----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Unitatea Bisericii şi Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine (V)

- Scrisoare către dl. Robert Gardiner, secretar al Comisiei

pentru organizarea unei Conferinţe Mondiale a Comunităţilor Creştine -

a Arhiepiscopului Ilarion Troiţki († 1929), scrisă în 1916, pe când era arhimandrit

 

Episodul anterior

 

[Papa] Ştefan explica validitatea botezului în afara Bisericii şi fără Sfântul Duh prin puterea numelui lui Hristos. ,,Numele lui Hristos multă ajută (la) credinţa şi sfinţenia botezului, astfel că cel care este botezat întru Hristos primeşte de îndată harul lui Hristos”[1]. Sfântul Chiprian combate în mod convingător opinia lui Ştefan. Dacă ei atribuie numelui validitatea botezului, astfel încât ei îl consideră înnoit şi sfinţit pe tot cel botezat în numele lui Iisus Hristos, indiferent de cine, potrivit doar acestui criteriu, atunci de ce printre ei, în numele aceluiaşi Hristos, nu are efect punerea mâinilor pe persoana botezată pentru primirea Sfântului Duh ? De ce aceeaşi putere a unuia şi aceluiaşi nume nu arată aceeaşi putere în punerea mâinilor care îi este atribuită în sfinţirea de la botez ?

Dacă cineva care a fost născut din nou în afara Bisericii se poate face pe sine lăcaş al lui Dumnezeu, atunci de ce nu se poate face pe sine şi lăcaş al Sfântului Duh ? Deoarece oricine, având îndepărtate păcatele sale în botez, a fost sfinţit şi prefăcut duhovniceşte într-un om nou, a dobândit deja prin aceasta putinţa de a primi Sfântul Duh. Apostolul spune: Că oricâţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat (Galateni 3, 27). Prin urmare, dacă cineva care a fost botezat la eretici se poate îmbrăca în Hristos, atunci cu atât mai mult el poate primi Sfântul Duh, care a fost trimis de Hristos. Altfel, dacă cineva botezat în afara Bisericii s-ar putea îmbrăca în Hristos dar nu ar putea primi Sfântul Duh, atunci Cel care a fost trimis ar fi mai mare decât Cel care L-a trimis. Cu toate acestea, poate cineva cu adevărat să se îmbrace în Hristos fără Duhul sau să-L despartă pe Duhul de Hristos ?

Mai mult, cea de-a doua naştere prin care noi suntem născuţi în Hristos în scăldătoarea renaşterii este o naştere duhovnicească: şi deci nu afirmă ei o absurditate evidentă când spun că cineva poate fi născut duhovniceşte printre eretici, unde ei înşişi nu recunosc existenţa Duhului ? Fiindcă apa singură fără Sfântul Duh nu poate, bineînţeles, să curăţească un om de păcate şi să-l sfinţească. Aşadar, există una din două alternative: fie să fii de acord că acolo unde ei cred că există botez este prezent de asemenea Sfântul Duh, fie acolo unde Sfântul Duh nu este [prezent] nici botezul nu poate fi recunoscut, deoarece nu poate exista botez fără Sfântul Duh[2].

Sfântul Chiprian şi cei de un cuget cu el exprimă în mod decisiv afirmaţia că în afara Bisericii nu poate exista nici botez, nici lucrări dătătoare de har ale Sfântului Duh. ,,Dacă ereticii au trecut la Biserică şi se află înlăuntrul Bisericii, atunci, bineînţeles, ei se pot folosi de botezul ei şi de alte binecuvântări mântuitoare. Dacă, însă, ei nu sunt înlăuntrul Bisericii şi chiar acţionează împotriva Bisericii, atunci cum pot ei să fie botezaţi cu botezul Bisericii ?”[3]

Precum se poate vedea, în argumentele Sfântului Chiprian, ordinea ideilor este contrară celei care este adeseori propusă în vremea noastră. Prima problemă pe care o rezolvă Sfântul Chiprian este chestiunea dacă ereticii şi schismaticii aparţin Bisericii şi sunt în comuniune cu ea. Dacă nu, atunci ei s-au despărţit de trupul Bisericii Una şi s-au lipsit de Sfântul Duh. Dar în mod special ar trebui remarcat că până şi episcopul Ştefan nu este foarte departe de cugetele [Sfântu]lui Chiprian. Observaţi că el, aidoma Sfântului Chiprian, a recunoscut că ereticii şi schismaticii s-au despărţit de Biserică, că ei se află în afara ei, că în afara Bisericii ei nu pot avea Sfântul Duh. Pe practica Bisericii Romane, Ştefan a pus o temelie nefericită, care a fost întâmpinată cu o critică dreaptă din partea lui Chiprian şi Firmilian. Nu fără motiv, învăţaţii latini, dorind să-l justifice pe episcopul roman, fac afirmaţia mai degrabă stranie şi pe deplin neîntemeiată că Ştefan nu a exprimat după cum se crede un cuget despre lipsa Sfântului Duh în rândul ereticilor şi schismaticilor, ci că Sfântul Chiprian doar i l-a atribuit, ca să spunem aşa, în fierbinţeala polemicii.

Dar încă mai mult acest fapt atrage atenţia asupra lui însuşi, că Sfântul Chiprian şi toţi cei care s-au declarat de partea poziţiilor lui, în ciuda certitudinii opiniei lor privind absenţa deplină a harului tuturor comunităţilor din afara Bisericii, au considerat [că este] posibil a permite o practică variată în Biserici diferite, numai dacă era menţinută unirea păcii şi armoniei între episcopi. Fiecare întâistătător este liber să-şi conducă Biserica potrivit voinţei sale, chestiune pentru care el va răspunde înaintea Domnului. Sfântul Chiprian repetă acest gând de multe ori în epistolele sale (către Ştefan, Magnus, Jubajan, Cornelie şi celor împreună cu el). Sfântul Dionisie al Alexandriei, un contemporan al Sfântului Chiprian, cugetă de asemenea într-un asentiment deplin, amintind cuvintele din A Doua Lege: Să nu muţi hotarele aproapelui tău, care le-au pus părinţii tăi (A Doua Lege 19, 14)[4].

,,În judecăţile şi chestiunile referitoare la persoane separate – scrie Sfântul Dionisie –, cum trebuie să acţionăm faţă de cei aflaţi în afara Bisericii şi cum trebuie cineva să-i trateze pe cei care aparţin ei ? În opinia noastră, o persoană trebuie să se supună întâistătătorilor Bisericilor diferite care, prin puterea dumnezeieştii sfinţiri, stau în fruntea slujirii. Şi judecata despre aceste chestiuni noi o vom înfăţişa Domnului nostru”[5].

Din punctul de vedere al lui Ştefan, nu trebuie să se îngăduie o practică variată; aceasta ar însemna a tăgădui un botez în ciuda Crezului. Iată de ce Ştefan a cerut practică uniformă negreşit. Dar aici noi vedem că adversarii lui Ştefan permit în principiu diversitatea practicii. Ce înseamnă acest lucru ? Dvs. ştiţi că ei îi socoteau pe eretici şi schismatici ca fiind persoane nebotezate şi, bineînţeles, pentru toate Bisericile schismaticii erau persoane nebotezate. Cred că vederile adversarilor lui Ştefan despre permisibilitatea diferitelor practici legate de primirea ereticilor şi schismaticilor pot fi explicate numai prin presupunerea că, de dragul păcii şi pentru binele Bisericii, ei au considerat (că este) posibil uneori să nu ceară o a doua săvârşire a ritului corect al botezului, crezând în semnificaţia harismatico-mistică a unirii cu Biserica însăşi. Înainte, ritul săvârşit în afara Bisericii era numai o formă exterioară, care în Biserică primeşte conţinutul dătător de har. Vedeţi, acelaşi Sfânt Chiprian spune foarte multe despre ,,botezul sângelui”, care este împlinit, bineînţeles, fără nici un fel de rit sau formă.

Această afirmaţie, cu care sunt de acord, are temeiuri în argumentele scriitorilor Bisericii. Sfântul Chiprian a fost întrebat: ,,Ce se va întâmpla cu cei din vremurile de dinainte care s-au întors de la erezie la Biserică şi au fost primiţi în Biserică fără botez ?” Sfântul Chiprian răspunde: ,,Domnul în mila Sa poate să le dăruiască iertare, şi pe cei care au fost primiţi în Biserică şi au adormit în Domnul în Biserică nu-i lipseşte de darurile Bisericii Sale”[6]. Firmilian este înclinat să ceară botezul unor asemenea persoane dacă ele sunt în viaţă; dacă au murit, atunci el admite că vor primi rodul adevărului şi credinţei după cum s-au învrednicit[7]. Este mai presus de orice îndoială că în chiar epoca Sfântului Chiprian a apărut chestiunea binelui Bisericii. Sfântul Chiprian consideră că a cere botezul este încă mai folositor pentru o convertire mai reuşită a schismaticilor la Biserică[8].

Avem un fragment foarte important de informaţie în epistola [Sfântu]lui Dionisie al Alexandriei către Episcopul Sixt al Romei: ,,În adunarea fraţilor, este cineva care este considerat ortodox de multă vreme şi care s-a alăturat societăţii creştinilor chiar înainte de hirotonia mea, chiar înainte, după câte se pare, de înscăunarea binecuvântatului Iraclie. Fiind prezent la botezul săvârşit de curând şi auzind întrebările şi răspunsurile, el a venit la mine cu plânsete şi remuşcări şi, după ce a căzut la picioarele mele, a început să mărturisească şi să jure că botezul pe care el îl primise de la eretici nu era acelaşi şi nu avea nimic în comun cu al nostru, pentru că era plin de necuviinţă şi blasfemie. Spunând că sufletul lui suferea profund şi că din pricina unor asemenea cuvinte şi fapte necuvioase el nu a îndrăznit să-şi ridice ochii către Dumnezeu, mi-a cerut să-i dau cea mai adevărată curăţire, înfiere şi har. Dar eu am hotărât să nu fac aceasta, spunându-i că datorită comuniunii sale îndelungate cu Biserica, eu nu îndrăznesc să-l pregătesc din nou pe cel care a ascultat binecuvântarea darurilor, a rostit ‘Amin’ cu ceilalţi, s-a apropiat de sfânta masă, şi-a întins mâinile pentru primirea sfintei hrane, a primit-o şi vreme îndelungată s-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. I-am poruncit să fie împăcat şi cu credinţă neclintită şi o conştiinţă curată să se apropie de împărtăşirea Sfintelor”[9].

Acest fapt este o ilustrare limpede a cugetului Sfântului Chiprian, care este exprimat în epistola către Jubajan. Sfântul Dionisie, întocmai ca Sfântul Chiprian, recunoştea că cel mai important lucru pentru un om este unirea lui cu Biserica, în care el găseşte toate darurile dătătoare de har, chiar dacă botezul său în afara Bisericii a fost doar o simplă cufundare, deloc asemănător cu botezul Bisericii. Altminteri, de ce Sfântul Dionisie nu l-a botezat pe cel care plângea, amintind de botezul său la eretici ?

Dintre cele două puncte de vedere – al lui Chiprian şi al lui Ştefan – îndrăznesc să spun că cineva poate fi pe deplin mulţumit doar cu punctul de vedere al Sfântului Chiprian. Aici este păstrată unitatea Bisericii şi este acordată o bunăvoinţă posibilă şi independenţă a cuvintelor şi formulelor. Ştefan păstrează unitatea Bisericii numai în gândul că ereticii şi schismaticii nu au Sfântul Duh şi prin urmare, la primirea lor în Biserică, este indispensabil a săvârşi punerea mâinilor pentru transmiterea darurilor Sfântului Duh. Dar acest gând, care este exprimat încă mai decisiv în Liber de rebaptismate, micşorează şi chiar face să fie prost înţeleasă semnificaţia botezului. În Liber de rebaptismate, darurile pline de har ale Sfântului Duh sunt considerate proprietatea exclusivă a Bisericii, dar botezul săvârşit în numele lui Iisus Hristos este comun Bisericii şi altora. Un asemenea botez spăla numai trupul şi, în afara Bisericii, rămâne fără folos în Ziua Judecăţii (Sarr. 7. 12. 18). Dar ce fel de taină este aceasta ? Cum poate să fie săvârşită o sfântă taină fără harul Sfântului Duh ? Dacă botezul dătător de har al Sfântului Duh este îngăduit în afara Bisericii, atunci este cu neputinţă a păstra unitatea Bisericii.

Foarte adesea, istoricii Bisericii şi patrologii exprimă ideea, ca să spunem aşa, că episcopul Romei s-a dovedit a avea dreptate, şi nu Sfântul Chiprian. Cred că în istorie rigorismul Sfântului Chiprian cu privire la practica Bisericii a fost numai întrucâtva atenuat, dar că învăţătura sa dogmatică despre unitatea Bisericii nu a fost câtuşi de puţin schimbată. Pentru a fi convinşi de aceasta, trebuie să traversăm secolul al IV-lea. Aici, înainte de toate, trebuie să ne oprim cu grijă asupra cuvintelor Sfântului Vasilie cel Mare din prima sa epistolă canonică către Sfântul Amfilohie, episcopul Iconiei. În această epistolă, care are demnitate canonică şi autoritate ireproşabilă, este imposibil să nu remarcăm replica gândului Sfântului Chiprian şi al celor de un cuget cu el. Sfântul Vasilie doar pune opinia Sfântului Chiprian într-o formulare dogmatică precisă.

,,Dar însă s-a părut celor din început, celor împreună cu Chiprian zic, şi cu Firmilian al nostru, pe toţi aceştia a-i supune unei hotărâri. Pe cei curaţi (catarişti), şi înfrânaţi (engratişti), şi idroparastaţi, şi apotactişti (adică de sineşi lepădaţi de la soborniceasca Biserică). Căci începutul despărţirii (του χωρισμου) s-a făcut prin schismă (δια σχίσματος). Iar cei ce s-au dezbinat de Biserică, nu au mai avut harul Duhului Sfânt peste dânşii. Că a lipsit împărtăşirea, pentru că s-au întrerupt urmarea. Că cei dintâi ce s-au depărtat, aveau hirotoniile de la Părinţi, şi prin punerea mâinilor lor peste ei, aveau darul cel duhovnicesc. Iar cei ce s-au rupt făcându-se mireni (λαικοι γενόμενοι), nici de a boteza, nici de a hirotoni au avut putere, nici putea a da altora harul Sfântului Duh, de la care ei au căzut (ης αυτοί εκλεπτώκασι). Pentru aceasta ca nişte botezaţi de mireni cei de dânşii botezaţi, au poruncit (Părinţii) ca venind la Biserică, cu adevăratul botez al Bisericii de a doua oară să se curăţească” (canonul 1)[10].

Aceasta este partea dogmatică a canonului Sfântului Vasilie, în care el transmite opinia înaintaşului său Firmilian şi a Sfântului Chiprian.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Epist. 75 ad Firmiliani, cap. 18, p. 822. Part I, p. 384. Epist. ad Pompejum, cap. 5, p. 802-803, articolul 1, p. 353.

[2] Epist. 74-61 ad. Pompejum, cap. 5.

[3] Epist. 73-60 ad. Jubajanum, cap. 11, p. 786, p. 338-339.

[4] Eusebiu de Cezareea, Hist. Eccl. VII, 7, 5.

[5] Pitra. Analecta Sacra, vol. 4. Parisiis 1883, p. 171, 414.

[6] Epist. 73-60 ad Jubajanum, cap. 23, p. 796, p. 347.

[7] Epist. 75, cap. 21.

[8] Epist. 73-60 ad Jubajanum, cap. 23.

[9] Eusebiu de Cezareea, Hist. Eccl. VII, 9.

[10] Pidalion, tradus din limba greacă de mitropolitul Veniamin Costachi, Mânăstirea Neamţu, 1844, p. 440-441.

 

Episodul urmator