----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Mărturii inedite despre Sfântul Ioan de Kronstadt (III)

Isabel Hapgood

 

Partea a II-a

Mărturiile pe care le vom prezenta în continuare sunt inedite fiindcă sunt mărturii ale neortodocşilor despre cum l-au văzut ei pe Sfântul Ioan de Kronstadt şi, odată cu el, credinţa ortodoxă trăită. Unele observaţii vădesc neînţelegerea şi chiar necunoaşterea creştinismului autentic, a adevăratei moşteniri lăsate nouă de Mântuitorul nostru şi Apostolii Săi. Altele vorbesc despre confundarea unor noţiuni cu altele, confuzii cauzate de cele mai multe ori de lipsa unei înţelegeri profunde şi reale a cuvintelor şi faptelor sfântului.

Iată o nouă relatare foarte interesantă, având în vedere că este a unei credincioase episcopaliene. Ea cântăreşte tot ceea ce aude şi vede în călătoria ei în Rusia într-un mod pur raţionalist, comentează gesturile şi atitudinile sfântului ca un om neîncrezător, bănuitor, în realitate necredincios. Nu cunoaşte câtuşi de puţin credinţa şi evlavia ortodoxe, mai ales specifice spaţiului ortodox rus, nici încrederea în pronia dumnezeiască.

Sfântul Ioan va lăsa o impresie profundă asupra ei, dar nu va reuşi să treacă dincolo de carapacea ei de om a cărui mentalitate este deja descreştinată. A-l compara pe Sfântul Ioan de Kronstadt cu oracolul din Delphi – iată ceva ce spune totul despre credinţa ta … păgână !

Din nefericire, Isabel Hapgood nu pare un personaj desprins din lumea de acum un veac, ci chiar din cea în care trăim noi astăzi. Comentariile şi reacţiile ei par să fie astăzi 'norma' pentru cei care se socotesc civilizaţi, evoluaţi, învăţaţi, care au ştiut să lase în urmă ,,prejudecăţile" şi ,,înapoierea" de care dau dovadă cei credincioşi ...

 

* * *

 

Mathew Namee, director asociat al Societăţii pentru Istoria creştinilor ortodocşi din Americi, scrie:

V-aţi putea întreba de ce retipăresc aceste articole despre Sfântul Ioan de Kronstadt – care la urma urmei nu a părăsit niciodată Rusia – pe un site dedicat istoriei Ortodoxiei în Americi ?

Este greu de înţeles după un secol faima Sfântului Ioan. El a fost cel mai faimos preot ortodox din lume, şi în occident este posibil ca el să fi fost cel mai faimos cleric ortodox – mai faimos decât patriarhii. Cum să exemplifici aceasta ... Bineînţeles, el a fost prezentat de toate ziarele mari – New York Times, Chicago Tribune, Washington Post. Dar a fost mai mult de atât. În 1891, Idaho Avalanche a dedicat aproape o coloană întreagă pe prima sa pagină unei descrieri a Sfântului Ioan. Cotidiene din Wisconsin, Oregon, Ohio şi Georgia au scris despre minunile lui. Iowa City Citizen a relatat că un om orb şi-a recăpătat vederea la înmormântarea Sfântului Ioan. Boston Globe l-a numit ,,papa neîncoronat” al Rusiei. Jurnalul lui, Viaţa mea în Hristos, a fost tradus în engleză şi distribuit în America. Pentru mulţi americani, părintele Ioan, sau Ivan, era pur şi simplu Ortodoxia. Astăzi nu există nici o figură comparabilă; poate, nu ar putea exista o figură comparabilă. Presa americană a relatat despre Sfântul Ioan aşa cum te-ai aştepta să relateze despre un super-erou. Nu vom vedea niciodată din nou ceva asemănător.

Şi apoi există, bineînţeles, legături evidente între Sfântul Ioan şi Ortodoxia americană. Părintele Alexandru Hotoviţki, preotul principal din Misiunea Rusă, a avut o audienţă personală la el. Şi chiar înainte să-l fi cunoscut pe viitorul Patriarh Tihon al Moscovei şi întregii Rusii, Isabel Hapgood l-a cunoscut pe Sfântul Ioan. Marele preot era un subiect regulat în periodicul oficial al Misiunii Ruse. Şi Sfântul Ioan însuşi a arătat un interes personal faţă de Ortodoxia americană, trimiţând bani pentru a sprijini construirea Catedralei Sfântul Nicolae din New York. Dacă o vizitaţi astăzi, veţi vedea în ea o icoană mare a sfinţilor catedralei – ctitorii Tihon şi Alexandru; cei care au slujit acolo: Rafail, Ioan de Chicago şi Alexie Toth; şi binefăcătorii lor ţarul Nicolae al II-lea şi Sfântul Ioan de Kronstadt.

Deşi nu a călcat niciodată pe pământ american, Sfântul Ioan ar putea fi enumerat pe drept printre sfinţii Americii de Nord. Şi datorită importanţei sale, va trebui să revenim mult mai mult asupra vieţii lui, dintr-o perspectivă americană.

În 1895, episcopaliana Isabel Hapgood (1851-1928), născută în Boston, traducător de literatură franceză şi rusă şi al slujbelor Bisericii Ortodoxe[1], care a călătorit mult în Rusia, a scris propria sa descriere a Sfântului Ioan – pe atunci cunoscut ca părintele Ioan Serghiev, păstorul Bisericii Sfântul Andrei din Kronstadt. Articolul a apărut pe 8 august 1895 în The Independent, un ziar american publicat între anii 1848-1921, şi este reprodus aici:

 

,,Părintele Ioan de Kronstadt, care s-a rugat cu răposatul ţar al Rusiei pe patul său de moarte şi a mângâiat familia sa îndurerată, este unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din Rusia, într-un mod blând şi particular. El este atât de faimos, încât sunt puţine şanse ca numele Oteţ Ioann – părintele Ioan – să fie folosit pentru a indica orice alt preot Ioan din mulţimile care poartă acest nume, şi nici omul însuşi, după ce-l priveşti o dată, nu mai poate fi confundat cu nici un alt preot. În ultimii 10 ani, cel puţin, el a deţinut un loc unic în societatea rusă şi în inimile ruşilor. Am avut o experienţă cu el tocmai într-una din direcţiile care l-au făcut faimos şi iubit.

Mărturisesc că nu ştiu încă ce să cred despre aceasta. Într-o zi, într-o staţiune imperială de vară aflată la circa 16 mile de Sankt Petersburg, am văzut o mare mulţime adunată în faţa unei case care privea ţintă cu o nerăbdare fascinată la uşa acelei case şi la o trăsură trasă înaintea ei. Mulţimi care să privească astfel nu sunt obişnuite în Rusia, decât atunci când este aşteptat vreun membru al familiei ţarului. Dar eu ştiam că acea casă aparţinea unui negustor şi că era puţin probabil ca familia ţarului să fie invitată acolo; mai mult, trăsura luxoasă, arătoasă, nu purta nici măcar însemnele celei mai mărunte tovărăşii imperiale.

Întrebând, am aflat că ,,părintele Ioan, din Kronstadt” vizita o persoană bolnavă din casă, şi că oamenii aşteptau răbdători să-l zărească. Ei erau prea dornici să-mi spună mai multe, şi eu eram prea ocupată să aştept ,,un preot de rând”, aşa cum mi-am spus în sine. Cu toate acestea, am început să pun întrebări. Am auzit foarte multe lucruri, dar am fost încurcată de încercarea de a face ca măcar o mică parte din ele să se potrivească cu fotografiile omului pe care îl vedeam pretutindeni şi căruia nu-i acordasem nici o atenţie până acum. Fotografiile înfăţişau un om după câte se pare de circa 40 ani, cu păr lung, lins, şi fără o barbă cârlionţată, frumoasă, care să fluture, şi fără pitorescul pe care-l au mulţi preoţi ruşi. Ochii lui îmi reţinuseră atenţia; păreau a fi deschişi la culoare şi aparte ca expresie. Asta era tot.

Ce am auzit despre el ? Ce nu am auzit ! Şi de la oameni de toate rangurile şi gradele de inteligenţă. Prinţese şi contese m-au asigurat că el săvârşea minuni de tămăduire numai printr-o simplă atingere, că el citea trecutul unei persoane dintr-o privire şi prezicea viitorul. Prinţi şi conţi – menţionez titlurile ca un fel de etichetare a rangurilor şi prejudecăţilor în linii mari – declarau că el avea un fel de a deosebi tinerii sceptici şi împietriţi dintr-o mulţime mare, pe care o vedea pentru prima oară, şi nu numai că le câştiga inimile cu câteva cuvinte blânde, ci îi trimitea acasă plini de căinţă şi îndreptaţi. Cei din clasa artistică şi literară ezitau să-l condamne, chiar atunci când credeau prea puţin în altceva. Surorile de caritate, persoanele parţial religioase, slujitorii, ţăranii, toţi credeau cu evlavie în orice putere care putea fi atribuită omului; şi multe persoane din toate aceste clase avuseseră experienţe personale cu el care să le confirme convingerile lor, sau vindecările parţiale sau depline, la care fuseseră martori.

Era privit ca o cinste uriaşă ca Sfântul Ioan să te aleagă dintr-o mulţime şi să ţi se adreseze; şi o prietenă de-a mea mi-a spus, cu un triumf evident, că o dată el a mers către ea şi a sărutat-o cu o sărutare sfântă. Însemna un fel de binecuvântare, dar ea nu stabilise cu precizie. Nici un alt preot din Rusia nu ar fi putut săruta o femeie din înalta societate într-o companie ca aceea şi să scape de consecinţele fireşti, cu atât mai puţin să i se mulţumească pentru o asemenea încălcare flagrantă a bunelor maniere în general, şi în particular a bunelor maniere care privesc întreaga clasă preoţească ca inferioară, ca un lucru separat, nu să fie invitată la masă cu cei mai de seamă prieteni ai cuiva şi cele asemenea.

Lucrurile clare, aşa cum le-am descoperit în cele din urmă, erau acestea: părintele Ioan este un om cu aproape 20 ani mai bătrân decât arată. El este un preot de parohie în Kronstadt, insula fortificată aflată la circa 20 mile de Sankt Petersburg, unde Râul Neva intră în Golful Finlandei şi aproape vizavi de staţiunea imperială de vară, Peterhof. Nu ştiu dacă soţia lui (toţi preoţii de parohie trebuie să fie căsătoriţi înainte de a fi hirotoniţi), obosită de excentricităţile sale şi lipsa lui de grijă pentru latura materială, s-a despărţit cu adevărat de el, precum susţin zvonurile[2].

Modul lui de a proceda cu banii era – şi probabil continuă să fie – îndeajuns pentru a vexa un sfânt. Orice îi dă oricine ,,în numele lui Hristos, pentru săraci”, el ia şi bagă în buzunarul lui fără a se uita. Tot fără a se uita, el dă ce i s-a dat – fie el un fişic mare de bilete de bancă, fie doar câteva monede de argint – următoarei persoane care îi cere ajutorul; şi propria lui leafă mică se duce la fel. Consecinţa – un neisprăvit poate, care nu merită, poate primi o mie de ruble de la părintele Ioan şi un pătimitor vrednic poate primi mai nimic. Acest lucru este privit de admiratorii părintelui Ioan ca un lucru sfânt; dar puţină matematică şi discernământ nu ar stânjeni calitatea esenţială a nimbului său, precum m-am aventurat să remarc uneori, atrăgându-mi o mulţime de grimase pentru asprimea inimii mele.

La câteva săptămâni după prima informaţie despre părintele Ioan care mi-a captat atenţia, precum scriam, mergeam de la Palatul Oranienbaum către debarcader pentru a lua vaporul spre Kronstadt, când am întâlnit soţia unui negustor arătând extrem de banal într-o trăsură cu un preot, de asemenea obişnuit, credeam eu, până în clipa în care m-a privit. Am tresărit, de ce, nu aş putea să spun. Pe vapor am întrebat dacă părintele Ioan tocmai traversase, şi am aflat că straniul preot era cu adevărat omul în căutarea căruia întreprinsesem în mare parte călătoria mea către Kronstadt, deoarece forturile [Kronstadt-ului] sunt inaccesibile vizitatorilor, docurile se văd imediat şi oraşul în sine este neinteresant.

Absenţa sa a fost însă scurtă şi eu am mers la liturghie dis-de-dimineaţă pentru a-l vedea slujind. Acest lucru este considerat o privelişte rară şi un privilegiu, şi întotdeauna atrage mari mulţimi de oameni. El era foarte liniştit, foarte impresionant, foarte ‘intens’. Ochii săi stranii şi modul de a pluti mai degrabă decât de a merge mi-ar fi ţintuit atenţia dacă nu aş fi auzit niciodată despre el. Mulţimile care aşteptau să audă un cuvânt de la el, şi obiceiul său de a se strecura pentru a evita oamenii, mi-au sugerat oportunitatea de a-l căuta la spitalul lui. Este potrivit ca părintele Ioan să spună că spitalul lui Faith Cure a fost înfiinţat de admiratorii lui, nu de el, deoarece el nu susţine că are puteri miraculoase.

La spital am fost primită de un preot tânăr, care a declarat că nu erau pacienţi; că părintele Ioan nu venea niciodată acolo decât dacă cineva avea nevoie de el; dar că se putea întâmpla să vină în orice minut dacă eram bolnavă, şi că el mergea la Sankt Petersburg cu următorul vapor. Am omis să menţionez că, deşi legat oficial de parohia din Kronstadt, părintele Ioan este atât de căutat încât, în general, este mai greu de găsit acolo decât oriunde altundeva; şi că atunci când sosirea lui este aşteptată, el poate alege dintre trăsurile aristocratice ale căror proprietari se îmbulzesc pe chei, în speranţa că ei s-ar putea simţi astfel onoraţi.

În mod categoric tânărul preot era impertinent, şi eu băteam în retragere în mare îndoială şi nemulţumire când a intrat o călugăriţă să ceară de pomană pentru mânăstirea ei. Era una dintre surorile mirence, cu fusta ,,reformată” aproape la nivelul genunchilor, şi ghete solide, masculine, care mişună peste tot în biserici, magazine, pieţe şi locuri unde abundă banii. Tânărul preot a terminat rapid cu scâncetele ei insistente şi mi-a dat o frântură încântătoare din caracterul său.

,,Ia ascultă, tu – a spus el – nu cumva tu ai mai venit aici să ceri bani ? Te cunosc. Ieşi afară !” Ea s-a tânguit; dar el, curăţându-şi între timp unghiile, a ridicat din sprâncene cu un aer superior şi a repetat: ,,Ieşi afară în această clipă, îţi zic”. ,,Şi nu-mi vei da nici măcar binecuvântarea ta ?” El a aruncat către ea o binecuvântare, şi-a împins mâna în buzele ei pentru sărutul obişnuit de mulţumire, şi-a smuls-o repede, şi a continuat cu unghiile. Purtarea lui m-a încredinţat că părintele Ioan nu era într-adevăr în spital, nici nu era aşteptat să vină curând, pentru a fi martorul unor asemenea atitudini; şi am plecat fără să ezit, deşi puternic dezamăgită.

Nu l-am mai căutat pe părintele Ioan. Părea imposibil de găsit. Dar multe luni după aceea l-am întâlnit într-un mod destul de neaşteptat într-un vagon şi l-am recunoscut de îndată. Ochii lui strălucitor de albaştri, limpezi erau foarte scrutători, dar blânzi, şi nicidecum periculoşi văzuţi de la aşa apropiere. El a privit o clipă prin mine, apoi mi-a prins cu fermitate una din mâini cu a sa şi m-a bătut uşor pe umăr cu cealaltă, într-un mod neconvenţional care trebuie să fi stârnit invidia tuturor ruşilor care priveau scena. După ce am stat astfel sub cercetarea acelor ochi pentru o perioadă care mie mi s-a părut lungă, el m-a strâns mai tare de mână şi mi-a spus: ,,Vei avea tărie; da, vei avea tărie !” Apoi m-a binecuvântat – o binecuvântare din partea lui fără să fie cerută este privită ca o onoare şi prevestitoare de fericire – a refuzat cu blândeţe să-i sărut mâna şi în schimb mi-a strâns ambele mâini.

Acesta este un exemplu corect şi caracteristic pentru o întrevedere favorabilă cu părintele Ioan şi pentru proorociile sale. Precum proorociile oracolului din Delphi, cineva trebuie să trăiască acele evenimente înainte de a putea să-l interpreteze. Acum, în ceea ce mă priveşte, eu pot crede că proorocia lui s-a împlinit dacă eu aleg să cred astfel. De atunci au avut loc evenimente în care mi s-a cerut multă tărie, şi în care am avut, fără îndoială, tot ceea ce părintele Ioan sau oracolul delfic ar fi putut să ceară. Dar, pentru a spune adevărul, înainte de a depune chezăşie pentru puterile prooroceşti ale părintelui Ioan, ar trebui să cer vreun fel de dovadă că el a prevăzut exact acel set complicat de circumstanţe, şi a prevestit tăria întocmai legată de aceasta şi nu de altceva. Bineînţeles, tocmai acesta este lucrul care nu poate fi dovedit niciodată; dar sunt mulţumită că am avut o asemenea privelişte asupra acestei persoane unice”.

 


[1] Cartea de slujbă Hapgood a Sfintei Biserici Ortodoxo-Soborniceşti (Greco-Rusă) a fost publicată pentru prima oară în 1906, cu o a doua ediţie în 1922, care ea spera că va fi revizuită şi corectată de patriarhul Tihon, un prieten apropiat din anii săi de slujire în America. Arestarea sa a împiedicat orice contact personal sau literar.

[2] Zvonurile erau false. Soţia lui, preoteasa Elisaveta Constantinovna, i-a fost alături până la moartea sa, veghind căminul lor şi orele de linişte ale părintelui Ioan, timp de 50 ani.