este Biserica cea adevărată, iară pe celelalte le condamnă şi le combate.

Bisericile răsăritene heterodoxe, cea nestoriană şi cele monofizite, care s-au separat de tulpina Bisericii Universale în secolul V, acum toate împreună în număr de vreo 6 milioane membri, sau numai de 4 după alţii, ce priveşte întinderea şi vitalitatea lor sunt mai mult ruine; ele chiar nu ţin aşa mult la cauza separării lor, însă totuşi, după o înstrăinare de aproape 15 secole, nu caută nici până acum a se alipi de tulpina lor naturală. Dar apoi şi tulpina s-a dezbinat şi a rămas aşa. Biserica de Apus, de asemenea s-a depărtat de la secolul V din ce în ce de sora ei din Răsărit, ce priveşte dogma, cultul, organizaţia şi disciplina; ea începu a declara că căpetenia Bisericii pusă de Hristos Însuşi este arhipăstorul ei suprem cel particular, episcopul sau papa de la Roma, interpretând în sens necunoscut până atunci primatul său onorific între episcopi şi pe cel al Apostolului Petru, pretinsul său predecesor.

Ea susţinu unanim pe acest arhipăstor al ei în aspiraţia lui de a avea dominaţiune şi asupra Bisericii surori, ce ajunse în o situaţie din ce în ce mai nefavorabilă; în sfârşit, după controverse mai îndelungate, la 1054 s-a separat de aceasta, fiindcă aceasta se opunea la inovaţiile ei precum şi de a recunoaşte pe arhipăstorul ei suprem ca căpetenie a Bisericii întregi, pusă de Hristos şi de a se supune ei; de atunci Biserica de Apus se numeşte pe sine singură Biserică Catolică, iară pe Biserica sora ei, ce menţine fidel vechea tradiţie catolică sau ortodoxia, o numeşte Biserica schismatică, din punctul ei de vedere unilateral şi acuzator pe nedrept; fiind în o situaţie cu mult mai favorabilă, ea tinde continuu a supune Biserica de Răsărit sau măcar părţi din aceasta căpeteniei supreme a ei şi deci ei însăşi, sau a o uni cu sine, cum este termenul tehnic, iar unde se poate, a o asimila deplin cu sine sau a o latiniza.

Totuşi, din cauza inovaţiilor şi din cauză că papa tot îşi întindea dominaţia, în sfârşit în secolul XVI ea însăşi s-a dezbinat în o Biserică Romano-Catolică, ce menţinu organizaţia ei în fiinţă, având azi un număr de vreo 256 milioane membri şi în o Biserică creştină protestantă, care lepăda odată cu papalitatea mai mult sau mai puţin radical întreaga tradiţie a Bisericii; creştinătatea protestantă s-a divizat apoi în mai multe Biserici principale şi în foarte multe Biserici secundare, sau secte, având în prezent vreo 169 milioane membri. Protestanţii însă ca şi romano-catolicii au considerat şi consideră Biserica de Răsărit ca pe un teren de cucerire, căci ea, din cauza împrejurărilor interne nefavorabile, este mai puţin capabilă de a se apăra. Dintre protestanţi numai Biserica Anglicană, cu ierarhie episcopală şi cu vreo 30 milioane credincioşi caută a se apropia din nou frăţeşte de Biserica Ortodoxă, tot aşa dintre apusenii catolici numai mica Biserică a vechilor catolici, cu vreo 150.000-200.000 credincioşi, ce s-a despărţit de papa din cauză că el a ridicat în dogmă la 1870 pretenţiile lui de infailibilitate.

Dar Biserica Ortodoxă, care pierduse partea cea mare a credincioşilor săi prin cumplitul fanatism al mahomedanilor, căci altfel ar avea astăzi poate cei mai mulţi credincioşi dintre toate Bisericile, mai pierdu apoi, slăbită cum era, din cauza politicii de cucerire a Bisericii de la Roma, mai întâi câteva milioane de credincioşi, greci, albanezi, sârbi, bulgari şi români, care în cursul secolelor, cedând presiunii politice s-au latinizat complet, apoi de la sfârşitul secolului XVI ea pierdu precum provizor un număr de credincioşi mai mare, ruteni de naţionalitate, care fiind sub dominaţiunea Poloniei s-au decis la unire, dar mai târziu, sub dominaţiunea Rusiei, au revenit: tot aşa durabil aproape 5 ½ milioane credincioşi, câştigaţi pentru unire prin zelul unionistic al Poloniei şi Austriei, cea mai mare parte ruteni trecuţi de sub Polonia la Austria, dar şi ruteni din nordul Ungariei şi români din Transilvania şi Ungaria, care fură uniţi cu Biserica Romano-Catolică, cum pierduse mai înainte pe cele câteva milioane de credincioşi, care, cum am amintit, s-au latinizat.

Biserica Romano-Catolică numeşte pe uniţii cei mai de sus, ca şi pe uniţii cei câştigaţi de la Bisericile heterodoxe din Răsărit, în număr de peste ½ milion: pe toţi aceştia îi numeşte în mod necorect şi unilateral ,,catolici orientali” pur şi simplu, nu însă, cum ar fi drept ,,romano-catolici de rit oriental”; de altă parte Biserica Ortodoxă suferi o slăbire din cauza aşa-zisului rascol, ce izbucni în sânul Bisericii Ortodoxe din Rusia deocamdată numai pentru diferenţe în textul cărţilor de ritual şi în ceremoniile liturgice, iar apoi se ramifică în partizi multe şi unele din ele chiar de tot extreme, care după unii numără peste 10 milioane de partizani, deşi după recensămintele din Rusia de la 1897 şi 1909 ei erau în 1897 numai 2.205.000 şi în 1909 numai 2.817.000 afară de vreo 120.000, care sunt în alte ţări; în timpul recent Biserica Ortodoxă mai are încă a răpune, pe lângă oarecare mici opoziţii ale unor eretici locali, şi dezbinări ivite din controverse naţionaliste, în care intra mai ales de la 1872 schisma bulgaro-greacă. Totuşi ea încă tot numără 112 milioane.

Astfel în sânul Bisericii creştine de astăzi se disting ca părţi opuse mai ales Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică şi Biserica protestantă; dintre acestea, cele două dintâi există de 8 ½ secole, iar a treia de 4; cele două dintâi reprezintă fiecare o Biserică, iar cea din urmă, trei Biserici principale sau ,,Biserici” simplu, şi un număr mare de Biserici secundare mai mari şi mai mici sau ,,secte”. Biserica Romano-Catolică cuprinde mai jumătate din întreaga creştinătate, iară din restul acesteia mai mult de jumătate, anume 3/5 ţine de Biserica protestantă şi 2/5 de Biserica Ortodoxă. Biserica Romano-Catolică şi cea protestantă, excepţie cele 5 ¾ milioane de creştini răsăriteni uniţi cu Roma, compun creştinătatea de Apus, iară credincioşii Bisericii Ortodoxe formează creştinătatea de Răsărit; de aceasta se mai ţin şi creştinii uniţi în număr de 5 ¾ milioane, despre care am amintit, şi vreo 6 milioane sau poate numai 4 de heterodocşi răsăriteni, adică nestorieni şi monofiziţi, precum şi rascolul amintit mai sus, adică separatiştii cunoscuţi sub numele de rascolnici sau schismatici, care se despărţesc în foarte multe partizi mai mari şi mai mici.

Creştinătatea de Apus, care la început s-a dezvoltat şi răspândit sub înrâurirea celei de Răsărit, iar apoi din ce în ce mai independent şi în curând cu totul independent, însă din capul locului cu vitalitate, fiind în împrejurări externe cu mult mai favorabile, reprezintă acum: romano-catolici şi protestanţi aproape 4/5 din întreaga lume creştină, iară cea de Răsărit reprezintă în timpul prezent ceva mai mult de 1/5, căci ea, după un scurt timp de înflorire şi după decăderea şi diviziunile ei multiple, avu a suferi pierderi imense din partea mahomedanilor, care i-au răpit milioane peste milioane de suflete, i-au pus atâtea piedici în mersul ei de dezvoltare şi în răspândirea ei, precum şi din partea romano-catolicismului, care prin uneltirile lui de latinizare şi unire i-a răpit milioane de credincioşi; o parte din ea abia în timpul mai nou, iar o parte chiar în timpul cel mai nou a început a se ridica din decadenţa ei seculară şi a făcut aceasta nu fără impuls de la Apus.

Această dezbinare atât de complexă a Bisericii creştine, toţi recunosc că nu este cea voită de Fundatorul ei, căci după voia Lui Biserica creştină are a fi unică şi despre timpul, în care ea va ajunge desăvârşită, s-a dat făgăduinţa că va fi o turmă şi un păstor (Ioan 10, 16). Dar chiar în starea ei de dezbinare Biserica creştină tot lucrează pentru a rezolva problema ei şi a ajunge la desăvârşire, de altă parte şi dezbinarea ei, oricât ea în sine este un rău, contribuie la progres, în virtutea legii universale, după care chiar răul este dirijat a servi binelui.

Fiecare Biserică trebuie să se aplece a cerceta şi a expune solid şi multilateral punctele doctrinei controversate între ea şi alte Biserici, totodată şi un mare număr de chestiuni dogmatice necontroversate, dar în conexiune cu cele controversate; această activitate este de folos spre a cunoaşte în adâncime, complet şi clar religia creştină. Necesitatea, ce fiecare din Bisericile care se exclud una pe alta simţeşte de a demonstra că ea este cea adevărată şi de a se afirma contra celorlalte, are o influenţă favorabilă asupra dezvoltării sale, căci fiecare trebuie a-şi da silinţa, ca religia creştină să fie practicată în ea mai perfect decât în celelalte. În virtutea particularităţii sale o Biserică dezvoltă anumite părţi ale vieţii şi chemării creştine mai pronunţat decât alta. Iară grija de a persista în lupta dintre Biserici, face că fiecare Biserică se sileşte a-şi apropia şi ceea ce observa că chiar din punctul ei de vedere este un progres în celelalte Biserici.

De altfel dacă facem abstracţie de oarecari indivizi sau de cercuri mici, care şi-au schimbat confesiunea, apoi de cucerirea câtorva milioane sub numele de uniţi, ce Biserica Romano-Catolică favorizată de împrejurări externe a făcut pe teritoriul Bisericii de Răsărit, iară modificându-se acele împrejurări i-au pierdut parţial afară de cei latinizaţi durabil, aşa că acele cuceriri au de rezultat actual cele vreo 5 ¾ milioane de răsăriteni uniţi cu Biserica de la Roma, cum am spus mai sus, vedem că până acum orice alte încercări de a curma sciziunile bisericeşti, din care unele există încă de mai multe secole, iar altele, cel puţin de câteva secole, n-au avut succes.

În această privinţă pentru cel mai apropiat viitor nu se poate afirma că atari încercări vor avea rezultate mai bune; considerând însă că nici una din taberele care le-au făcut până acum, nu va înceta de a le face şi în viitor şi că anumite împrejurări interne şi externe ale Bisericii au produs sciziunile, este posibil că anumite împrejurări interne şi externe să le poată şi înlătura. Tot aşa, considerând că punctele, în care Bisericile combatante sunt de acord şi pe care le cultivă cu puteri unite, sunt mai capitale şi mai multe decât cele în care ele nu sunt de acord şi în care caută neîncetat a se corecta reciproc, urmează că nu se poate prezice pentru toate timpurile, că nici o prefacere a împrejurărilor interne şi externe ale Bisericii şi nici un progres în cunoaşterea religiei creştine şi în predispoziţia către dânsa nu va curma sciziunile actuale din Biserica creştină. Din contră trebuie să sperăm că fiecare Biserică, lucrând pentru progresul cunoştinţelor creştine şi al vieţii creştine, tinde spre acest scop şi aduce contribuţia ei la împlinirea făgăduinţei va fi o turmă şi un păstor.

 

În episodul următor:

Reflecţii la sfârşitul Istoriei Bisericeşti Universale

§. 230. Rezultatul dezvoltării de până acum a Bisericii creştine în general. Ochire în trecut şi spre viitor (partea a doua)