----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Tâlcuiri la Noul Testament

Comentarii la Evanghelia după Luca

de Sfântul Ambrozie al Milanului (LXVI)

 

Episodul anterior

 

,,Şi era învăţând întru una din sinagogi sâmbăta. Şi iată o muiere era care avea duhul neputinţei de optsprezece ani, şi era gârbovă şi nu putea să se ridice în sus nicidecum (Luca 13, 10-11).

173. Cât de curând a zugrăvit El ceea ce a spus despre sinagogă ! Într-adevăr, El arată că Cel care propovăduia în ea venise la acelaşi pom. Deci, ca să spunem aşa, femeia neputincioasă preînchipuie Biserica, care, atunci când a împlinit măsura Legii şi a Învierii, îndreptată la o demnitate înnobilată în acea odihnă veşnică, nu va mai putea cunoaşte starea gârbovă a neputinţei noastre (potrivit Luca 13, 12-13). Nici nu putea fi tămăduită această femeie în nici un alt fel decât prin împlinirea Legii şi Harului, Legea în învăţături şi Harul în botez, prin care noi murim faţă de lume şi înviem întru Hristos; fiindcă desăvârşirea este în cele 10 Porunci ale Legii, dar plinătatea Învierii este în numărul opt.

Astfel, lucrarea Sâmbetei[1] este semnul viitorului, deoarece toţi cei care au plinit Legea şi Harul sunt dezbrăcaţi de supărările neputinţei trupeşti prin mila lui Hristos. În acest fel, sfinţirea a fost stabilită înainte printr-un semn către Moisi (potrivit Ieşirea 19, 10), astfel că trebuie să existe disciplina viitoarei sfinţiri şi respectarea duhovnicească a opririi de la lucrările lumeşti. Atunci, Dumnezeu de asemenea a încetat lucrările lumii (potrivit Facerea 2, 2); nu lucrările (duhovniceşti), căci lucrarea Lui este veşnică şi neîntreruptă, precum spune Fiul: ,,Tatăl meu până acum lucrează, şi eu lucrez” (Ioan 5, 17), astfel că întru asemănarea lui Dumnezeu, lucrările noastre cele lumeşti, nu cele duhovniceşti, trebuie să înceteze.

 

090. Talcuiri la Noul Testament LXVI

 

174. Dar neînţelegând aceasta, mai marele sinagogii poruncea că nimeni nu ar trebui vindecat Sâmbăta, de vreme ce Sâmbăta este un chip al viitoarei zile a odihnei (potrivit Luca 13, 14) – prin urmare, zile de odihnă de fapte rele, nu de lucrări bune –, şi astfel este poruncit ca, nepurtând nici o povară a păcatelor, nici lipsiţi de fapte bune, să prăznuim viitoarele Sâmbete după moarte. De aici, Domnul este văzut a răspunde duhovniceşte când spune: ,,Făţarnice, fiecare din voi Sâmbăta au nu-şi dezleagă boul său sau asinul de la iesle, şi-l duce de îl adapă ?” (Luca 13, 15).

175. Căci de ce nu a amintit El nici o altă făptură, decât pentru a arăta duşmanilor Lui, deşi conducătorii sinagogii, viitorul, acela că neamul evreiesc şi neamul păgânilor vor lepăda setea trupului şi arşiţa lumii prin prisosul acelui Izvor al Domnului ? Deoarece ,,cunoscut-a boul pre stăpânul şi asinul ieslea domnului său” (Isaia 1, 3; potrivit Avacum 3, 2). Astfel, poporul care înainte era hrănit cu hrana fânului obişnuit, ,,care mai înainte de smulgere s-a uscat” (Psalmi 128, 6), a primit Pâinea care S-a pogorât din cer (potrivit Ioan 6, 33). Prin urmare, prin chemarea celor două popoare, El spune că Biserica va fi apărată, care plinind vremea Legii şi timpul Învierii Domnului, a primit vremea iertării sale.

Aşadar, cât de milostiv este Domnul, cât de râvnitor către amândouă (popoarele), când El fie este milostiv fie pedepseşte, El porunceşte ca pomul în chipul sinagogii să fie tăiat, El tămăduieşte pe femeia în chipul Bisericii (potrivit Luca 13, 9, 13) ! Cât de dulce este pilda şi cât de uşoară este tâlcuirea ! El împerechează o legătură cu o legătură, astfel ca acuzaţia iudeilor să fie respinsă prin propriul lor act. Căci deşi ei înşişi dezleagă legăturile animalelor lor Sâmbăta (potrivit A Doua Lege 5, 14), ei Îl dojenesc pe Domnul care i-a slobozit pe oameni din legăturile păcatului.

,,Cui este asemenea împărăţia lui Dumnezeu ? Şi cu ce o voiu asemăna pre dânsa ? Asemenea este grăuntelui de muştar, pre care luându-l omul, l-a aruncat în grădina sa, şi a crescut şi s-a făcut copac mare, şi păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui” (Luca 13, 18-19).

176. Fragmentul de faţă ne învaţă că trebuie avută în vedere natura, nu înfăţişarea comparaţiilor. Aşadar, haideţi să vedem cum este comparată Împărăţia Cerurilor cu un grăunte de muştar; căci reamintesc că, în alt fragment, un grăunte de muştar este asemănat cu credinţa, când Domnul spune: ,,De veţi avea credinţă cât grăuntele de muştar, veţi zice muntelui acestuia: ridică-te şi te aruncă în mare, va fi” (Matei 17, 20; 21, 21). Nici nu este această credinţă mică, ci mare, aceea care poate porunci unui munte să se mute (potrivit I Corinteni 13, 2), fiindcă Domnul a cerut o credinţă neobişnuită de la apostolii Săi, despre care ştia că trebuie să ducă război împotriva înălţării de sine (potrivit II Corinteni 10, 5) a duhurilor răutăţii (potrivit Efeseni 6, 12). Ai vrea să cunoşti acea mare credinţă cerută ? Citeşte la apostol: ,,Şi de aş avea toată credinţa, cât să mut şi munţii” (I Corinteni 13, 2).

177. Deci, dacă Împărăţia Cerurilor este precum grăuntele de muştar şi credinţa este ca un grăunte de muştar, neîndoios credinţa este Împărăţia Cerurilor şi Împărăţia Cerurilor este credinţa. Prin urmare, cel care are credinţă are Împărăţia Cerurilor, şi Împărăţia este printre noi, şi credinţa este printre noi, căci citim: ,,Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Luca 17, 21); şi în alt loc: ,,Aveţi credinţă în Dumnezeu” (Marcu 11, 22). Apoi, Petru, care avea credinţă deplină, a primit cheile Împărăţiei Cerurilor pentru a o descuia şi pentru alţii (potrivit Matei 16, 19).

178. Acum, din natura grăuntelui de muştar, haideţi să cercetăm care este puterea comparaţiei. Categoric, un grăunte este un lucru simplu şi neînsemnat; de îndată ce este zgâriat, el îşi revarsă puterea. De asemenea, credinţa pare simplă la început, dar dacă este zgâriată de potrivnicie, răspândeşte harul puterii sale, astfel că umple cu mireasma sa şi pe alţii care aud sau citesc despre ea. Mucenicii noştri, Felix, Nabor şi Victor, sunt un grăunte de muştar; ei au avut mireasma credinţei, dar nu au fost remarcaţi. A venit prigoana, ei şi-au coborât braţele (nu s-au opus), şi-au plecat grumajii, au fost tăiaţi de sabie, şi au răspândit pretutindeni harul muceniciei lor, astfel că este spus pe drept: ,,În tot pământul a ieşit vestirea lor” (Psalmi 18, 4).

179. Dar credinţa este zgâriată o dată, este presată altă dată, este semănată în altul. Domnul Însuşi este un grăunte de muştar. El nu a fost atins de stricăciune, dar oamenii care nu L-au atins nu L-au cunoscut ca un grăunte de muştar. El a ales să fie zgâriat (bătut), ca noi să putem spune: ,,Că a lui Hristos bună mireasmă suntem lui Dumnezeu” (II Corinteni 2, 15). El a ales să fie îmbulzit, de unde Petru de asemenea a spus: ,,Noroadele te îmbulzesc” (Luca 8, 45). El a ales să fie semănat precum grăuntele de muştar pe care omul l-a luat şi l-a aruncat în grădina sa (potrivit Luca 13, 19). Căci Hristos a fost şi luat (potrivit Ioan 18, 1) şi îngropat într-o grădină (potrivit Ioan 19, 41); El S-a născut într-o grădină, unde de asemenea a înviat şi un copac a crescut precum este scris: ,,Ca mărul între lemnele pădurii, aşa este frăţiorul meu între feciori” (Cântarea cântărilor 2, 3).

180. Drept urmare, seamănă-l şi tu pe Hristos în grădina ta – categoric o grădină este un loc plin de flori şi de roade diverse –, în care harul lucrării tale înfloreşte şi o mireasmă felurită a diverselor virtuţi adie până departe. Deci, fie ca Hristos să fie acolo unde este rodul. Seamănă-l pe Domnul Iisus; El este o sămânţă când este luat, El este un copac când învie, un copac care umbreşte lumea; El este o sămânţă când este îngropat în pământ, El este un copac când Se înalţă la ceruri (potrivit Luca 13, 19).

181. Presaţi credinţa de asemenea cu Hristos şi semănaţi-o. Credinţa este presată când noi credem în Hristos răstignit. Sfântul Pavel a presat credinţa când a spus: ,,Şi eu venind la voi fraţilor, venit-am nu întru înălţarea cuvântului şi a înţelepciunii, vestind vouă mărturisirea lui Dumnezeu. Că nu am judecat a şti ceva întru voi, fără numai pre Iisus Hristos, şi pre acesta răstignit” (I Corinteni 2, 1-2). Şi pentru că el i-a învăţat să preseze (stoarcă) rodul, i-a învăţat şi să-l înalţe, spunând: ,,De acum nu-l mai ştim” pe Hristos răstignit (II Corinteni 5, 16).

Dar noi semănăm credinţa când din Evanghelie şi din scrierile apostolilor şi proorocilor noi credem în Patima Domnului. Aşadar, semănăm credinţa când o îngropăm, ca să spunem aşa, în pământul înmuiat şi arat al trupului Domnului, astfel că credinţa se împrăştie ea însăşi în căldura şi presarea Sfântului Trup. Căci oricine a crezut că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om crede că El a murit pentru noi, şi că El a înviat pentru noi. Deci eu semăn credinţa când sădesc îngroparea Lui.

182. Vrei să cunoşti că Hristos este sămânţa şi Hristos a fost semănat ? ,,Grăuntele de grâu căzând pre pământ de nu va muri, el singur rămâne, iar de va muri, multă roadă aduce” (Ioan 12, 24). Astfel, noi nu ne-am înşelat spunând ceea ce a spus deja El Însuşi. Deci El este atât un grăunte de grâu, pentru că El întăreşte inima omului (potrivit Psalmi 103, 17), cât şi un grăunte de muştar, deoarece El învăpăiază inima omului. Şi deşi oricare (din cele două) poate fi potrivit pentru toate, El este văzut ca un grăunte de grâu când se vorbeşte despre Învierea Sa; fiindcă El este pâinea lui Dumnezeu, care S-a pogorât din cer (potrivit Ioan 6, 33), deoarece Cuvântul lui Dumnezeu şi pilda Învierii susţin minţile, insuflă nădejde şi adeveresc dragostea, dar ca un grăunte de muştar, deoarece învăţătura Patimii Domnului este mai înţepătoare şi mai amară, mai amară pentru tânguire şi mai înţepătoare pentru trezire.

Astfel, când noi auzim şi citim că Domnul a flămânzit (potrivit Matei 4, 2), Domnul a însetat (potrivit Ioan 4, 7; 19, 28), Domnul a plâns (potrivit Ioan 11, 35), Domnul a fost bătut (Marcu 15, 15; Ioan 18, 22; 19, 3), Domnul spunând în vremea patimii Sale: ,,Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41), ca şi cum am fi mustraţi de duhul unui cuvânt amar, noi ne înfrânăm pe drept plăcerile dulci ale dorinţelor trupeşti. Prin urmare, oricine seamănă grăuntele de muştar, seamănă Împărăţia Cerurilor (potrivit Luca 13, 19).

183. Ca nu cumva să dispreţuieşti acest grăunte de muştar ,,care este mai mic decât toate seminţele, iar dacă creşte este mai mare decât toate buruienile” (Matei 13, 32). Dacă grăuntele de muştar este Hristos, cum este Hristos cel mai mic sau creşte ? Cu adevărat, El creşte nu prin fire, ci prin înfăţişare. L-ai cunoaşte pe cel mai mic dintre ei ? ,,L-am văzut pre el, şi nu avea chip, nici frumuseţe” (Isaia 53, 2). Aflaţi-L pe cel mai mare: ,,Împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor” (Psalmi 44, 3). Şi într-adevăr, Cel care nu avea nici chip, nici frumuseţe S-a făcut mai bun decât îngerii (potrivit Evrei 1, 4), mai presus de toată slava proorocilor, pe care Israil cel slab (întru credinţă) L-a mâncat ca şi cum ar fi fost legume (potrivit Romani 14, 2); căci unul a dispreţuit, şi celălalt nu a primit, Pâinea cu care se întăresc inimile (potrivit Psalmi 103, 17).

184. Deci, sămânţa este Hristos, deoarece El este sămânţa lui Avraam: ,,Iar lui Avraam s-au grăit făgăduinţele şi seminţei lui. Nu zice: şi seminţelor, ca de mulţi; ci ca de unul: şi seminţei tale, care este Hristos” (Galateni 3, 16). Hristos nu este numai sămânţa, ci cea mai mică dintre toate seminţele, fiindcă El nu a venit în demnitate împărătească, nici în bogăţii, nici în înţelepciunea acestei lumi (potrivit I Corinteni 3, 19). Ci pe neaşteptate, precum un copac, El şi-a întins coroana măreaţă a puterii Sale, ca noi să putem spune: ,,Sub umbra lui am dorit şi am şezut” (Cântarea cântărilor 2, 3).

Şi adesea, în acelaşi timp, El a fost văzut, cred eu, atât ca un copac cât şi ca o sămânţă. El este o sămânţă când se spune: ,,Au nu este acesta feciorul teslarului ? (Matei 13, 55; potrivit Luca 4, 22). Dar în mijlocul acestor cuvinte, pe neaşteptate El a crescut, precum mărturisesc evreii, căci ei nu au putut să pătrundă, ca să spunem aşa, crengile unui copac care creşte, spunând: ,,De unde îi este lui înţelepciunea aceasta ?” (Matei 13, 54).

185. Astfel sămânţa este un chip, copacul este înţelepciunea, în ale cărui ramuri întinse se odihnesc în siguranţă corbul de noapte, pasărea singură pe acoperiş (potrivit Psalmi 101, 7-8), omul răpit la cer (potrivit II Corinteni 12, 4), cel răpit în nori şi văzduh (potrivit I Tesaloniceni 4, 17). Puterile şi îngerii cerului de asemenea se odihnesc şi toţi cei care s-au învrednicit să zboare acolo prin faptele lor duhovniceşti. Sfântul Ioan s-a odihnit când s-a culcat pe pieptul lui Iisus (potrivit Ioan 13, 25; 21, 20); nu, mai degrabă el s-a întins ca o ramură cu puterea copacului său. Petru este o ramură, Pavel este o ramură, ,,cele dinapoi uitându-le, şi la cele dinainte tinzându-mă” (Filipeni 3, 13).

La protecţia lor şi la adăposturile de dispute alergăm noi, cei care am înhăţat vâslele virtuţilor, noi cei care eram departe (potrivit Efeseni 2, 13), nu, într-adevăr, adunaţi din neamurile, pe care furtuna şi uraganul duhurilor răutăţii (potrivit Efeseni 6, 12) mult le-au tulburat din pricina deşertăciunii lumii; pentru ca umbra sfinţilor să ne poată ocroti de arşiţa acestei lumi pe noi care suntem deja restabiliţi în paza unei ancorări sigure;

186. deoarece sufletul nostru, care era mai înainte gârbov precum acea femeie din pricina păcatelor grele (potrivit Luca 13, 11), ,,ca o pasăre s-a izbăvit din cursa vânătorilor” (Psalmi 123, 6) şi a zburat către ramurile şi munţii Domnului (potrivit Psalmi 10, 1). Astfel, noi cei care înainte zburam cu respectările inutile ale vanităţii şi nestatorniciei deşarte, sloboziţi deja acum prin credinţa în Hristos, liberi de lanţurile Sâmbetelor, ne întindem mâinile către fapte bune; chiar la ospeţe, avem libertate, eliminăm extravaganţa ca nu cumva, slobozi de Lege, să fim robi dorinţelor: căci Legea ne-a legat de ea însăşi ca să ne poată slobozi de dorinţe. Harul, care a îndepărtat o robie mică, porunceşte unele mult mai grele: ,,Toate îmi sunt slobode, dar nu toate îmi sunt de folos” (I Corinteni 6, 12). Deci, în acest fel foloseşte puterea mare ca tu să te poţi retrage de sub putere. Încetează să fii sub Lege, ca să poţi să fii deasupra Legii în virtute.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Aici este un joc de cuvinte, deoarece Sâmbătă, în ebraică şabhath, înseamnă a înceta, a se odihni.