----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii (XII)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

Cum să ne rugăm atunci când simţim răceală sufletească ? (continuare)

Astfel, omul poate să-şi alcătuiască pravila de rugăciune ţinând seama şi de oboseala sa, însă nu trebuie să o înlăture, ci în toate împrejurările să se străduiască să extragă maxim folos din ea.

Într-adevăr, nu este uşor să te rogi atunci când eşti obosit, însă, dacă îţi birui lenea, să ştii că pentru osârdia ta Dumnezeu îţi va da şi sănătate, şi puteri, şi somn adânc binecuvântat ..., iar tu, chiar şi cu mai puţină odihnă, vei dobândi mai multă voioşie decât dacă îţi faci voia ta în detrimentul rugăciunii şi al îndatoririlor religioase.

Nu se cuvine să uităm nici acest lucru: adeseori vrăjmaşul mântuirii se foloseşte de oboseala noastră ca să ne abată de la rugăciune pentru că ştie cât har se dobândeşte prin aceasta. Astfel să biruim noi insuflările cele diavoleşti ! Domnul va socoti, fără îndoială, ca îndoită mare nevoinţă osârdia la rugăciune a celui ostenit şi el poate să aibă şi mai mare folos din rugăciune, luptând cu silinţă împotriva oboselii sale, decât din acea rugăciune liniştită şi fără suflet, pe care o rosteşte, făcând voia trupului său prin hrană din destul şi linişte.

Rugăciunea, din experienţă, în general, nu este un lucru uşor. Şi dacă suntem obosiţi, şi dacă nu suntem obosiţi, mintea este atrasă din destul de dispoziţia noastră trupească, de mulţimea grijilor noastre deşarte, de atracţiile îndulcirilor noastre pământeşti şi, mai cu seamă, este luptată de îndârjita lucrare potrivnică a diavolului. Nu în zadar truda rugăciunii este numită de Sfinţii Părinţi nevoinţă a rugăciunii. Mai cu seamă, la început, la exersarea întru rugăciune, este nevoie de multă silire a voii, de adunare a minţii şi veghere a inimii, până ce se ajunge la adevărata înălţime a rugăciunii. Cunoscând din experienţă aceste greutăţi, Sfântul Macarie cel Mare a spus: ,,Omul trebuie să se silească pe sine către rugăciune, dacă nu are rugăciune duhovnicească. Iar Dumnezeu, văzând că omul într-atât se nevoieşte şi împotriva dorinţei inimii lui cu silire se trudeşte, îi va da lui adevărata rugăciune duhovnicească”. Însă, până atunci, este nevoie de nevoinţă, nevoinţă şi iar nevoinţă !

Unii fraţi l-au întrebat pe Avva Agaton care nevoinţă în viaţa monahicească este cea mai plină de osteneală. El le-a răspuns: ,,Iertaţi-mă ! Eu găsesc că nevoinţa rugăciunii este mai ostenitoare decât toate celelalte nevoinţe. Când omul doreşte să verse înaintea lui Dumnezeu rugăciunea sa, atunci vrăjmaşii demoni se grăbesc să-l îndepărteze de ea pentru că ştiu că nici o nevoinţă nu este într-atât de înfricoşătoare pentru ei precum este rugăciunea înălţată către Dumnezeu din tot sufletul. În orice altă nevoinţă ..., oricât ar fi aceasta de încordată, monahul află oarecare liniştire. Rugăciunea însă cere mare luptă până la ultima suflare”.

Dacă aşa stau lucrurile cu rugăciunile monahilor, cu cât este mai ostenitoare rugăciunea pentru mirenii răspândiţi în mii de lucruri ale vieţii de zi cu zi ! Acest lucru nu trebuie să deznădăjduiască însă pe cei credincioşi. Ei trebuie să ia aminte că Însuşi Domnul îi ajută pe aceia care ard de dorinţa de a se ruga Lui cu adevărat. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cele cu neputinţă sunt cu putinţă, iar cele de neatins se pot împlini. Dumnezeu va da adevărata rugăciune celor care o doresc pe ea din inimă.

Schimonahul Vasilie, învăţător al vrednicului de pomenire stareţ şi Sfânt Paisie Velicikovski, sfătuia astfel: ,,Fiecare păcătos poate să se mântuiască prin pocăinţă, credinţă şi rugăciune, chiar şi cel mai neputincios, chiar şi acela care robeşte patimilor sale şi se apleacă înaintea oricărei năvăliri a vrăjmaşului, chiar şi cel mai slab, care în fiecare zi încalcă poruncile lui Dumnezeu, însă în fiecare zi îngenunchează înaintea lui Dumnezeu cu o rugăciune din inimă, cu osândire de sine, ducând lupta cu sine însuşi şi care se căieşte şi într-un asemenea război petrece până la sfârşitul vieţii sale, căzând şi ridicându-se, fiind biruit şi biruind, cerând însă ziua şi noaptea să fie apărat de vicleşugul vrăjmaşului diavol”.

Ce exprimă cuvintele ,,Doamne miluieşte”, dacă nu puternica încredinţare a sufletului credincios că Dumnezeu poate să ierte fiecare păcat şi să miluiască pe orice păcătos care se pocăieşte ? Aceste cuvinte înseamnă: ,,Doamne, fie-Ţi milă de mine, păcătosul, cel vrednic de plâns”. Această scurtă rugăciune, alcătuită din doar câteva cuvinte, nimiceşte toate planurile diavolului, de îndată ce omul o rosteşte din inimă. Dumnezeu a dat, în general, rugăciunea ca pe unul dintre cele mai lesnicioase mijloace de mântuire.

În sfânta Lui slavă, Ziditorul doreşte ca oamenii să păşească spre El. Nici un om, păcătos fiind, nu este vrednic de El. Dacă Dumnezeu nu ar fi binevoit, în dragostea Sa, să cheme pe cei păcătoşi la Sine şi dacă El nu le-ar fi dat posibilitatea de pocăinţă, nici unul dintre muritori nu ar fi putut, mai cu seamă după păcătuire, să intre în părtăşie de rugăciune cu El. Însă El Însuşi grăieşte astfel: Şi mă cheamă pre mine în ziua necazului tău, şi te voiu scoate şi mă vei preaslăvi (Psalmi 49, 16). Eu sunt, eu sunt, cel ce şterg fărădelegile tale pentru mine, şi păcatele tale, şi nu le voiu pomeni. Iar tu adu-ţi aminte în rugăciune ... ca să te îndreptezi (Isaia 43, 25-26). De vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voiu albi; iar de vor fi ca roşeala, ca lâna le voiu albi (Isaia 1, 18). Am şters ca un nor fărădelegile tale, şi ca o ceaţă păcatele tale; întoarce-te la mine în rugăciune şi te voiu mântui pre tine (Isaia 44, 22).

Şi dacă lucrurile stau astfel, trebuie oare să ascultăm de demonii care ne insuflă simţământul nevredniciei ? Dumnezeu însă tocmai pe cei nevrednici îi cheamă la El. El le propune mântuirea celor păcătoşi. Nu pentru aceasta oare a venit Mântuitorul – ca să caute şi să mântuiască pre cel pierdut (Luca 19, 10) ? Nu pentru aceasta El adeseori a amintit: Nu au trebuinţă cei sănătoşi de doftor, ci cei bolnavi (Marcu 2, 17). Nu am venit să chem pre cei drepţi, ci pre cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13) ? Dacă diavolul cel mincinos spune: ,,Voi sunteţi nevrednici, nu vă rugaţi !”, Hristos, Adevărul, cheamă tocmai pe cei nevrednici la Sine ca să le ierte păcatele şi să-i înalţe în vrednicia lor de dinainte, de cine vom asculta ?! Nu este limpede oare că trebuie să ascultăm de Hristos şi nu de diavolul ? Hristos ne cheamă, chiar şi nevrednici fiind, să ne rugăm Lui ! Cum putem să dispreţuim această mare îndurare ? Cum putem să trecem cu vederea patimile Sale ? Să ne mărturisim păcatele, arătându-I durerile noastre zdrobite, şi El ne va arăta rănile Sale cele dumnezeieşti, ne va apropia şi ne va mângâia astfel: ,,Pentru voi cei nevrednici Mi-am vărsat Sângele Meu ! Oare vă voi lepăda pe voi, când voi pentru Mine vărsaţi lacrimi ? Credeţi în dragostea Mea şi Eu vă voi tămădui !”

La Sfântul Tihon de Zadonsk întâlnim următoarele cuvinte pline de duioşie, prin care Hristos cheamă la Sine sufletul cel păcătos:

 

,,De ce M-ai părăsit, omule ?

De ce te-ai întors de la Mine, Cel care te iubesc ?

De ce te-ai alipit de vrăjmaşul Meu ?

Adu-ţi aminte că pentru tine M-am pogorât din cer.

Adu-ţi aminte că pentru tine M-am îmbrăcat cu trup.

Adu-ţi aminte că pentru tine M-am smerit.

Adu-ţi aminte că pentru tine am răbdat grăire de rău, scârbire, insulte, necinstire, răni, scuipări, pălmuiri, batjocură.

Adu-ţi aminte că pentru tine am fost socotit cu cei fără de lege.

Adu-ţi aminte că pentru tine am murit cu moarte plină de ocară.

 

M-am pogorât din cer, ca să te înalţ la cer.

Am sărăcit, ca să te îmbogăţesc.

Am primit răni, ca să te tămăduiesc.

Am murit, ca viaţă să-ţi dau.

Tu ai greşit, iar Eu am luat păcatul tău asupră-Mi.

Tu eşti cel vinovat, iar Eu am primit pedeapsa.

Tu eşti datornicul, iar Eu am plătit datoria ta.

La acestea M-au împins însă dragostea Mea, îndurarea Mea. Nu am putut răbda ca tu să pătimeşti această necinstire.

În loc ca tu să Mă iubeşti pe Mine, iubeşti păcatul !

În loc să Îmi slujeşti Mie, slujeşti patimilor tale !

 

Ce ai găsit tu întru Mine care să te îndepărteze ?

De ce nu voieşti să vii la Mine ?

Fericirea o cauţi ? – Toată fericirea se află la Mine.

Neamul bun cauţi ? – Cine este însă de neam mai bun decât Fiul lui Dumnezeu şi al Sfintei Fecioare Maria ?

Înălţare voieşti ? – Cine este mai înalt însă decât Împăratul cerurilor ?

Slavă vrei ? – Cine este mai proslăvit decât Mine ?

Bogăţie cauţi ? – Întreaga bogăţie este la Mine.

Înţelepciune cauţi ? – Eu sunt Înţelepciunea lui Dumnezeu !

Prietenie voieşti ? – Cine este însă mai plin de dragoste decât Mine, care Mi-am pus sufletul pentru toţi ?

Ajutor cauţi ? – Cine te va ajuta, în afară de Mine ?

 

Doctor cauţi ? – Cine te va vindeca, în afară de Mine ?

Mângâiere întru întristare cauţi ? – Cine te va mângâia, în afară de Mine ?

Odihnă cauţi ? – Întru Mine vei afla odihna sufletului tău.

Pace cauţi oare ? – Eu sunt Pacea sufletului tău.

Viaţă cauţi ? – La Mine este izvorul vieţii.

Lumină cauţi oare ? – Eu sunt Lumina lumii.

Adevărul îl cauţi ? – Eu sunt Adevărul.

Calea o cauţi ? – Eu sunt Calea.

Călăuzitor către cer cauţi ? – Eu sunt adevăratul Călăuzitor !

 

De ce nu voieşti să vii la Mine ?

Nu îndrăzneşti să păşeşti ? – Dar de cine altcineva este mai uşor să te apropii ?

Îţi este greu să ceri ? – Dar cine a cerut vreodată cu credinţă de la Mine şi nu i-am dat ?

Păcatele nu te lasă ? – Eu pentru păcătoşi am murit însă.

Ori te tulbură mulţimea greşalelor ? – Însă îndurarea Mea este şi mai mare !

Veniţi către mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi eu vă voiu odihni pre voi (Matei 11, 28)”.