----------------

 

Carti in site

 

--------------------

SFINŢII PĂRINŢI ŞI EREZIILE

Sfântul Marcu al Efesului şi falsa unire de la Florenţa (X)

 

Episodul anterior

 

Învăţătura ortodoxă a Sfântului Marcu al Efesului

privind starea sufletelor după moarte

 

Învăţătura ortodoxă despre starea sufletelor după moarte nu este pe deplin înţeleasă adeseori, chiar de creştinii ortodocşi înşişi; iar învăţătura latină relativ târzie despre purgatoriu a pricinuit mai multă confuzie în minţile oamenilor. Cu toate acestea, dogma ortodoxă în sine nu este deloc ambiguă şi imprecisă. Poate cea mai concisă expunere ortodoxă a ei se găseşte în scrierile Sfântului Marcu al Efesului la Sinodul de la Florenţa din 1439, alcătuite tocmai pentru a răspunde la învăţătura latină despre purgatoriu.

Aceste scrieri sunt în mod special valoroase pentru noi prin aceea că, provenind de la cei din urmă Părinţi bizantini, înainte de epoca modernă cu toate confuziile sale teologice, ele ne indică izvoarele învăţăturii ortodoxe şi ne învaţă totodată cum să abordăm şi să înţelegem aceste izvoare. Aceste izvoare sunt: Scriptura, omiliile patristice, slujbele bisericeşti, vieţile sfinţilor, şi anumite revelaţii şi vedenii ale vieţii de după moarte, precum cele cuprinse în Cartea a IV-a a Dialogurilor Sfântului Grigorie cel Mare. Teologii universitari de astăzi tind să nu aibă încredere în ultimele două sau trei tipuri de izvoare, motiv pentru care sunt adeseori încurcaţi când se vorbeşte despre acest subiect şi uneori preferă să păstreze o ,,reticenţă agnostică” cu privire la el[1].

Pe de altă parte, scrierile Sfântului Marcu ne arată cât de mult sunt ,,în largul lor” teologii ortodocşi autentici cu aceste izvoare; aceia care nu se simt ,,confortabil” cu ele dezvăluie probabil prin aceasta o infecţie nebănuită cu necredinţa modernă.

Dintre cele patru răspunsuri ale Sfântului Marcu despre purgatoriu alcătuite la Sinodul de la Florenţa, prima omilie conţine relatarea cea mai concisă a învăţăturii ortodoxe împotriva erorilor latine, şi în principal din aceasta a fost compilată această traducere. Celelalte răspunsuri conţin material în general ilustrativ pentru punctele discutate aici, ca şi răspunsuri la argumentele latine mai specifice.

,,Capitolele latine” la care răspunde Sfântul Marcu sunt cele scrise de cardinalul Giuliano Cesarini, care oferă învăţătura latină privind starea sufletelor după moarte, definită la Conciliul unionist de la Lyons (1270) anterior celui de la Florenţa. Această învăţătură impresionează pe cititorul ortodox (aşa cum l-a impresionat cu adevărat pe Sfântul Marcu) din cauza caracterului prea ,,literal” şi ,,legalist”. La acea vreme latinii ajunseseră să privească raiul şi iadul ca fiind oarecum ,,terminate” şi ,,absolute”, şi cei aflaţi în ele ca având deja plinătatea stării pe care o vor avea după Judecata de Apoi; astfel, nu există nici o nevoie de a ne ruga pentru cei din rai (a căror soartă este deja desăvârşită), nici pentru cei din iad (fiindcă ei nu pot fi nicicând izbăviţi sau curăţiţi de păcat). Dar deoarece mulţi dintre cei credincioşi mor într-o stare ,,de mijloc” – nu îndeajuns de perfectă pentru rai, dar nici îndeajuns de rea pentru iad – logica argumentelor latine cerea un al treilea loc de curăţire (purgatoriul), unde chiar cei ale căror păcate fuseseră deja iertate trebuiau să fie pedepsiţi sau să dea ,,satisfacţie” pentru păcatele lor înainte de a fi îndeajuns de curăţiţi pentru a intra în rai.

Latinii au continuat să susţină aceste argumente legaliste ale unei ,,dreptăţi” pur omeneşti (care în realitate tăgăduieşte bunătatea supremă şi nemărginita dragoste de oameni ale lui Dumnezeu)pentru interpretările literale ale anumitor texte patristice şi diferite vedenii; aproape toate aceste interpretări sunt născocite şi arbitrare, deoarece nici măcar Părinţii latini din vechime nu au vorbit despre un astfel de loc ca purgatoriul, ci doar despre curăţirea de păcate după moarte, la care unii dintre ei s-au referit ca făcându-se (probabil alegoric) prin foc.

Pe de altă parte, în învăţătura ortodoxă pe care o învaţă Sfântul Marcu, credincioşii care au murit cu mici păcate nemărturisite, sau care nu au adus roade de pocăinţă pentru păcatele pe care le-au mărturisit, sunt curăţiţi de aceste păcate fie în încercarea morţii însăşi cu frica sa, sau după moarte, când ei sunt închişi (dar nu permanent) în iad, prin rugăciunile şi liturghiile Bisericii şi faptele bune săvârşite pentru ei de cei credincioşi. Chiar păcătoşilor meniţi pentru chinul veşnic le poate fi dată o anumită uşurare de chinul lor din iad prin aceste mijloace. Cu toate acestea, nu există foc care să chinuiască pe cei păcătoşi acum, nici în iad (fiindcă focul veşnic va începe să-i chinuie pe ei doar după Judecata de Apoi), nici cu atât mai puţin într-un al treilea loc precum purgatoriul; toate vedeniile focului care sunt văzute de oameni sunt, ca să spunem aşa, imagini sau proorocii a ceea ce va fi în veacul viitor. Toată iertarea păcatelor după moarte vine exclusiv din bunătatea lui Dumnezeu, care se întinde până şi asupra celor din iad, într-o conlucrare cu rugăciunile oamenilor, şi nici o ,,plată” sau ,,satisfacţie” nu este aşteptată pentru păcatele care au fost iertate.

Ar trebui notat că scrierile Sfântului Marcu tratează în primul rând punctul specific al stării sufletelor după moarte, şi ating foarte puţin istoria evenimentelor care au loc cu sufletul imediat după moarte. În privinţa celui din urmă punct, există literatură ortodoxă abundentă, dar acest punct nu a fost în discuţie la Florenţa.

 

 

Omilia I a Sfântului Marcu al Efesului

Combaterea capitolelor latine privind focul purgatoriului

 

Deoarece ni se cere, păstrând Ortodoxia noastră şi dogmele bisericeşti moştenite de la Părinţi, să răspundem cu dragoste la ceea ce aţi spus, ca regulă generală a noastră, noi vom cita mai întâi fiecare argument şi mărturie pe care aţi înfăţişat-o în scris, pentru ca răspunsul şi rezolvarea fiecăruia din ele să poată urma apoi concis şi limpede.

 

1. Şi astfel, la începutul expunerii grăiţi astfel: ,,Dacă aceia care se pocăiesc cu adevărat au plecat din această viaţă în dragoste (faţă de Dumnezeu) înainte ca ei să poată să dea satisfacţie prin intermediul roadelor vrednice pentru păcatele sau ofensele lor, sufletele lor sunt curăţite după moarte prin mijlocirea suferinţelor purgatoriului; dar pentru uşurarea (sau ’izbăvirea’) lor de aceste suferinţe, ei sunt sprijiniţi de ajutorul care le este dat din partea credincioşilor care sunt vii, ca de exemplu: rugăciuni, liturghii, milostenii şi alte lucrări ale evlaviei”.

La aceasta noi răspundem următoarele: despre faptul că cei răposaţi în credinţă sunt fără îndoială ajutaţi prin liturghii şi rugăciuni şi milostenie săvârşită pentru ei, şi că acest obicei a fost în vigoare din vechime, există mărturia multora şi cuvântările diverse ale Învăţătorilor, atât latini cât şi greci, grăite şi scrise în felurite vremuri şi în diferite locuri. Dar că sufletele sunt izbăvite mulţumită unei anumite suferinţe purgatoriale şi focului vremelnic care are o asemenea putere (purgatorială) şi are caracterul unui ajutor – aceasta noi nu o găsim nici în Scripturi, nici în rugăciunile şi cântările pentru cei morţi, nici în cuvintele Învăţătorilor.

 

106. Sfintii Parinti si ereziile. Sfantul Marcu al Efesului X

Judecata de Apoi. Mânăstirea Voroneţ

 

Dar noi am primit că până şi sufletele care sunt ţinute în iad şi sunt date deja chinurilor veşnice, fie în realitate şi experienţă, fie în aşteptarea deznădăjduită a acestora, pot fi ajutate şi [le poate fi] dat un oarecare mic ajutor, cu toate că nu în sensul eliberării lor depline de chin sau dând nădejde pentru o izbăvire finală. Şi acest lucru este arătat din cuvintele marelui pustnic Macarie Egipteanul care, găsind un craniu în pustie, a fost învăţat de el cu privire la aceasta prin lucrarea puterii dumnezeieşti[2]. Şi Vasilie cel Mare, în rugăciunile citite la Cincizecime, scrie pur şi simplu următoarele: ,,Care şi la acest praznic, cu totul desăvârşit şi mântuitor, ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad, dându-ne mari nădejdi că vei trimite uşurare şi mângâiere celor cuprinşi de întristări apăsătoare”[3].

Dar dacă sufletele au plecat din această viaţă în credinţă şi dragoste, în timp ce totuşi duceau cu ele anumite vini, fie mici şi pentru care nu s-au pocăit deloc, fie mari pentru care – chiar dacă s-au pocăit pentru ele – nu au început să arate roade de pocăinţă: astfel de suflete, credem noi, trebuie să fie curăţite de acest fel de păcate, dar nu prin intermediul vreunui foc purgatorial sau al unei pedepse precise într-un anumit loc (pentru că acest lucru, precum am spus, nu ne-a fost deloc lăsat moştenire nouă). Dar unii trebuie să fie curăţiţi chiar în timpul plecării din trup, datorită numai fricii, precum arată literalmente Sfântul Grigorie Dialogul[4]; în timp ce alţii trebuie să fie curăţiţi după plecarea din trup, fie în timp ce rămân în acelaşi loc pământesc, înainte de a veni să se închine lui Dumnezeu şi să fie cinstiţi cu partea binecuvântaţilor, fie – dacă păcatele lor erau mai grave şi îi legau pe o durată mai lungă – ei sunt ţinuţi în iad, dar nu pentru a rămâne pentru totdeauna în foc şi chin, ci ca să spunem aşa în închisoare şi constrângere sub pază.

Toţi aceştia, afirmăm noi, sunt ajutaţi de rugăciunile şi liturghiile săvârşite pentru ei, cu conlucrarea bunătăţii şi dragostei de oameni dumnezeieşti. Această conlucrare dumnezeiască respinge imediat şi iartă unele păcate, pe cele comise din slăbiciune omenească, aşa cum spune Dionisie cel Mare (Areopagitul) în ,,Reflecţii asupra tainei celor răposaţi în credinţă” (în Ierarhia Bisericească, VII, 7); în timp ce alte păcate, după o anumită vreme, prin judecăţi drepte ea [conlucrarea] fie le slobozeşte de asemenea şi le iartă – şi aceasta pe deplin – fie micşorează responsabilitatea pentru ele până la Judecata de Apoi. Şi prin urmare noi nu vedem nici un fel de necesitate pentru orice altă pedeapsă sau pentru un foc curăţitor; deoarece unii sunt curăţiţi prin frică, pe câtă vreme alţii sunt devoraţi de mustrările conştiinţei cu un chin mai mare decât orice foc, şi încă alţii sunt curăţiţi doar de însăşi teroarea dinainte de slava dumnezeiască şi de nesiguranţa cu privire la ce va fi în viitor. Şi că aceasta este mult mai chinuitor şi istovitor decât orice altceva, o arată experienţa însăşi, şi Sfântul Ioan Gură de Aur ne mărturiseşte în aproape toate sau cel puţin în cea mai mare parte din omiliile sale morale, care afirmă aceasta, precum face de asemenea dumnezeiescul pustnic Dorotei în omilia sa ,,Despre conştiinţă”.

 


[1] Timothy Ware, The Orthodox Church, p. 259.

[2] În Pateric putem citi: ,,Povestit-a Avva Macarie: Umblând odată prin pustie, am găsit o căpăţână de mort aruncată pe pământ. Şi clătind-o cu toiagul cel de finic, mi-a grăit căpăţâna. Şi am zis ei: Tu cine eşti ? Şi mi-a răspuns căpăţâna: Eu am fost popă al idolilor şi al elinilor celor ce au petrecut în locul acesta, iar tu eşti Macarie purtătorul de Duh şi ori în ce ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în muncă şi te vei ruga pentru dânşii, se mângâie puţin. I-a zis ei bătrânul: Care este mângâierea şi care munca ? I-a răspuns lui: Pe cât este de departe cerul de pământ, atâta este focul dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap stăm în mijlocul focului şi nu este cu putinţă să se vază cineva faţă în faţă, ci faţa fieştecăruia este lipită de spatele celuilalt. Deci când te rogi pentru noi, din parte vede cineva faţa celuilalt. Aceasta este mângâierea. Şi plângând bătrânul, a zis: Vai zilei aceleia în care s-a născut omul, dacă aceasta este mângâierea muncii ! I-a zis ei bătrânul: Este altă muncă mai rea ? I-a răspuns lui căpăţâna: Mai mare muncă este dedesubtul nostru. I-a zis ei bătrânul: Dar cine sunt acolo ? I-a răspuns lui căpăţâna: Noi ca cei ce nu am cunoscut pe Dumnezeu, măcar puţin suntem miluiţi, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au lepădat de El şi nu au făcut voia Lui, dedesubtul nostru sunt. Şi luând bătrânul căpăţâna, a îngropat-o” (Patericul, Iaşi, 1913, p. 145-146).

[3] Penticostarul, Vecernia Cincizecimii, rugăciunea a cincea.

[4] Dialoguri, cartea a IV-a.

Episodul urmator