----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (VIII)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
3
 

Starea intelectuală a Bisericii după moartea lui Constantin – Dogmă, constituţie, disciplină, liturghie, potrivit Părinţilor acestei epoci – Scriitori răsăriteni – Biserica Alexandriei – Sfântul Atanasie, opere istorice, dogmatice, exegetice

Biserica din Ierusalim – Sfântul Chiril; catehezele sale – Opuscule

Bisericile asiatice – Sfântul Vasilie de Cezareea – Operele sale exegetice, dogmatice şi ascetice – Liturghia sa – Sfântul Grigorie Teologul sau de Nazianz – Discursurile sale – Scrisorile sale – Poemele sale – Amfilohie al Iconiei – Alţi scriitori răsăriteni: Didim din Alexandria; Macarie din Alexandria, Macarie din Egipt şi mulţi alţi scriitori – Sfântul Efrem din Edesa

Bisericile apusene: Iuliu, episcop al Romei – Victorin, operele sale împotriva arienilor – Eusebiu de Verceil – Febadie de Agen – Sfântul Ilarie de Poitiers; lucrările sale exegetice, dogmatice, istorice – Zenon de Verona – Optatus de Mileve – Damas, episcop al Romei – Scrisorile sale – Poemele sale – Luchifer de Cagliari – Pacianus de Barcelona – Poeţii Juvencus, Sedulius, Severus, Ausonius – Sfântul Ambrozie de Milan – Operele sale exegetice, dogmatice, ascetice – Alţi scriitori apuseni

Ulfila, apostol al neamului goţilor; lucrările sale biblice

Mişcarea intelectuală în erezie: Acachie de Cezareea Palestinei, Avxentie de Milan şi alţi arieni – Apolinariştii – Priscilianiştii – Donatiştii

 

Partea a VIII-a

Sfântul Ambrozie ne informează că înainte de sfinţire[1], în liturghia apuseană, preotul spunea rugăciuni pentru a aduce laudă lui Dumnezeu şi pentru a cere binecuvântările Sale pentru regi, popor şi toţi membrii Bisericii.

După sfinţire, preotul rostea această rugăciune[2]:

,,Amintindu-ne de preaslăvita Sa patimă, de învierea Sa din iad, şi de înălţarea Sa la cer, noi îţi aducem această jertfă neprihănită, această jertfă cugetătoare, această jertfă nesângeroasă, această pâine sfântă şi acest potir al vieţii veşnice; şi noi cerem şi ne rugăm ca Tu să primeşti această jertfă pe altarul Tău desăvârşit prin mâinile îngerilor Tăi, aşa cum Tu ai binevoit a primi darurile fiului Tău Dreptul Avel şi jertfa patriarhului nostru Avraam, şi pe cea care ţi-a adus-o împăratul preot Melchisedec”[3].

Se poate remarca că Sfântul Ambrozie spune că în potir vinul era amestecat cu apă. Este încă în uzul Bisericii latine a amesteca puţină apă cu vinul care trebuie sfinţit. Sfântul Ambrozie vede în acest amestec o taină îndoită. El aminteşte că poporul evreu a băut în pustie apă care a ieşit din stânca lovită de Moisi. Piatra era Hristos, spune Sfântul Ambrozie, după Sfântul Pavel. Preotul, preînchipuit de Moisi, loveşte piatra cu cuvântul lui Dumnezeu, apa curge şi poporul lui Dumnezeu îşi poate potoli setea. Apa care este în potir izvorăşte pentru viaţa veşnică. Cea de-a doua taină este apa care a curs împreună cu sângele din coasta lui Iisus Hristos, atunci când un soldat l-a lovit cu suliţa în coastă[4].

Micile diferenţe care existau între Biserici în actul principal al cultului creştin nu alterau deloc credinţa, care era identică. În ce priveşte prezenţa reală, Sfântul Ambrozie era la fel de categoric ca Sfântul Chiril al Ierusalimului. Pentru unul, ca şi pentru celălalt, ca pentru toţi ceilalţi Părinţi ai Bisericii, puterea dumnezeiască preface elementele euharistice. Pâinea, spune Sfântul Ambrozie[5], devine în mod substanţial trupul lui Hristos, aşa cum Cuvântul este în mod substanţial Cuvântul Tatălui. Sfântul doctor răspunde obiecţiilor care ar fi putut fi ridicate împotriva acestei dogme, despre care nu vorbeşte decât ca despre o dogmă revelată şi întotdeauna admisă în Biserică.

În cele două lucrări ale sale, despre taine şi despre sacramente, Sfântul Ambrozie nu a menţionat decât botezul, mirungerea şi euharistia. Nu ar trebui să conchidem de aici că Biserica nu admitea atunci decât aceste trei taine.

În lucrarea sa despre pocăinţă, Sfântul Ambrozie o consideră atât virtute, cât şi taină.

El îi condamnă mai întâi pe novaţieni care sunt prea riguroşi faţă de vinovaţi deşi, fiind eretici, ei nu aveau puterea de a lega şi de a dezlega. Această putere nu a fost dată decât adevăraţilor preoţi, şi numai Biserica are preoţi adevăraţi [6].

Novaţienii nu au puterea de a ierta păcatele, deoarece aceştia nu au moştenirea lui Petru, care nu au scaunul lui Petru, pe care ei îl pustiesc printr-o dezbinare nelegiuită; dar ei se fac mai cu seamă vinovaţi prin aceea că ei neagă că în Biserica însăşi există dreptul de a ierta păcatele aşa cum i-a fost spus lui Petru: Îţi voiu da ţie cheile împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pre pământ, va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pre pământ, va fi dezlegat în ceruri[7].

Sfântul Ambrozie nu înţelege aceste cuvinte decât pentru iertarea păcatelor; şi această iertare nu a fost încredinţată numai unui apostol, ci Bisericii. El înţelege prin cuvintele scaunul lui Petru Biserica întreagă, fiindcă această Biserică este reprezentată de corpul episcopal care a succedat corpului apostolic, care era personificat în Sfântul Petru, primul dintre apostoli. Acest apostol îi reprezenta pe toţi ceilalţi, şi nu i-a fost dat lui personal nici un privilegiu. Aceasta este învăţătura tuturor Sfinţilor Părinţi[8].

Novaţienii pretind că ei nu sunt severi decât faţă de marii vinovaţi; cine le-a dat dreptul să se constituie în judecători ai gravităţii greşelilor ? Dumnezeu singur este judecătorul lor. Sfântul Ambrozie se străduieşte să respingă toate erorile novaţienilor[9]. El îi pune în contradicţie cu ei înşişi. Într-adevăr, ei pretind că iartă păcatele prin botez. Dacă preoţii, spune el, iartă păcatele prin botez, ei pot de asemenea să le ierte prin pocăinţă, căci în aceste două iertări este taina care lucrează[10], adică acţiunea Sfântului Duh.

Respingând rigorismul novaţienilor şi răspunzând obiecţiilor lor[11], Sfântul Ambrozie nu vrea să fie primiţi la pocăinţă cei care nu arătau o pocăinţă adevărată. În această privinţă, el consideră ca supuşi pocăinţei cei care aveau păcate tăinuite, în aceeaşi măsură cu cei care aveau păcate cunoscute[12]. Aceşti păcătoşi cu păcate tăinuite erau obligaţi să-şi mărturisească păcatele pentru ca preotul să ştie ce pocăinţă trebuia să le fie dată.

Sfântul Ambrozie pune mărturisirea păcatelor pe aceeaşi treaptă cu pocăinţa pentru a dobândi iertarea păcatelor: ,,Să plângem, spune el[13], în această vreme de acum, pentru ca să ne putem bucura în veşnicie; să ne temem de Domnul; să ni-L facem milostiv mărturisindu-ne păcatele; să ne corectăm greşelile; să îndreptăm eroarea noastră”[14].

Dacă păcătosul are aceste simţăminte, Biserica va veni la mormântul său, aşa cum Hristos a venit la cel al lui Lazăr; el va ridica piatra, îl va rechema la viaţă. Vino afară, îi va spune ea. Cu alte cuvinte, vădeşte-ţi greşeala, pentru ca tu să fii iertat. Dacă te mărturiseşti, la glasul lui Hristos vei rupe legăturile care te ţineau legat. Aşa cum evreii, martori ai învierii lui Lazăr, au urzit comploturi împotriva lui Hristos, tot aşa novaţienii, martori ai minunii lucrate prin Biserică în învierea celui vinovat, conspiră împotriva ei în adunările lor[15] şi vor să-i omoare pe cei înviaţi; dar Iisus Hristos nu-Şi ia înapoi darurile; dimpotrivă, El le sporeşte, şi primeşte la Cina pe care Biserica i-a pregătit-o pe acela ale cărui greşeli au fost iertate.

Sfântul Ambrozie revine de mai multe ori la mărturisire: ,,Arată, spune el[16], rana ta medicului pentru ca tu să poţi fii vindecat. Când tu nu o vei arăta, el o va cunoaşte; dar el vrea să audă că o mărturiseşti cu propria ta gură”.

Atunci când păcătosul a mărturisit în taină greşeala sa, trebuia să se mărturisească vinovat în adunarea credincioşilor, să ceară rugăciunile fraţilor săi, şi să se supună public pocăinţei care îi fusese impusă[17]. Sfântul Ambrozie îi încurajează puternic pe păcătoşi să nu ia aminte câtuşi de puţin la respectul uman care ar fi putut să-i îndepărteze de mărturisirea publică a vinovăţiei lor.

Aceste detalii date de Sfântul Ambrozie ne fac cunoscut că mărturisirea publică a vinovăţiei şi pocăinţa publică erau precedate de o mărturisire tainică pentru păcatele tainice. Sfântul doctor lămureşte astfel un punct de disciplină care rămăsese înconjurat de o oarecare obscuritate în lucrările istorice anterioare.

Noi nu vom analiza lucrarea Sfântului Ambrozie intitulată Despre credinţă. Ea este îndreptată împotriva arienilor, şi sfântul doctor dezvoltă în aceasta dogma consubstanţialităţii, aşa cum o definise Sinodul Ecumenic de la Niceea[18]. După tot ceea ce am citat noi cu privire la această chestiune, nu am putea să luăm nimic nou de la sfântul doctor. El a alcătuit cărţile sale pentru împăratul Graţian care i le ceruse pentru călătoria sa în Răsărit, pentru a se apăra împotriva ereziei. Graţian a luat cu sine doar primele două cărţi. Arienii i-au opus obiecţii pe care Sfântul Ambrozie le-a combătut în alte trei cărţi care completează lucrarea.

Acelaşi împărat care a găsit că problema referitoare la Sfântul Duh a făcut să fie aproape uitată cea a Fiului, i-a cerut sfântului episcop al Milanului o nouă lucrare împotriva eunomienilor. Sfântul Ambrozie a răspuns la dorinţele sale şi a alcătuit trei cărţi Despre Sfântul Duh[19]. El demonstrează acolo împotriva ereticilor dumnezeirea Sfântului Duh şi consubstanţialitatea sa cu Tatăl şi cu Fiul[20]. El se referă în principal la unitatea de esenţă şi a atributelor esenţiale ale celor trei Persoane dumnezeieşti, şi nu tratează deloc acele atribute personale care le deosebesc în substanţa Lor unică. Lucrarea Sfântului Ambrozie este mai puţin filozofică decât cele ale Sfântului Atanasie şi Sfântului Vasilie pe aceeaşi temă; dar ea adevereşte la sfântul doctor o cunoaştere foarte aprofundată a Sfintelor Scripturi.

Avem de la Sfântul Ambrozie un tratat despre întrupare[21]; el a tratat acest subiect pentru a răspunde unei provocări pe care i-au adus-o unii sceptici, care pretindeau că el nu ar fi putut demonstra această dogmă creştină. Adversarii săi nu au îndrăznit să-i răspundă.

Scrisorile Sfântului Ambrozie aparţin corpului istoriei; noi vom avea ocazia să cităm multe din ele schiţând faptele acestui mare episcop[22].

Noi trebuie să amintim încă câţiva scriitori religioşi din Apus, care au trăit în secolul al IV-lea: Aurelius Symmachus, de la care avem o culegere de scrisori; diaconul Ilarie, care a scris comentarii la Sfânta Scriptură; Sulpitius Severus, din care vom cita adesea lucrările de istorie ecleziastică; Grigorie de Elvira, autor al mai multor tratate şi a unei cărţi despre credinţă; un alt spaniol, Aquilius Severus[23].

Noi trebuie să-l menţionăm încă pe Ulfila, episcopul goţilor. Acest popor trăia în regiunile situate între Dunăre şi Muntele Hoemus[24]. La începutul secolului al IV-lea, ei aveau un episcop pe nume Teofil. Ulfila a devenit episcopul lor spre mijlocul secolului al IV-lea. Pentru a lucra în acelaşi timp la instruirea religioasă şi la civilizarea goţilor, Ulfila a tradus în limba lor Sfintele Scripturi. Goţii au devenit arieni, cel puţin în parte, şi noi vom avea ocazia să vorbim despre invaziile lor în Imperiul Roman.

După tabloul pe care l-am schiţat, al principalilor scriitori religioşi din secolul al IV-lea, se poate afirma că mişcarea intelectuală a cunoscut în Biserica din această epocă o vastă dezvoltare. În această privinţă, Răsăritul s-a arătat în mod incontestabil superior Apusului; dar Ilarie de Poitiers şi Ambrozie al Milanului ocupă un loc de frunte în literatura religioasă, cu toate că ei sunt inferiori lui Atanasie, Vasilie, Grigorie Teologul şi Chiril al Ierusalimului.

În sânul diverselor erezii, starea intelectuală era mult inferioară celei a ortodocşilor.

Cel mai savant scriitor al taberei ariene era Acachie, episcop de Cezareea. A fost supranumit Monoftalmon, pentru că era chior. El a publicat comentarii la Eclisiastul şi o mare cantitate de tratate teologice[25]. Nu ne-a rămas nimic din acestea.

Avxentie, episcop Milanului, era susţinător al arianismului în Apus, dar el a scris puţin.

Conducătorul apolinariştilor, Apolinarie, episcop de Laodiceea, Siria, a fost un scriitor distins şi foarte fecund. El a alcătuit nenumărate volume despre Sfintele Scripturi şi o combatere a lui Porfir în 30 de cărţi. Este regretabil că această ultimă carte s-a pierdut[26].

Donatus, conducătorul donatiştilor, a scris de asemenea multe lucrări pentru a-şi susţine tabăra sa, care luase proporţii vaste în Africa[27]. Ieronim menţionează o carte a acestuia despre Sfântul Duh şi spune că el se arăta acolo favorabil arianismului.

Fotin, ucenic al lui Marcel de Ancira, susţine în mai multe lucrări erorile atribuite învăţătorului său.

El a scris împotriva păgânismului şi împotriva împăratului Valentinian care l-a alungat din Biserica sa[28].

Eunomie a publicat un mare număr de opere pentru a-şi susţine erezia; nu le cunoaştem decât din citatele date de adversarii săi[29].

Priscillianus, care a dogmatisit în Spania, a căzut în erezia lui Manes şi a scris mai multe tratate pentru a o susţine[30]. Erezia sa s-a răspândit în Apus, şi în principal în Spania. Maniheismul avea adepţi în Apus în secolul al IV-lea. Se cunoaşte de la un oarecare Faustus o lucrare în care el apăra această erezie şi că Fericitul Augustin considera că aceasta trebuie combătută[31].

Conducătorii sectelor nu erau lipsiţi de capacităţi; dar nu se vede că ei ar fi dat un puternic impuls intelectual partizanilor lor. Scrierile lor au dispărut în cea mai mare parte împreună cu sectele lor, şi ceea ce a rămas nu poate fi comparat cu operele Părinţilor Bisericii.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Ibid., c. 4, § 14.

   [2] Ibid., c. 6, § 27.

   [3] Fragmentele din liturghia apuseană citate de Sfântul Ambrozie există încă, aproape textual, în canonul liturghiei latine. Este prima menţiune a liturghiei latine pe care noi am întâlnit-o în documentele istorice.

   [4] În Bisericile răsăritene, nu se sfinţeşte decât vinul, deoarece vinul singur este menţionat la instituire[a tainei]; nu se toarnă apă în potir decât după sfinţire şi puţin înainte de împărtăşire.

   [5] Sfântul Ambrozie, De Sacrament., cartea a VI-a, c. 1.

   [6] Sfântul Ambrozie, De Pænit., cartea I, c. 1, 2.

   [7]N.tr.: Matei 16, 19.Sfântul Ambrozie, De Pænit., cartea I, c. 6, § 33.

   [8] Se crede că teologii romani se grăbesc să abuzeze de acest fragment din Sfântul Ambrozie, făcând din episcopul Romei succesorul Sfântului Petru (ceea ce este fals); şi mai mult, atribuindu-i ca privilegii personale o autoritate pe care Sfântul Ambrozie o atribuie Bisericii întregi reprezentată de Sfântul Petru al cărui scaun este episcopatul.

   [9] Sfântul Ambrozie, De Pænit., cartea I, c. 3 şi urm..

   [10] Ibid., c. 8, § 36.

   [11] Ibid., c. 8 ad 16.

   [12] Ibid., c. 16, § 90.

   [13] Sfântul Ambrozie, De Pænit., cartea a II-a, c. 7. În capitolele anterioare ale celei de-a doua cărţi, el dovedeşte, prin Scriptură, că păcatele pot fi iertate.

   [14] Ibid., c. 7, § 57, 58.

   [15] Ibid., § 59.

   [16] Ibid., c. 8, § 66.

   [17] Ibid., c. 10, § 91.

   [18] Sfântul Ambrozie, De Fide.

   [19] Sfântul Ambrozie, De Spirit. Sanct..

   [20] Sfântul Ambrozie a interpretat cuvântul Evangheliei: care purcede de la Tatăl, din misiunea ad extra şi nu din originea veşnică. El se îndepărtează în acest punct de interpretarea celor mai mulţi Părinţi (a se vedea cartea I, c. 11, § 116 şi urm.).

   [21] Sfântul Ambrozie, De Incarnat. Dominic. Sacrament..

   [22] Cum teologii partizani ai papalităţii au îndrăznit să-l citeze pe Sfântul Ambrozie printre patronii erorii lor, noi trebuie să facem observaţia că sfântul episcop al Milanului, care vorbeşte neîncetat despre Biserică, nu a făcut niciodată aluzie la constituţia sa monarhică, ci exclusiv la constituţia sa sinodală. Noi am citat un text în care el numeşte episcopatul, scaunul lui Petru. Sfântul Petru nu era în ochii săi decât un simbol al adunării credincioşilor şi semnifica la o manieră generală apostolul sau episcopul. În acest sens el îl numeşte piatra sau temelia Bisericii; deoarece el are grijă să avertizeze că întâietatea Sfântului Petru nu este nici o întâietate de cinste, nici o întâietate de rang (De Incarnat., c. 4, § 32), ci o întâietate de credinţă şi de mărturisire de credinţă.

   Noi trebuie să cităm un text al Sfântului Ambrozie de care se abuzează încontinuu. În comentariul său la psalmul 40, § 30, Sfântul Ambrozie explică cum Iisus Hristos lucrează asupra Bisericii Sale pentru a o însufleţi, şi el citează în sprijinul acestui lucru ceea ce El a rânduit pentru Petru căruia i-a spus: Pe această piatră voiu zidi Biserica mea. Adresându-se lui Petru, El se adresează Bisericii, deoarece unde este Petru acolo este Biserica. Cum să înţelegem că partizanii papalităţii au îndrăznit să citeze un astfel de text pentru a demonstra că trebuie să fim uniţi cu papa pentru a face parte din Biserică ?

   Sfântul Ambrozie nu a făcut nici măcar o singură dată aluzie la autoritatea episcopului Romei, şi întreaga sa învăţătură despre Biserică este în contradicţie cu ideea de papalitate.

   El nu a recunoscut nici o prerogativă personală Sfântului Petru în ocârmuirea Bisericii şi nu consideră întreita sa mărturisire de dragoste decât ca fiind ispăşirea întreitei sale lepădări, înainte de a fi din nou chemat la apostolat (Apol. Proph. David., c. 9, § 50). Când Iisus Hristos l-a însărcinat pe Petru cu întărirea fraţilor săi, El i-a încredinţat pur şi simplu funcţiunile pastorale, potrivit sfântului doctor (In Psalm XLIII, § 40).

   [23] Ieronim, De Viris illust.. Operele celor mai mulţi dintre aceşti scriitori şi ale multor altora sunt reunite în Patrologia Latina, tomurile 18, 19, 20.

   [24] A se vedea despre Ulfila în Patrologia Latina, tomul 18.

   [25] Ieronim, De Viris illust., c. 98.

   [26] Ibid., c. 104.

   [27] Ibid., c. 93.

   [28] Ibid., c. 107.

   [29] Ibid., c. 120.

   [30] Ibid., c. 121.

   [31] Noi vom vorbi mai târziu despre aceasta studiind operele Fericitului Augustin.

 

Episodul urmator