----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Ecumenismul – calea către pierzare (I)

de Ludmilla Perepiolkina

 

Nota redacţiei

Traducem şi postăm această carte a Ludmillei Perepiolkina, apărută pentru prima oară la Sankt Petersburg în 1999, tradusă cu repeziciune în limba engleză de ruşii din diaspora şi postată ulterior pe internet ca atare, deoarece ea a constituit ani în şir o sursă inestimabilă de informaţii cu privire la apostazia lumii creştine. Citată în nenumărate cărţi şi articole, ea merită să fie citită integral, chiar dacă unele informaţii pot părea vechi, sau depăşite în realitate doar de ultimele apostazii, mai înfiorătoare decât cele relatate de autoare.

Credem că nu greşim când spunem că această carte ar trebui pusă alături de cea a părinţilor bulgari Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev, Ortodoxia şi ecumenismul. Ei ne-au înfăţişat principii fundamentale care nu trebuie încălcate de un creştin ortodox dacă acesta vrea să rămână în corabia mântuirii, iar Ludmilla 097. Ecumenismul, calea catre pierzare IPerepiolkina ne prezintă fenomene concrete, ne aşază înaintea ochilor o multitudine de informaţii cutremurătoare care vorbesc despre unde duce încălcarea acestor principii fundamentale ale unei vieţuiri creştine.

Cartea ei reprezintă un punct de plecare pentru a înţelege decăderea lumii creştine şi pentru a şti de ce anume trebuie să ne ferim, aşa cum o corabie se fereşte de stâncile de pe fundul mării, pe parcursul călătoriei noastre duhovniceşti în această vale a plângerii.

 

* * *

 

Cuvânt înainte la ediţia online

Deoarece apostazia mondială câştigă din ce în ce mai mult avânt în lumea modernă, trăgând după ea tot mai multe suflete, noi, ca adevăraţi creştini ortodocşi, suntem chemaţi să stăm neclintiţi în Adevăr şi să rămânem neafectaţi de atacul ei violent. Amintindu-ne cuvintele Sfântului Ignatie (Briancianinov), noi nu încercăm să o oprim cu mâinile noastre slăbănoage[1], ci mai degrabă intenţionăm să oferim ajutor celor care caută cu sinceritate Adevărul şi [merg] pe această cale plină de suferinţă şi îngustă, care duce către Cer. În vremurile noastre din urmă, este foarte greu de ajuns la Adevăr. Aproape pretutindeni, acolo unde nu este respins categoric, el este diluat de slujitorii diavolului cu minciuni şi înţelepciune umană căzută (adeseori, chiar demonică).

Ecumenismul este unul din mecanismele prin care acest amestec este obţinut în practică. Este o invenţie satanică relativ recentă care a demonstrat deja că are un succes enorm. Sub masca ,,dragostei extrem de creştine”, el încearcă să estompeze şi, în cele din urmă, să distrugă hotarele Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostoleşti, privându-i pe credincioşi de sfintele taine şi corupându-le sufletele.

Altă ispită, încă mai larg răspândită, a vremurilor noastre din urmă este aşa-numitul serghianism care, în esenţă, este o noţiune greşită potrivit căreia Adevărul dumnezeiesc poate fi apărat, dacă este absolut necesar, prin compromis cu diavolul şi susţinut cu ipocrizie şi minciuni.

Publicăm această lucrare a Ludmillei Perepiolkina, care a compilat şi a analizat aceste lucruri şi multe alte fenomene ale timpurilor noastre apostatice, şi nădăjduim că umila noastră contribuţie va fi spre folosul sufletesc al celor care, fiind dezamăgiţi deja de ,,Ortodoxia lumească” contrafăcută, se străduiesc să înţeleagă ce se petrece. Şi, respingând minciunile, ei încearcă doar să ducă o viaţă creştină ortodoxă.

Fie ca Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să-i ajute în lupta lor şi să le mântuiască sufletele.

 

 

Cuvânt înainte la ediţia în limba engleză

Această lucrare îi este dedicată, cu dragoste filială, de către autoare I.P.S. Mitropolit Vitalie (Ustinov), întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, un episcop adevărat al zilelor noastre

 

Multe fenomene ale secolului XX ce tocmai se încheie au loc sub semnul falsităţii, sub semnul ,,virtuţii” contrafăcute. Ecumenismul, dat anatemei în 1983 de Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora[2], a devenit în zilele noastre cel mai mare rău, erezia ereziilor. De atunci încoace, aşa cum a subliniat în mod repetat întâistătătorul BORD, anatema s-a aflat înaintea conştiinţei ortodocşilor care au fost atraşi în mişcarea ecumenistă mondială.

În Rusia, datorită parohiilor BORD şi publicaţiilor lor, ecumenismul este perceput ca ceva cu totul inacceptabil şi periculos pentru credinţa ortodoxă. Nu la fel stau lucrurile în occident. De fiecare dată când ortodocşii critică ecumenismul, fraţii noştri heterodocşi sunt fie uluiţi de ,,aroganţa”, ,,conservatorismul”, ,,intoleranţa” noastră, fie chiar ne acuză de cruzime. Pentru ei, ecumenismul înseamnă, înainte de toate, dragoste, unitatea tuturor în dragoste ... (Noi vorbim despre creştinii heterodocşi sinceri, nu despre cei care lucrează la clădirea bisericii apocaliptice, marea desfrânată, şi care sunt foarte conştienţi de ceea ce fac în numele lui antihrist).

Potrivit apostolului, când apărăm puritatea Ortodoxiei, noi suntem adevăraţi întru dragoste (Efeseni 4, 15). Adevărul este limba dragostei noastre în Hristos. Noi, creştinii ortodocşi, nu trebuie să întrebăm, precum Pilat şi compatrioţii săi fals înţelepţi, ce este adevărul ? Noi ştim că Domnul nostru Iisus Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6).

Ortodoxia, potrivit etimologiei greceşti şi slavone a cuvântului, este credinţa dreaptă, corectă, prin intermediul căreia noi Îl slăvim pe Dumnezeu. Aşadar prin ce suntem drepţi ? Dreptatea noastră stă în apărarea credincioasă a tot ceea ce Domnul a lăsat moştenire ucenicilor Săi. Timp de 2.000 ani, Biserica Ortodoxă a păzit cu credincioşie succesiunea apostolică, Sfânta Tradiţie. Noi nu admitem a schimba nimic în Domnul Iisus Hristos, noi nu-L adaptăm pe El la noi înşine[3] potrivit ,,duhului vremurilor”, adică duhului acestei lumi.

Biserica noastră ştie că nu are dreptul de a dilua puritatea învăţăturii date de Dumnezeu prin dogme false periculoase şi erezii de dragul unităţii imaginare. Ea nu poate accepta învăţătura catolicilor care au avut îndrăzneala de a schimba dogma despre Sfântul Duh (filioque) în Crezul niceo-constantinopolitan (în ciuda faptului că nici o iotă nu poate fi schimbată în el), şi care, stăruind în această erezie au adăugat în cele din urmă alte învăţături false. Creştinii ortodocşi găsesc că este de neconceput să se unească cu protestanţii care nu o cinstesc pe Maica Domnului, care nu recunosc Sfânta Tradiţie şi autoritatea Părinţilor Bisericii, şi îi resping pe sfinţi în general. Nu putem fi una cu cei care resping cinstirea sfintelor moaşte şi sfintelor icoane, adică cu cei care persistă în erezia iconoclasmului condamnată şi anatematisită de cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic. Nu ne putem ruga cu monofiziţii, care timp de 15 veacuri au aderat la erezia lor hristologică. Şi, în sfârşit, vrem să ne depărtăm de toţi cei care subminează înseşi temeliile creştinismului prin inovaţiile lor hulitoare.

A păstra înseamnă ,,a apăra”. Canoanele Bisericii Ortodoxe apără sfinţenia ei. Astfel, potrivit canoanelor apostolice 45 şi 65, episcopii, preoţii şi diaconii care doar s-au rugat împreună cu ereticii, sau care au intrat într-o sinagogă evreiască sau ,,eretică” pentru a se ruga, sunt caterisiţi, iar mirenii sunt excomunicaţi din Biserică. Canoanele 6 şi 33 ale Sinodului din Laodiceea interzic ereticilor nu numai să fie prezenţi în biserici, ci chiar să intre în ele. Acestea şi alte canoane păzesc Biserica Ortodoxă de năvălirea eretică asupra ei şi sunt într-adevăr stricte. La urma urmei, orice custode care are în pază o comoară trebuie să fie vigilent şi strict. Stricteţea nu înseamnă cruzime. În vreme ce apărăm cea mai preţioasă comoară a noastră – Sfânta Ortodoxie –, noi suntem departe de a simţi aroganţă sau insensibilitate de care suntem acuzaţi. Nici nu este cruzime raţiunea pentru care noi ne opunem ecumenismului.

În rugăciunile noastre zilnice particulare şi obşteşti bisericeşti, noi Îl rugăm fierbinte pe Dumnezeu să ,,liniştească dezbinarea dintre Biserici” şi să-i ,,readucă pe calea adevărului şi mântuirii pe cei care s-au rătăcit de credinţa ortodoxă”. Noi ne rugăm ca cei care au căzut din Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolicească Biserică, să se pocăiască şi să se întoarcă la ea. Unirea tuturor în adevăr şi dragoste este o nădejde sinceră a creştinilor ortodocşi.

Aceia dintre surorile şi fraţii noştri heterodocşi care au crescut în tradiţii străine Ortodoxiei şi care sunt atraşi de frumuseţea Bisericii noastre, ar trebui să ştie că atât adevărul, cât şi harul sunt o garanţie şi pricina acestei frumuseţi nepământeşti. Fie ca ei să nu se tulbure când află din paginile acestei cărţi că aproape toate Bisericile Ortodoxe locale (sau ierarhiile lor, ca să fim mai exacţi) sunt implicate în ecumenism sub conducerea Patriarhiilor Constantinopolului şi Moscovei. Încălcând sfintele canoane, ele au căzut din plinătatea Ortodoxiei. Însă, ele nu alcătuiesc întreaga Biserică. ,,Biserica este acolo unde credinţa ortodoxă şi viaţa potrivit acestei credinţe sunt păstrate neştirbit”[4].

Biserica este alcătuită din acei greci, ruşi, americani, români, bulgari, sârbi, francezi şi ceilalţi ortodocşi din diferite ţări, care au o patrie mamă duhovnicească comună – Sfânta Ortodoxie. Biserica este alcătuită din toţi oamenii care păstrează cu credincioşie puritatea credinţei noastre, aşa cum ne-a fost lăsată moştenire de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Sarea credinţei lor curate este sarea pământului. ,,Biserica este comunitatea întemeiată dumnezeieşte de oameni uniţi prin credinţa ortodoxă, Legea lui Dumnezeu, ierarhia şi sfintele taine” (Mitropolitul Filaret Drozdov, Catehism creştin cuprinzător). Dacă noi îi recunoaştem ca ierarhi ai noştri pe apostaţii care confundă credinţa cu credinţa falsă, au comuniune tainică cu ereticii anatematisiţi, şi îi învaţă pe oameni să facă asemenea, nu ne aşază aceasta în afara zidurilor Bisericii şi în pericol de a fi despărţiţi de Izvorul vieţii veşnice ?

Noi credem că Dumnezeu va dărui duhul pocăinţei celor care luptă pentru adevărata Ortodoxie şi că El îi va călăuzi pe calea aleasă de El către singurul liman sfânt. Şi Biserica Ortodoxă îi va primi pe ei cu dragoste.

Dincolo de frumuseţea văzută a Bisericii Ortodoxe există frumuseţea care, potrivit lui F.M. Dostoievski, va ,,salva lumea”. Doar Biserica, care-L iubeşte cu adevărat pe Hristos, este capabilă să i se opună lui antihrist a cărui venire este aproape, şi să ne mântuiască de el.

Au trecut aproape 7 ani de când Ecumenismul – calea către pierzare a fost publicată pentru prima dată în limba rusă. Este o perioadă foarte lungă de timp a vremii noastre apocaliptice accelerate care se grăbeşte către sfârşitul ei ... Aşa cum vedem ce se întâmplă acum, noi ne putem întreba dacă deja viaţa noastră de zi cu zi, cu evenimentele ei eshatologice desfăşurându-se într-un ritm nebun pe fundalul unor elemente destabilizatoare, dacă această viaţă nu este de asemenea împlinirea celor prezise în Sfintele Scripturi şi alte profeţii.

În Profeţiile postume ale Sfântului Nil Izvorâtorul de mir, noi citim: ,,O zi va fi ca o oră; o săptămână ca o zi, o lună ca o săptămână, şi un an ca o lună, fiindcă viclenia omului a pricinuit tensiunea dintre stihii, şi ele au început, la rândul lor, să se grăbească în sforţarea lor de a împlini, cât mai repede cu putinţă, numărul prevestit de Dumnezeu pentru veacul al optulea”.

Iuţirea timpului pe care o trăim este provocată de apostazia totală accelerată de la Dumnezeu: această apostazie a viitorului, care doar până de curând a fost un concept abstract, a devenit sinistra noastră realitate, un ,,simptom al sfârşitului”.

În cursul anilor ’1990, apostazia Bisericilor ecumeniste, în frunte cu Patriarhiile Constantinopolului şi Moscovei, a dobândit un caracter neruşinat făţiş. Acest fapt este demonstrat de documentele de acord încheiate cu ereticii şi duşmanii credinţei ortodoxe – monofiziţii şi catolicii –, de numeroase articole şi lucrări, ,,pelerinajul” patriarhului Alexie al II-lea la o sinagogă, apariţiile publice la radio şi televiziune ale apostaţilor ,,ortodocşi”, ca şi de hotărârile Sinodului Episcopilor Patriarhiei Moscovei (1994).

Apostaţii nepocăiţi cu mitre şi mantii arhiereşti, obişnuindu-se cu păcatul trădării lui Hristos, au lăsat deoparte procedeele demagogice folosite anterior. Noi avem acum înaintea ochilor noştri apostazie nedeghizată, declarând cu insolenţă ,,minciuni salutare” şi oportunitatea ecumenismului în trecut, prezent şi viitor[5]. Apostazia Patriarhiei Moscovei şi a Bisericilor locale – membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) – care colaborează cu ea, trece neobservată doar de către cei care, din pricina păcatelor lor, au fost lipsiţi de Dumnezeu de putinţa de a discerne duhurile. Această orbire duhovnicească a lovit milioane de oameni care văd în numărul lor o ,,dovadă” pentru ceea ce susţin.

Această apostazie nu este limitată doar la cuvinte. Episcopii eretici la putere şi apostaţii de toate convingerile şi la toate nivelurile au devenit prigonitorii creştinilor ortodocşi. Ca în trecut, ei se bizuie pe puterea nudă a prinţului acestei lumi – pe poliţie, detaşamentele de forţe speciale ale poliţiei, sau pur şi simplu pe ucigaşi plătiţi. Este suficient să amintim actele de violenţă comise împotriva parohiilor BORD şi confiscarea bisericilor lor din Moscova, Petersburg, districtul Novgorod, Oboyan, Valişcevo şi din celelalte oraşe şi sate din Rusia, care au loc cu binecuvântarea pseudo-patriarhului Alexie al II-lea şi pseudo-episcopilor Patriarhiei Moscovei, şi care nu se deosebesc în nici un fel de crimele comise de uniaţi împotriva ortodocşilor în Rusia de sud-vest.

Prigoanele făţişe împotriva creştinilor ortodocşi care nu vor să umble în sfatul necredincioşilor dovedesc falsitatea discursurilor înşelătoare şi chemărilor la dragostea care cuprinde tot şi toleranţa atât de iubită de ecumenişti. Nu de ,,dragoste” şi ,,toleranţă” au dat dovadă Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, un ecumenist fervent, şi complicii lui în primăvara anului 1992 când au confiscat cu forţa Schitul Sfântul Ilie (jurisdicţie a BORD) din Muntele Athos, care aparţinea ruşilor din vremuri imemoriale, şi i-au expulzat pe monahii ce vieţuiau acolo pentru fidelitatea lor faţă de canoanele Bisericii Ortodoxe ?!

Pe lângă violenţa şi prigoana împotriva creştinilor, noi suntem martorii efectelor ,,nedreptăţii delicate”(Sfântul Ioan de Shanghai şi San Francisco).Seducătorii oamenilor din Biserică au dezvoltat propriul limbaj universal şi propriile tactici ecumeniste de minciuni şi compromis. Dragostea, toleranţa şi respectul ecumeniste sunt arătate nu numai deformatorilor ,,tradiţionali” ai Sfintei Scripturi şi ofensatorilor Sfinţilor Părinţi. Apostaţii şi-au deschis braţele pentru a-i îmbrăţişa pe idolatrii făţişi şi vrăjitori (prin ale căror ,,focuri purificatoare” nu se împotrivesc să treacă din când în când), ca şi pe perverşi – sodomiţi şi lesbiene, la ale căror ,,adunări” participă şi le fac reclamă cu deferenţă în propriile publicaţii.

Aproape întreaga lume este în ghearele răului şi nebuniei. Iadul s-a mutat mai aproape de noi ca nicicând. Noi am intrat într-o Săptămână a Patimilor prelungită. Asistăm îngroziţi la ,,batjocura neîncetată, scuiparea şi răstignirea lui Hristos” (Iustin Popovici). Toţi cei ce simt compasiune şi dragoste pentru Hristos sunt chemaţi să-şi mărturisească credinţa. Nu avem altă cale, suntem sub asediu. Înconjurând m-au înconjurat, şi întru numele Domnului i-am înfrânt pre ei (Psalmi 117, 11).

Doar o mână de oameni care-L iubeau pe Mântuitorul s-au adunat la picioarele Crucii pe care pătimea El. În mod asemănător, acum, după 2.000 ani, a rămas în lume o turmă mică a lui Hristos, răspândită în multe ţări, dar încă credincioasă Domnului care le-a făgăduit să nu-i lase singuri, că nu va lepăda Domnul pre norodul său, şi moştenirea sa nu o va părăsi (Psalmi 93, 14).

Crezând cu tărie în făgăduinţa Domnului: Voiu zidi Biserica mea, şi porţile Iadului nu o vor birui pre dânsa (Matei 16,18), noi avem încredere că ,,până şi în vremurile teribile prin care trece Biserica acum, când ea pare să piară sub atacul violent al duşmanului, Domnul îi trimite ajutorul Său şi o salvează de la pieire” (Arhiepiscop Serafim Sobolev).

De dragul mărturisitorilor contemporani ai lui Hristos şi al celor care încearcă cu sinceritate să înţeleagă situaţia actuală a Bisericii, noi am început lucrarea de faţă şi de asemenea traducerea ei în limba engleză.

Deşi autoarea este pe deplin conştientă de nevrednicia ei, ea îşi îngăduie să scrie despre ecumenismul apostat bizuindu-se exclusiv pe învăţătura Bisericii şi pe fapte, înfrânându-se pe cât este cu putinţă de la presupuneri şi evaluări personale. Noi găsim o premisă pentru această îndrăzneală inspirată în cuvintele compatriotului nostru iubitor de Dumnezeu, Alexie Homiakov, cu privire la obligaţia fiecărui membru al Bisericii de a o apăra la nevoie, deoarece Biserica nu are susţinători oficiali[6].

Traducerea primei versiuni a cărţii, făcută de Olga. I. Koşanski din Australia, ne-a îmboldit să revizuim complet originalul şi să scriem de fapt o nouă lucrare. Textul de faţă este de aproximativ 5 ori mai mare decât cel anterior şi a implicat un volum mare de muncă la traducere care a fost realizată, fără greşeală sau reproş, de O.I. Koşanski. Câteva din numeroasele note de subsol – această carte înăuntrul cărţii – cu care am completat şi am documentat textul nostru au fost traduse de Dimitri M. Hintze care a acceptat cu bunăvoinţă să ne sfătuiască în procesul citirii manuscrisului în limba engleză. Amândurora le suntem profund recunoscători pentru munca depusă.

Recunoaştem cu sinceritate comentariile nepreţuite ale şi colaborarea cu arhidiaconul Gherman Ivanov-Trinadzaty, doctor în filozofie (Lyon, Franţa).

Această carte ar fi rămas pur şi simplu nepublicată fără participarea acestor oameni care ne-au sprijinit în mod altruist şi constant oferindu-ne ajutorul, sfatul, călăuzirea duhovnicească şi rugăciunile lor. Ne referim în primul rând la părintele arhimandrit Alexie (Makrinov) care nu numai că a călăuzit-o pe autoare, ci de asemenea a făcut adăugiri substanţiale la multe capitole.

 

Ludmilla Perepiolkina

Doctor în filozofie

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] A se citi Marea apostazie, de Arhiepiscop Averchie de Jordanville, Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov şi scrierile sale. IPS Averchie spune, vorbind pe marginea cuvintelor Sfântului Ignatie: Cu toate că nu ne stă în puteri ,,să oprim apostazia cu slabele noastre puteri”, datoria iubirii noastre creştineşti ne porunceşte nu numai să ne ferim, şi să ne păzim noi înşine, ci să-i păzim, să-i avertizăm şi pe semenii noştri, care nu văd şi nu observă nimic. Aici se cuvine să ne amintim minunata cugetare a unuia dintre cei mai mari stâlpi ai Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Teologul: ,,Prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu”.

[2] Pentru concizie, vom scrie de acum încolo, în loc de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, BORD.

[3] A se vedea arhimandrit Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul (Pravoslavnaia Tserkov’ i Ekumenizm), publicată de Mânăstirea Hilandar, Sfântul Munte Athos, Thessaloniki, 1974. Noi cităm aici şi în continuare din traducerea prescurtată şi adaptată din limba sârbă, Moscova, 1993, p. 2.

[4] Protoiereu Lev Lebedev, De ce m-am alăturat Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (Pochemu is pereshel v Zarubezhnuiu chast’ Russkoi Pravoslavnoi Tserkvi), Montreal, Frăţia Sfântul Iov de Poceaev, 1991, p. 30.

[5] A se vedea ,,Sinodul episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse. Documente, 29 noiembrie - 2 decembrie 1994”. Moscova, Patriarhia Moscovei, Publicaţia Khronika, 1994, p. 26.

[6] Ideea exprimată de A.S. Homiakov cu mai mult de 100 ani în urmă a căpătat astăzi o semnificaţie aparte şi merită să fie citată în întregime.

,,Când este defăimată o ţară întreagă, persoanele particulare care sunt cetăţenii acestei ţări au un drept incontestabil de a o apăra, dar au în aceeaşi măsură dreptul de a răbda defăimarea în tăcere permiţând viitorului să le exonereze patria mamă ... Nu aşa se procedează în chestiunile de credinţă sau Biserică. Fiind revelaţia adevărului dumnezeiesc pe pământ, Biserica, în însăşi esenţa ei, are menirea de a deveni patria mamă comună a tuturor popoarelor, şi ea nu îngăduie nici unuia din copiii ei să păstreze tăcerea în faţa bârfelilor împotriva ei, şi având scopul de a denatura dogmele şi principiile ei ... Singura sabie pe care o poate folosi (Biserica) ... este cuvântul. Din acest motiv, orice membru al Bisericii nu numai că poate răspunde de drept la defăimarea al cărei obiect este ea, ci şi este obligat s-o facă. Tăcerea, în acest caz, va fi un păcat nu numai faţă de cei care au fericirea de a aparţine Bisericii, ci de asemenea, şi încă într-o măsură mai mare, faţă de cei care ar fi putut fi binecuvântaţi cu aceeaşi fericire, dacă nu i-ar fi abătut de la adevăr conceptele false. Orice creştin, când aude despre atacuri împotriva credinţei pe care el o mărturiseşte, este obligat să o apere în măsura posibilităţilor sale şi fără a aştepta o aprobare specială, deoarece Biserica nu are susţinători oficiali”.

A.S. Homiakov, Lucrări teologice, Praga, 1867, vol. II, p. 31-32. Citatul de mai sus este luat din lucrarea lui A.S. Homiakov, Câteva cuvinte ale unui creştin ortodox cu privire la confesiunile apusene (Neskol’ko slov pravoslavnago khristianina o zapadnykh veroispovedanijakh).

 

Episodul urmator