----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (IX)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
4
 

Jovianus împărat – Scrisoarea sa către Atanasie şi răspunsul sfântului episcop – Ipocrizia arienilor – Sinodul lor prezidat de Meletie de Antiohia – Declaraţia lor ortodoxă - Moartea lui Jovianus – Valentinian împărat – El l-a ales asociat la domnie pe fratele său Valens şi i-a încredinţat Răsăritul – Valentinian la Milano – Episcopul arian Avxentie – Ilarie de Poitiers şi Eusebiu de Verceil îl combat – Valentinian îl crede ortodox şi se declară de partea lui – Valens se declară de partea arienilor – Semi-arienii se reunesc la Lampsac – Reprezentanţii Sinodului intră în comuniune cu apusenii – Scrisorile de comuniune pe care le dau Liberie, episcopul Romei, şi ceilalţi episcopi din Apus – Moartea lui Liberie – Damas îi urmează – Scaunul îi este disputat de Ursin – Starea scaunului Romei în această perioadă – Reprezentanţii răsăriteni la Sinodul de la Thyana – Moartea lui Eudoxie, episcop arian de Constantinopol – Demofil este ales de arieni – Ortodocşii îl aleg pe Evagrie – Persecuţiile lui Valens împotriva ortodocşilor şi semi-arienilor – Starea tristă a Bisericii Răsăritene sub Valens – Apusul se declară în mod solemn împotriva arianismului – Sinodul de la Roma – Scrisoarea către episcopii Egiptului şi Răsăritului – Sfântul Atanasie şi Sfântul Vasilie în relaţie cu apusenii – Moartea Sfântului Atanasie – Elogiul Sfântului Grigorie Teologul în cinstea Sfântului Atanasie

 

Anii 363-373

 

      Jovianus i-a urmat lui Iulian pe tronul împărătesc. El era unul din ofiţerii superiori care au preferat credinţa în locul gradului; el trecea drept foarte religios; şi ortodocşii şi arienii încercau să-l atragă de partea lor[1]. El s-a declarat mai înainte de toate ortodox şi pentru dogma Sinodului Ecumenic de la Niceea. Episcopii ortodocşi exilaţi şi care nu au crezut că trebuie să profite de amnistia lui Iulian, s-au întors în Bisericile lor. Sfântul Atanasie a părăsit pustia şi, la întoarcerea în Alexandria, i-a scris lui Jovianus pentru a-l întări în bunele sale convingeri.

      Acest împărat îi scrisese o scrisoare foarte elogioasă pentru a-l convinge să se întoarcă în Biserica sa[2]. Sfântul Atanasie i-a răspuns pentru a-l întări în credinţa exprimată la Niceea. El i-a subliniat că această credinţă era cea a Bisericii întregi, a Bisericilor din Răsărit, ca şi a Bisericilor din Apus, şi că ereticii, prea puţin numeroşi, nu puteau contrabalansa mărturia universală adusă întotdeauna adevărului revelat.

      Idolatrii[3], care abuzaseră pretutindeni de protecţia lui Iulian pentru a-i persecuta pe creştini, şi-au abandonat templele de îndată ce au auzit de moartea apostatului; preoţii lor s-au ascuns şi filozofii au părăsit mantia pe care intoleranţa lor o compromisese atât de mult. Sacrificiile sângeroase au încetat în tot imperiul.

      Creştinismul[4] nu a fost mai prosper; deoarece toţi conducătorii sectelor se dădeau pe lângă împărat şi căutau cu toţii să-l atragă în tabăra lor. Disperaţi să reuşească [în acest demers], ei socoteau să-şi ascundă adevăratele sentimente.

      La întoarcerea sa din Persia, unde luptase sub [comanda lui] Iulian, Jovianus s-a dus în Antiohia. Acachienii şi macedonienii, care formau două ramuri în tabăra ariană, au alergat în acest oraş pentru a-şi aduce omagiile noului împărat. Ei s-au adunat în sinod sub preşedinţia lui Meletie, unul din cei doi episcopi ortodocşi. Noi am arătat că aceştia din urmă formau două grupuri distincte având fiecare un episcop, Meletie şi Paulin. Primul era recunoscut ca episcop legitim de toate Bisericile răsăritene; Paulin era în comuniune cu Bisericile apusene prin intermediul episcopului Romei.

      Arienii nu gândeau ca Meletie. Dar de când au văzut că Jovianus i-a arătat cel mai profund respect şi se declara pentru comuniunea cu el, ei s-au prefăcut a avea aceeaşi credinţă, au deliberat sub preşedinţia sa şi au prezentat lui Jovianus o declaraţie în care ei admiteau credinţa promulgată la Niceea, cuprinzând şi termenul de consubstanţial[5]. Printre episcopii care au semnat acest act, noi remarcăm pe Jozakis, episcopul marii Armenii; Tit de Bosra; Teotim, episcopul arabilor.

      Printre semnatari, unii erau de bună credinţă şi foarte ortodocşi; alţii îşi ascundeau adevăratele opinii cu abilitate.

      Sfântul Atanasie al Alexandriei nu a luat parte la acest sinod, cu toate că se afla atunci în Antiohia. Duşmanii săi din Egipt s-au dus de asemenea acolo pentru a reînnoi vechile lor calomnii; dar Jovianus s-a declarat deschis de partea sfântului episcop, care s-a putut întoarce liniştit în Alexandria[6].

      În timpul şederii sale în Antiohia, el se pusese în legătură cu episcopul Paulin şi, la cererea sa, el i-a redactat o mărturisire de credinţă ortodoxă. Paulin a semnat-o[7]. Aceste relaţii cu rivalul lui Meletie l-au împiedicat pe Sfântul Atanasie să participe la Sinodul din Antiohia. El nu l-a condamnat pe Meletie, dar a considerat că trebuie să amâne pentru altă dată examinarea ortodoxiei sale. Jovianus a părăsit Antiohia şi s-a îndreptat către Tars, în Cilicia. Acolo el a murit pe neaşteptate.

      Valentinian a fost ales împărat de armată. Acesta era un creştin sincer şi credincios; dar el s-a înşelat lăsându-se în mâna lui Valens, [asociatul la domnie şi] fratele său, căruia i-a încredinţat Răsăritul. Valens era un arian fanatic; el nu asculta decât sfaturile lui Eudoxie, episcop de Constantinopol, unul din conducătorii taberei ariene celei mai heterodoxe[8].

      Părăsind Constantinopolul, Valentinian s-a îndreptat către Roma prin Tracia. Episcopii din Hellespont şi Bythinia erau atunci reuniţi pentru alegerea lui Ipatian în scaunul metropolitan al Heracleei. Ei au profitat de trecerea împăratului pentru a-i cere permisiunea de a se reuni în sinod, pentru a încheia discuţiile care avuseseră loc despre dogmă: ,,Eu nu sunt decât un laic, a răspuns Valentinian[9], nu-mi este îngăduit să aprofundez prea mult astfel de lucruri; episcopii sunt însărcinaţi cu această grijă, şi se pot reuni unde li se va părea potrivit”.

      Valens, sosind la Constantinopol, aceeaşi episcopi i s-au adresat pentru a obţine permisiunea de a se reuni[10]. El le-a acordat-o, şi ei au hotărât să se reunească la Lampsac. Valens s-a oprit puţin la Constantinopol şi s-a îndreptat către Antiohia pentru a-i supraveghea mai bine pe perşi, care poate că ar fi fost dispuşi să încalce tratatul semnat cu Jovianus. Perşii respectau pacea, ceea ce i-a dat lui Valens răgazul de a-i persecuta pe ortodocşi. El l-a exilat pe Meletie. În ce-l priveşte pe Paulin, celălalt episcop ortodox, el a respectat marea sa virtute şi nu l-a supus nici unei jigniri. El i-a expulzat din bisericile oraşului pe cei care nu vroiau să fie în comuniune cu episcopul arian, care era pe atunci Euzoius. Se spune că mai mulţi ortodocşi au fost aruncaţi atunci în Oronte.

      Revolta lui Procopius, care s-a proclamat împărat, a oprit pentru un timp persecuţia. Aceleaşi circumstanţe l-au împiedicat pe Eudoxie de Constantinopol să se opună Sinodului de la Lampsac, care s-a pronunţat într-un sens semi-arian, potrivit deciziilor Sinodului din Antiohia confirmat de cel din Seleucia[11]. Acachie de Cezareea Palestinei şi Eudoxie de Constantinopol au fost din nou depuşi; şi decizia ariană adoptată la Nice de către delegaţii de la Rimini a fost condamnată.

      Valens l-a prins pe Procopius, trădat de propriii generali, şi a pus să fie sfârtecat în bucăţi ca şi cei care-l trădaseră şi cărora le promisese că-i iartă. Acest succes ruşinos l-a făcut mândru şi el a reînceput să-i persecute pe ortodocşi cu şi mai multă furie ca înainte, şi în special pe participanţii la Sinodul de la Lampsac. Printre ei se distingea Eleusie de Cizic[12]. Silit de Valens şi înspăimântat de ameninţările sale, el a aderat pe faţă la arianism; dar, după întoarcerea în Biserica sa, el a protestat împotriva violenţei la care fusese supus, şi i-a rugat pe credincioşi să aleagă în locul său un alt episcop, mai vrednic să-i păstorească.

      Locuitorii din Cizic îl iubeau pe episcopul lor; ei au refuzat să-i aleagă un succesor, şi Eleusie a continuat să ocupe scaunul său. Dar Eudoxie de Constantinopol a numit, prin propria sa autoritate, episcop de Cizic pe faimosul eretic Eunomie, şi Valens l-a trimis acolo având un decret care-l punea în posesia bisericii. Locuitorii din Cizic au părăsit atunci biserica oraşului ocupată de falsul episcop, şi s-au reunit cu Eleusie într-o biserică pe care ei o construiseră în afara oraşului[13].

      La Constantinopol, Valens i-a persecutat pe ortodocşi şi i-a expulzat din oraş. El i-a inclus în aceleaşi persecuţii pe novaţieni care, ca ortodocşii, admiteau crezul de la Niceea.

      Pentru a se sustrage acestor persecuţii, episcopii semi-arieni din Asia, de Pamfilia, Isauria şi Lycia, s-au înţeles între ei prin emisari, şi au luat hotărârea de a trimite reprezentanţi la Valentinian şi la Episcopul Liberie al Romei; deoarece ei preferau ca mai degrabă să recunoască cuvântul consubstanţial decât să se alăture arienilor. Aceşti reprezentanţi au fost Evstatie, episcop de Sevasta; Silvan, episcop de Tars, Cilicia; şi Teofil, episcop de Castabal, Cilicia. Aceşti delegaţi s-au îndreptat către Roma unde credeau că-l vor găsi pe Valentinian.

      Când au ajuns la Roma, împăratul era plecat într-o expediţie contra sarmaţilor. De altfel, este probabil ca el să nu fi fost de partea lor, fiindcă el era în comuniune cu faimosul Avxentie, conducătorul arianismului în Apus. Când Valentinian sosise la Milano, el îi găsise acolo pe Ilarie de Poitiers şi Eusebiu de Verceil care au deconspirat falsa dogmă şi subterfugiile episcopului eretic. Acela cunoştea ortodoxia lui Valentinian. El s-a prefăcut a avea aceeaşi credinţă cu el şi se plângea de faptul că episcopi străini de Biserica sa veneau să-l tulbure şi să vorbească cu patimă împotriva sa.

      Valentinian a fost înşelat, l-a recunoscut pe Avxentie ca episcop ortodox şi i-a trimis pe Ilarie şi Eusebiu la Bisericile lor. Dar marele episcop de Poitiers nu a putut lăsa adevărul să fie astfel sacrificat, şi a publicat cartea sa împotriva lui Avxentie, pentru a divulga acest lup îmbrăcat în piele de oaie[14]. Cum acest ipocrit se ascundea sub aparenţele înşelătoare ale păcii:

      „Nu este nimic mai frumos ca pacea, strigă Ilarie, şi unitatea nu este mai puţin frumoasă, dar trebuie ca pacea şi unitatea să fie cele ale Bisericii şi Evangheliilor. Cele ale antihriştilor nu sunt decât o pace şi unitate false, şi nu se obţin decât prin mijloace necunoscute altădată. Spuneţi-mi voi, episcopilor care aţi recurs la puterea seculară pentru a vă proteja, ce ajutoare de acest fel au avut apostolii atunci când propovăduiau Evanghelia ? Ce putere îi proteja când ei Îl propovăduiau pe Iisus Hristos şi converteau aproape toate naţiunile de la falşii dumnezei la Dumnezeul cel adevărat ? Pe ce curtean se bazau ei când, în închisoare şi legaţi cu lanţuri, cântau slava lui Dumnezeu ? O, durere ! Astăzi autoritatea umană este cea care se consideră susţinătoarea credinţei !”

      Ilarie avea pe deplin dreptate împotriva lui Avxentie, dar Valentinian îl susţinea pe ipocrit, care a continuat timp de încă 10 ani să sfâşie turma lui Hristos. Dar el a păstrat mai multe rezerve în arianismul său, de teamă să nu-i displacă împăratului.

      Delegaţii episcopilor din Asia, negăsindu-l pe Valentinian, au prezentat scrisorile pe care le aduceau lui Liberie, episcopul Romei, şi celorlalţi episcopi apuseni[15]. Liberie i-a sfidat şi a refuzat să-i primească pe episcopii care abandonaseră credinţa de la Niceea. Dar aceştia au răspuns că ei se pocăiesc; că au recunoscut adevărul; că erau convinşi că expresia asemănător în substanţă pe care ei o susţinuseră era în fond echivalentul cuvântului consubstanţial, şi că ei s-au dezis de eroarea anomeilor, adică a adevăraţilor arieni.

      Liberie le-a cerut să dea în scris aceste declaraţii; ei au făcut aceasta şi i-au remis un act autentic în care crezul de la Niceea era cuprins fără a excepta din el cuvântul consubstanţial. Ei atestau acolo că erau delegaţi ai episcopilor de la Sinoadele din Lampsac şi ai altora de pe lângă episcopul Romei şi alţi episcopi din Italia şi Apus, pentru a stabili din nou legături de comuniune pe baza adevărului proclamat la Sinodul de la Niceea[16].

      Primind acest act, Liberie i-a primit în comuniune cu el şi le-a dat o scrisoare pentru episcopii care îi delegaseră. Această scrisoare era scrisă nu numai în numele său, ci în numele episcopilor din Italia şi ai altor episcopi apuseni. Pe drept se conchide că el a convocat un sinod la Roma pentru a intra în relaţii cu răsăritenii. În această scrisoare, el se bucură pentru că ei au aderat pur şi simplu la credinţa de la Niceea, şi le spune că delegaţii de la Rimini care se lăsaseră amăgiţi regretaseră deja slăbiciunea lor şi aderaseră la vechea credinţă promulgată la Niceea.

      După ce au primit această epistolă, delegaţii s-au îndreptat către Sicilia. Episcopii acestui ţinut s-au reunit în sinod pentru a-i primi şi le-au dat o scrisoare de comuniune după ce au auzit mărturisirea lor de credinţă.

      Din Sicilia, delegaţii s-au întors la cei care-i trimiseseră.

      Liberie a murit la puţin timp după ce a primit această delegaţie a răsăritenilor. El a fost înlocuit de Damas. Acest om era foarte cunoscut în înalta societate romană, şi doi preoţi din acea epocă, care locuiau la Roma şi făceau parte din tabăra lui Luchifer de Cagliari, spuneau despre el: ,,Matroanele îl iubeau atât de mult încât el părea să fie instrumentul lor de curăţat urechile”[17]. El era deja diaconul lui Liberie când acest episcop a fost condamnat la exil. El s-a prefăcut că-şi urmează episcopul, dar l-a părăsit pe drum şi s-a întors la Roma unde era mânat de ambiţia sa. Aceiaşi preoţi afirmă[18] şi înfăţişează ridicarea lui Damas pe scaunul Romei printr-o relatare pe care imparţialitatea istorică vrea ca noi să o facem cunoscută.

      După exilul lui Liberie, o tabără l-a ales pe Felix episcop al Romei; tabăra sa s-a menţinut până la moartea sa. Liberie i-a iertat pe partizanii lui Felix şi i-a integrat în funcţiile lor. La moartea acestui episcop, cei care i-au rămas mereu credincioşi, adică preotul Ursin[19] şi diaconii Amantie şi Lup, s-au reunit cu poporul credincios în biserica lui Iuliu pentru a purcede la alegerea succesorului său. Cei care fuseseră partizanii lui Felix s-au reunit în biserica lui Lucin şi l-au ales pe Damas.

      Pavel, episcop de Tibur, l-a hirotonit pe Ursin[20].

      Damas, aflând că s-au reunit în biserica lui Iuliu pentru a alege acolo pe un altul [decât el], a împărţit bani populaţiei care a invadat biserica şi i-a împrăştiat pe credincioşii dintre care mulţi au fost loviţi şi omorâţi. După această campanie, Damas s-a îndreptat către biserica din Lateran, unde a fost hirotonit, şi a obţinut de la magistraţii Romei exilul lui Ursin şi al celor doi diaconi Amantie şi Lup.

      Deoarece credincioşii care îl aleseseră pe Ursin continuau să se adune în biserica lui Iuliu, Damas a provocat o altă răzmeriţă. Populaţia s-a năpustit asupra bisericii, a demolat-o şi a aruncat cu sfărâmăturile din ea în credincioşi, dintre care 160 au fost omorâţi; mulţi alţii, răniţi, au murit din cauza rănilor. Partizanii lui Ursin nu s-au descurajat; ei se reuneau pentru a cânta psalmi în care ucigaşii erau stigmatizaţi şi îi rugau pe episcopi să se reunească la Roma pentru a-l alunga din scaunul Sfântului Petru pe acela ale cărui mâini erau pătate de sânge.

      Împăratul Valentinian s-a declarat mai întâi de partea lor şi a anulat decretul de exil obţinut de Damas de la magistraţii romani. Ursin şi cei doi diaconi ai săi s-au întors la Roma. Dar Damas a câştigat curteni de partea lui, care l-au făcut pe împărat să revină asupra deciziei sale. Drept urmare, Ursin a trebuit să plece din nou în exil pentru ca poporul creştin să nu fie dezbinat în două partide. Dar acest scop nu a fost atins. Partizanii lui Ursin au refuzat să aibă legături cu Damas şi, chiar lipsiţi de cler, ei se reuneau în cimitire pentru a se ruga. Într-o zi când se adunaseră în cimitirul Sfintei Agni, Damas, în fruntea unui grup înarmat, a năvălit asupra lor şi i-a împrăştiat cu violenţă.

      Aceste acţiuni displăceau episcopilor din împrejurimile Romei. Invitându-i să vină să prăznuiască împreună cu el ziua sa de naştere, Damas a profitat de ocazie pentru a le cere să-l excomunice pe Ursin; dar ei au refuzat: ,,Noi am venit, au răspuns ei, pentru ziua ta de naştere şi nu pentru a condamna un om pe care noi nu l-am judecat”. Preoţi din Roma au fost exilaţi datorită influenţei lui Damas. Printre ei erau Faustin şi Marcelin care tocmai au fost citite mai sus.

      Pare greu de crezut că ele sunt cu totul false[21]. Este cert că Damas nu l-a însoţit pe Liberie decât până la Milano şi că, la întoarcerea sa la Roma, el a fost în comuniune cu Felix care fusese ales episcop de Roma în locul lui Liberie. Este cert că Damas nu s-a menţinut în scaunul său decât prin forţă şi prin intervenţia împăratului şi prefectului Romei. Este de asemenea cert că, timp de trei luni, au avut loc lupte sângeroase în biserici între cele două facţiuni. Partizanii lui Ursin au aruncat vina asupra lui Damas; ceilalţi au ridicat aceleaşi acuzaţii împotriva lui Ursin. Un istoric păgân îi incriminează şi pe unul şi pe celălalt şi insinuează că ambiţia îi împingea pe cei doi rivali să-şi dispute scaunul Romei.

      ,,Când mă gândesc, spune el[22], la splendoarea Romei, eu nu neg că cei care doresc acest loc nu trebuie să facă toate eforturile pentru a ajunge acolo; acest loc le oferă o poziţie sigură şi ei se îmbogăţesc din prinoasele matroanelor. Veşmântul lor este magnific şi ei nu merg decât cu trăsura; ei au mese atât de îmbelşugate încât le covârşesc pe cele ale regilor. Ei ar putea fi cu adevărat fericiţi dacă, dispreţuind grandoarea Romei, ar imita viaţa câtorva episcopi de provincie care, prin frugalitatea lor, sărăcia hainelor lor şi modestia ţinutei lor, se fac plăcuţi Dumnezeului veşnic şi adevăraţilor Săi închinători”.

      Ceea ce spunea Ammien Marcellin despre luxul şi bogăţiile episcopilor Romei nu era deloc exagerat. Un prefect al Romei, Prætextatus, îi spunea lui Damas care-l încuraja să adopte creştinismul: ,,Faceţi-mă episcopul Romei şi mă voi creştina de îndată”[23]. Episcopii Romei aveau mai puţin spirit creştin decât istoricul păgân care socotea frugalitatea, umilinţa şi sărăcia ca mai plăcute lui Dumnezeu decât luxul şi masa bogată. Roma avea familii atât de bogate, şi aceste familii, mai cu seamă doamnele, se arătau atât de generoase faţă de cler şi în special faţă de episcopi, încât nu era de mirare că aceşti episcopi erau atât de luxoşi.

      În rest, tot clerul Romei îl imita pe conducătorul său. Preoţii erau îmbrăcaţi în stofe frumoase, se distingeau prin încălţămintea lor elegantă şi răspândeau mirosul celor mai delicioase parfumuri. Nu se vede în istorie ca ei să se fi distins prin virtuţile sau ştiinţa lor. Din contră, ignoranţa lor era proverbială; ei adăugau la aceasta ipocrizia fariseilor şi desfrânările care se potriveau puţin cu pretenţia lor la celibat[24]; căci trebuie să remarcăm că în cea mai coruptă Biserică se pronunţau pentru celibat într-un mod foarte zgomotos[25].

 

      Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 1; Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 21.

   [2] Jovianus, Epist. ad Athan.; şi Sfântul Atanasie, Epist. ad Jovian. Imperat. int. op. s. Athan., Edit. Bened. A se vedea şi Teodoret, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 2, 3.

   [3] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 21.

   [4] Ibid., c. 25.

   [5] Ibid., c.25; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 4.

   [6] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 5.

   [7] Sfântul Epifanie, Hæres. 77; Sfântul Vasilie, Epist. 315.

   [8] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 5; Socrate, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 1; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 6.

   [9] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 7.

   [10] Socrate, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 2.

   [11] Socrate, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 3, 4; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 7.

   [12] Socrate, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 5, 6, 7; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 8, 9.

   [13] Socrate, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 12.

   [14] Sfântul Ilarie de Poitiers, Cont. Auxent.

   [15] Socrate, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 12; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 10.

   [16] Προσ την χρηστοτητα σου και παντασ τουσ Ιταλουσ τε και Δυτικουσ επισκοπουσ γραμμα κομιζομεν.

   Ad tuam Benignitatem et ad universos Italiæ et occidentis Episcopos Litteras afferimus.

Noi a trebuit să cităm acest text pentru a răspunde latinilor care au transformat acest demers al asiaticilor în apel la papalitate, autoritate suverană în chestiunile de credinţă. Pentru asiatici nu era vorba decât de a avea un sprijin în Apus împotriva prigonitorilor răsăriteni, şi de a putea să spună că sunt uniţi cu Biserica Apuseană.

   [17] Faustin şi Marcellin, Lib. Prec. ad Imperat., § 3.

   [18] Faustin şi Marcellin, Præfat. Lib. Prec.

   [19] Alţi istorici nu-i dau lui Ursin decât rangul de diacon.

   [20] Rufin (Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 10) spune că episcopul care l-a hirotonit pe Ursin era ignorant şi grosolan.

   [21] Istoricul Socrate (cartea a IV-a, c. 20) atribuie poporului luptele care au avut loc, şi prefectului Maximin execuţiile sângeroase. Socrate şi-a luat informaţiile de la Rufin; şi acest din urmă istoric nu părea să fi cunoscut bine faptele. În epoca luptelor, Juventius era prefect al Romei şi nu Maximin, după cum atestă Ammien Marcellin.

   [22] Ammien Marcellin, cartea a XXVII-a, § 13; Rufin (Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 10) acuză de excese cele două tabere şi în principal pe prefectul Maximin. Relatarea sa nu este nici clară, nici satisfăcătoare; el se declară în principiu în favoarea lui Damas.

   [23] Ieronim, Epist. 1 ad Pammach., § 3.

   [24] Aceste critici sunt rezumatul celor ale lui Ieronim. Noi le vom da în detaliu când îl vom studia pe acest Părinte [al Bisericii].

   [25] Istoricii ultramontanişti moderni primesc cu satisfacţie criticile lui Ammien Marcellin şi pe altele contra episcopilor Romei şi clerului său. Ei văd în acestea o dovadă a puterii papale. Ei ar fi făcut mai bine să vadă în acestea o dovadă că clerul roman pierduse de pe atunci duhul creştin.