----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Despre căderea lui Adam

de Arhiepiscopul Inochentie al Odessei († 1857)

 

Episodul anterior

 

XIII. Pregătirea izgonirii din rai

Şi au făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-au îmbrăcat pre ei (Facerea 3, 21).

Adam şi Eva iarăşi sunt împreună. Dar cum, când Adam este osândit la moarte, iar de femeie nu s-a spus nimica ? Nu cumva ea a fost cruţată, din pricina slăbiciunii firii, de această grozavă pedeapsă ? Nu, căci cine a gustat din fructul oprit, acela nu putea să rămână nemuritor. Eva cea dintâi îşi întinsese mâna la el şi tot ea cea dintâi va vedea pe îngerul morţii. Căci pe temeiul aceleiaşi istorisiri a lui Moisi credem că ea, apucând înaintea lui Adam întru călcarea poruncii, şi cu moartea a apucat înaintea lui. Dacă însă în hotărârea dumnezeiască ea a fost trecută sub tăcere, apoi negreşit de aceea că Adam reprezenta în clipa aceea tot neamul omenesc. Ceea ce s-a hotărât în această calitate pentru el, aceeaşi a căzut şi asupra femeii care era luată din coasta lui. Numai o singură trăsătură din pedeapsa lui Adam nu se poate, se pare, să se refere şi la femeie: să muncească pământul în sudoarea feţei. Dar şi în această latură, câte femei nu împart cu bărbatul munca pământului ?

Dacă bărbatul sfâşie cu mâinile sale sânul pământului şi aruncă în el sămânţa, apoi femeia cu mâinile sale adună ceea ce rodeşte pământul. Şi cum adună ? Cu oboseală şi oftări când pământul răsplăteşte din belşug munca bărbatului; şi încă şi mai mari îi sunt oftările când adună te miri ce. Aşa că pe ea o întristează şi mai mult lipsa sudorii şi a muncii, oricât de grea ar fi aceasta. Şi cele adunate cine le găteşte pentru masă ? Mâna femeii. Faţa bărbatului suferă numai de soare; faţa femeii suferă şi de soare în timpul secerişului, şi de foc în fiecare zi când găteşte mâncarea. Dacă asemănăm toate acestea, dacă luăm în seamă organismul mai slab al femeii decât al bărbatului, marea ei sensibilitate în necazuri şi suferinţe, atunci se va vedea că soarta femeii pe pământ este mai grea decât soarta bărbatului.

De aceea cu multă dreptate şi legile, şi opinia publică (unde este cum trebuie) arată mai multă atenţie şi indulgenţă femeii. Numai că această atenţie şi indulgenţă nu trebuie să se întindă, cum se întâmplă câteodată, peste măsură, până la acea vinovată îngăduinţă faţă de femeie, din pricina căreia a căzut strămoşul nostru şi din pricina căruia cad până azi mulţi din soţi.

Dar să revenim la cele ce ne spune Moisi.

Şi au făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-au îmbrăcat pre ei.

Aşadar cele dintâi haine ale noastre au fost nefăcute de mână. Ele au fost făcute nu de om, nici de înger, ci de Însuşi Dumnezeu. Vedeţi voi oare iubirea, vedeţi voi oare purtarea de grijă a bunului Tată pentru copii ? Şi încă în ce timp ? Când i-a judecat şi i-a pedepsit ca pe nişte vinovaţi ce erau ! După rostirea osândei asupra vinovaţilor era de aşteptat ca ei să fie lăsaţi la propriile lor puteri, că Domnul nu va zăbovi a se depărta de aceia care singuri fugiseră de El nu demult şi se ascunseseră în desişul pomilor raiului. Dar El prelungeşte prezenţa Sa ca şi cum ar fi aşteptat şi ar fi dorit să vadă ce efect vor avea cuvintele Lui; şi neauzind nimic din gura noastră, a celor osândiţi, îndată Se preface din judecător în binefăcător şi prieten.

Cum am văzut, pe strămoşi nimic nu i-a tulburat în prima clipă, decât goliciunea lor, şi i-a tulburat în aşa măsură, încât nu au putut îngădui propriilor lor vederi să o sufere şi s-au grăbit să-şi facă pestelci din frunze de smochin. Pestelcile acestea totuşi nu atâta ascundeau, pe cât dezveleau goliciunea lor, arătând că ei nu se mai află în starea de nevinovăţie dinainte. Afară de aceasta, oare mult aveau să dureze aceste pestelci ? Erau ele oare în stare să apere trupul de viitoarele schimbări ale aerului ? Curând nefericiţii strămoşi aveau ei să ajungă la iscusinţa de a-şi face haine dintr-o materie mai trainică ? Cel întru tot bun vedea toate acestea şi starea prezentă a lui Adam şi a Evei, adică ruşinea şi tulburarea lor, şi nevoia viitoare a lor de o îmbrăcăminte mai durabilă pentru a se apăra de schimbările aerului, ca şi neputinţa lor de a-şi acoperi aceste nevoi; vede şi îndată împlineşte El singur lipsurile lor: Şi au făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-au îmbrăcat pre ei.

Dar ce îmbrăcăminte de piele era aceasta ? Oare nu acest trup al nostru de acum, grosolan şi asemenea celui al dobitoacelor, care, după observaţia lui Solomon (Înţelepciunea lui Solomon 9, 15), îngreuiază sufletul şi apasă mintea ? Dacă este să comparăm trupul omenesc din starea lui de astăzi cu cel de la început, cum ieşise din mâna lui Dumnezeu, şi cu acela cum are să fie el iarăşi odată, după învierea obştească din morţi, apoi şi trupul nostru grosolan de acum se poate numi negreşit îmbrăcăminte de piele. Moisi însă, evident, înţelege prin ea nu aceea, ci haină în adevăratul înţeles al cuvântului, pe care Preaînduratul Dumnezeu a făcut-o pentru strămoşii noştri.

Dar cum, va întreba cineva, s-a putut găsi în rai piele ? Admite, mă rog, dacă vrei, expresia lui Moisi simplu şi literal: Şi au făcut; atunci nu va trebui nicidecum să mai întrebi cum. Şi dacă este să judecăm după persoana şi vrednicia Aceluia care a făcut acum pentru Adam îmbrăcăminte, apoi pentru El, ca pentru un atotputernic, mai cuviincios lucru era să o facă nu din ceva, ci din nimica. Iar dacă pe tine te înspăimântă ideea de o creaţie nouă (deşi Domnul necontenit creează lucruri noi în împărăţia harului Său), apoi poţi găsi răspuns la întrebarea pusă, şi altfel aceeaşi carte a Facerii ne arată de pildă că Avel deja a adus jertfă Domnului din cele întâi născute al oilor sale şi din grăsimea lor. Spune, cine l-a învăţat pe el să caute şi să găsească jertfă pentru Dumnezeu în junghierea şi moartea dobitoacelor ? Lucrul cel mai probabil este că în pilda tatălui său, în pilda lui Adam. Dar acesta de unde a împrumutat o astfel de idee neobişnuită ? A ajuns singur la ea ? În ce chip ? Pe calea minţii sănătoase şi atunci nu a putut să nu inspire ceea ce s-a rostit în urmă de apostolul: Cu neputinţă este sânge de tauri şi de ţapi să ridice păcatele (Evrei 10, 4).

Şi apoi spune, cum a putut să îndrăznească să aducă jertfă lui Dumnezeu viaţa fiinţelor create de El ? Făcând aceasta abuziv, era mai degrabă să se aştepte la mânie din partea lui Dumnezeu decât la binecuvântare. Dar de vreme ce fiii lui Adam aduc deja jertfă lui Dumnezeu animale şi fac aceasta fiindcă însuşi Adam a făcut aceasta, iară el nu a putut să înceapă a face aceasta singur de la sine şi abuziv, apoi nu ne rămâne de presupus decât că aducerea de animale ca jertfă a fost inspirată strămoşilor noştri de Însuşi Dumnezeu. Şi pentru ce s-a inspirat ? Domnul Însuşi nu putea să aibă nici o trebuinţă de aceasta; de aceasta avea nevoie Adam. Dar pentru ce ? Tot pentru aceea negreşit pentru care s-au introdus mai târziu jertfele în tot poporul lui Israil, adică, pentru că ele – cum ne lămureşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei – servesc de preînchipuire a acelei mari Jertfe de pe cruce, prin care avea să fie răscumpărată pe Golgota toată lumea şi şterse toate păcatele.

Dar când s-a dat lui Adam această dumnezeiască învăţătură a aducerii de jertfe ? Nu vom greşi, ni se pare, de vom zice că chiar acum, după terminarea judecăţii care s-a rostit asupra lui, căci mai pe urmă nu se mai spune că Domnul I S-ar mai fi arătat cândva. În moartea animalului adus ca jertfă, strămoşul nostru putu să vadă numaidecât şi moartea sa, ce avea să urmeze, şi viitoarea sa răscumpărare prin patimile şi moartea pentru noi toţi a Răscumpărătorului lumii.

Iată deci materia pentru facerea de haine lui Adam şi femeii lui: piele de la animalele junghiate pentru jertfe. De aceea, poate mai pe urmă, când s-a dat israiliţilor legea pentru jertfe, pielea animalului jertfit nu se arde împreună cu jertfa, ci era rezervată prin lege jertfitorului, preotului. Dacă Moisi nu vorbeşte acum despre toate acestea, apoi de bună seamă pentru că în genere despre cele petrecute în Eden el vorbeşte foarte puţin, numai cât trebuia; dar mai cu seamă pentru că, începând vorba despre jertfa din Eden şi despre înţelesul ei tainic, trebuia ca odată cu aceasta să atingă şi alte multe adevăruri şi taine ale lui Dumnezeu; iar aceasta ar fi însemnat să ridice perdeaua care ascundea până la o vreme Sfânta Sfintelor, prin care intra numai arhiereul, adică numai puţini aleşi.

Dar să ne întoarcem la haina noastră sărăcăcioasă şi totodată şi destul de bogată: săracă, pentru că ea a luat locul harului dumnezeiesc şi al nevinovăţiei care ne îmbrăca; bogată, pentru că ea a ieşit chiar din mâna Făcătorului şi Domnului nostru; sărăcăcioasă, pentru că-i alcătuită din moartea unor fiinţe vii; bogată, pentru că exprima meritele viitoare pentru noi ale Răscumpărătorului nostru. Băgaţi de seamă, fraţilor, puterea şi delicateţea însăşi a expresiei: Şi au făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele. S-ar fi putut să facă haină numai lui Adam şi să i se zică: iată, aşa să faci şi pentru femeia ta. Domnul însă face haine pentru amândoi. Mai departe se zice: Şi i-au îmbrăcat pre ei, adică nu numai că a făcut singur haina, dar i-a şi îmbrăcat El Însuşi, cum face mama când face hăinuţe copilaşului său; singură îl îmbracă şi priveşte cum îi vin şi cum îi şade cu ele.

Să nu uităm fraţilor aceasta ! Să încetăm de a ne uita uşuratic la hainele noastre. Ele sunt un îndoit moment al păcatului şi al greşelii noastre faţă de Dumnezeu şi al îndurării Lui către noi. Ca semn al stării noastre decăzute, haina, din orice ar fi făcută şi oricât de bogată ar fi, totdeauna trebuie să o purtăm cu smerenie, iar nu să ne mândrim cu ea cum fac unii nesocotiţi. Iară ca dar al iubirii lui Dumnezeu, haina trebuie să ne dispună pe noi la recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Şi cu ce pot eu oare, vei întreba poate, să mulţumesc lui Dumnezeu pentru ea ? Prin aceea, iubitule, dacă şi tu din recunoştinţă nu te vei zgârci să faci două pentru Dumnezeu. Cum asta ? Iată cum: dacă vei îmbrăca pe vreun frate al tău sărac şi gol. Căci auzi tu oare ce zice Însuşi Domnul în Evanghelie ? Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, mie aţi făcut (Matei 25, 40). Vezi la cine trece haina făcută unui sărac ?

Să ne amintim şi să ne gândim cu acest prilej încă la o haină. Strămoşii noştri, primind îmbrăcăminte din mâinile lui Dumnezeu, fără îndoială nu atât le-au purtat după aceea, pe cât le-au păstrat ca odor şi lucru sfânt. Şi noi avem o haină primită din mâna lui Dumnezeu, anume acea haină scumpă cu care ne-a îmbrăcat la botez Sfânta Biserică. Pentru alcătuirea acestui veşmânt s-a cerut de asemenea o moarte, nu a vreunui animal necuvântător, ci moartea Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru. Căci în botez noi ne-am îmbrăcat cu meritele Lui, ne-am îmbrăcat, putem zice, cu însăşi moartea Lui de cruce pe care a suferit-o pentru noi. Căci oricâţi în Hristos v-aţi botezat – zice apostolul şi cântă Biserica – în Hristos v-aţi şi îmbrăcat (Galateni 3, 27). Iar în alt loc se zice: Au nu ştiţi, că oricâţi întru Iisus Hristos ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat ? Împreună cu el ne-am îngropat prin botez întru moarte; ca în ce chip s-au sculat Hristos din morţi prin slava Tatălui, aşa şi noi întru înnoirea vieţii să umblăm (Romani 6, 3-4).

Iată haina noastră ! Vedeţi cât este de urâtă şi sfântă ! Cât este de strălucită şi de dumnezeiască ! Cât de dorită este în acelaşi timp şi cât de înspăimântătoare ! Căci puţin lucru este oare să te îmbraci în moartea Fiului lui Dumnezeu ?

Să ţinem minte, fraţilor, toate acestea şi să ne purtăm cum se cade unor oameni îmbrăcaţi în Hristos. Să părăsim grija deşartă pentru împodobirea din afară a noastră, care la unii întrece orice margini şi le mănâncă timpul. Ah, nu de podoabe şi găteli, nu de gusturi alese şi de ultime mode le arde acelora care sunt lipsiţi de chipul lui Dumnezeu, izgoniţi din raiul desfătării, aşezaţi pe pământul blestemat, osândiţi să se întoarcă în pământul din care au fost luaţi şi numai pentru puţină vreme să rămână între viaţă şi moarte, între cer şi iad. Mulţumită iubirii veşnice că, după căderea noastră, ne-am putut noi ţine o vreme măcar şi pe acest teren fugitiv şi primejdios ! Câtă vreme nu suntem încă răpiţi dintre cei vii, până atunci toate pot fi îndreptate. Putem, dacă voim, să ne reîntoarcem raiul pierdut şi să dobândim încă şi mai mult, adică împărăţia cerului şi împreună-vieţuirea cu Hristos şi cu îngerii.

Dar mult se va mai prelungi această preţioasă putinţă pentru noi ? Mâine-poimâine se va ivi moartea şi ne va chema, ca şi pe strămoşii noştri, înaintea judecăţii lui Dumnezeu. Ce vom răspunde la judecata aceea; dacă ne vom înfăţişa fără acea haină a nevinovăţiei în care Domnul Însuşi ne-a îmbrăcat la botez ? Să nu cheltuim, fraţilor, zadarnic vremea preţioasă; ci să întrebuinţăm totul, ba chiar să şi răbdăm toate, numai să ieşim pe calea credinţei şi a pocăinţei din acea prăpastie în care ne-a aruncat păcatul, înainte ca ea să se închidă peste noi pentru vecie. Amin.