----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Ortodoxie şi Apus – o relaţie veşnic tensionată (I)

O schiţă concisă a acestei relaţii după 1453

 

Căderea Constantinopolului în 1453 a pus capăt contactelor teologice şi filozofice dintre creştinismul răsăritean şi cel apusean. Legăturile şi schimburile intelectuale din secolul al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea introduseseră filozofia scolastică în Bizanţ şi făcuseră să renască – într-un grad limitat, fără îndoială – cunoaşterea limbii latine în Răsărit. Regiunile vorbitoare de limbă greacă din cultura europeană cu punctele centrale în Constantinopol, Mistra şi Trebizond, împreună cu teritoriile deţinute de veneţieni din Creta şi Cipru – toate experimentau propria versiune a Renaşterii Quattrocento[1]. După 1453, supravieţuitorii acestei culturi s-au refugiat în Apus şi şi-au adus contribuţia distinctivă la Renaştere în Apus.

În Răsărit, sub domnia otomană, viaţa bisericească, culturală şi spirituală a luat o turnură radical diferită. Cucerirea a izolat Ortodoxia vorbitoare de limbă greacă timp de aproape un secol şi jumătate şi a întrerupt toate schimburile reciproce cu cultura apuseană. Cei care au plecat din teritoriile ocupate nu s-au întors aproape niciodată acolo pentru a împărtăşi lumii ortodoxe experienţa pe care au acumulat-o. Astfel, contactele dintre Ortodoxie şi Apus erau în cea mai mare parte în mâinile misionarilor latini, precum iezuiţii, ale căror activităţi – religioase, educaţionale şi politice – erau considerate de ortodocşi o intruziune apuseană neîntemeiată, reprobabilă.

Un act deosebit de acut al acestei confruntări a fost deschiderea în Palestina a tutelei Sfintelor Locuri: duşmănia dintre franciscani şi frăţia ortodoxă a Sfântului Mormânt a devenit atât de ascuţită în secolul al XVII-lea încât a escaladat într-o chestiune de diplomaţie europeană, cu Franţa susţinând cauza catolică în timp ce patriarhii ortodocşi ai Ierusalimului apelau la ţarii ruşi şi alţi prinţi ortodocşi din Valahia şi Moldova şi din alte părţi pentru sprijin şi protecţie[2].

O altă sursă de presiune catolică asupra ortodocşilor a constituit-o înfiinţarea de către Papa Grigorie al XIII-lea în 1581, la Roma, a Colegiului Grec Sfântul Atanasie[3]. Scopul oficial al Colegiului Grec era de a instrui tineri din Răsăritul ortodox ca profesori şi clerici, care apoi să se întoarcă pentru a sluji în locurile lor de baştină. Condiţia indispensabilă pentru instruirea lor era convertirea la catolicism şi transformarea lor în agenţi ai eventualei uniri a Bisericilor Răsăritene cu Roma. Pentru a facilita procesul, Colegiul Grec şi absolvenţii săi au devenit strâns legaţi de dezvoltarea Bisericilor uniate din regiunile ortodoxe ale Europei.

Colegiul Grec din Roma a contribuit considerabil la dezvoltarea învăţăturii şi a educat doi mari autori care şi-au lăsat amprenta asupra ştiinţei şi literaturii elene: Leon Allatius şi Neophytos Rodinos[4]. Din cauza implicării unor astfel de învăţaţi în activităţile propagandistice ale Bisericii Apusene, fie prin scrierile lor, fie prin 003. Ortodoxie si Apus I 1lucrarea misionară (sau în cazul lui Rodinos ambele), Colegiul Grec a fost perceput de către ortodocşi ca o instituţie ostilă şi lucrarea sa a condus la o înstrăinare şi mai mare între Ortodoxie şi catolicism[5].

 

Leon Allatius (cca 1586-1669), ortodox grec, născut în Insula Chios, pe atunci parte a Imperiului Otoman. El a fost luat de unchiul său dinspre mamă în Italia pentru a primi educaţie, mai întâi în Calabria şi apoi la Roma, unde a fost admis la Colegiul Grec Sfântul Atanasie. El se va converti la catolicism şi va rămâne în Colegiu unde va preda greaca şi se va dedica studiului clasicilor şi teologiei; a scris o serie de cărţi.

 

Dialogul ortodoxo-protestant

Acesta era fundalul mai larg al curiozităţii şi al unei anumite deschideri arătate de ortodocşi la începutul secolului al XVI-lea faţă de Bisericile protestante din Europa Centrală. Printre factorii cei mai importanţi care făceau ca ortodocşii şi protestanţii să fie atraşi într-o încercare de a se înţelege reciproc se afla o ostilitate comună faţă de catolicism. Prima astfel de iniţiativă consemnată în surse a fost trimiterea în 1558 de către Patriarhul Ioasaf al II-lea ‘Magnificul’ al Constantinopolului a diaconului său Dimitrios Mysos Tesaloniceanul la Wittenberg cu sarcina de a aduna informaţii despre învăţăturile protestanţilor.

Misiunea diaconului Dimitrios i-a dat unuia dintre conducătorii Reformei, elenistul Philipp Melanchthon[6], oportunitatea de a trimite o epistolă patriarhului în 1559, subliniind credinţele de bază ale creştinilor reformaţi. Pentru informarea mai completă a patriarhului, Melanchthon a ataşat la scrisoarea sa o traducere în greacă a Mărturisirii de la Augsburg[7]. În scrisoarea sa, mai întâi el mulţumea lui Dumnezeu pentru că salvase Biserica Creştină din Răsărit din mijlocul atât de multor nenorociri şi îl asigura pe patriarh că creştinii reformaţi urmau cu evlavie Sfintele Scripturi, canoanele Sinoadelor Ecumenice şi învăţătura Părinţilor Greci ai Bisericii. El a afirmat de asemenea că ei respingeau superstiţiile călugărilor latini şi îl implora pe patriarhul ortodox să nu dea atenţie calomniilor duşmanilor adevărului împotriva creştinilor protestanţi[8].

Scrisoarea lui Melanchthon şi traducerea Mărturisirii de la Augsburg au fost aduse de Dimitrios Mysos în Constantinopol, dar patriarhul şi sinodul pesemne nu au fost impresionaţi de pretenţia de ortodoxie a protestanţilor şi au evitat să le răspundă. După moartea lui Melanchthon în 1560, contactele directe dintre protestanţi şi Patriarhia Constantinopolului au fost suspendate mai mult de 10 ani.

Contactele neizbutite cu protestantismul din vremea patriarhului Ioasaf ‘Magnificul’ au găsit o urmare mai substanţială în timpul primei domnii a lui Ieremia al II-lea Tranos (1572-1579). De această dată, iniţiativa a venit nu din Wittenberg, ci din Tübingen. Ocazia a fost numirea în 1573 a lui Stephen Gerlach, un eminent învăţat luteran, drept capelan la ambasada austriacă din Istanbul. Gerlach a adus două scrisori adresate patriarhului Ieremia de către profesorii eminenţi de la003. Ortodoxie si Apus I 2 Universitatea din Tübingen, marele elenist Martin Crusius şi teologul Jakob Andreae[9]. Acest eveniment a iniţiat o corespondenţă între patriarh şi profesorii de la Tübingen, care a durat până în 1581, depăşind prima perioadă de domnie a patriarhului.

 

Martin Kraus (1524-1607), de obicei latinizat ca Crusius, a fost un istoric şi clasicist german, profesor timp îndelungat la Universitatea din Tübingen

 

În total, profesorii de la Tübingen au scris 8 scrisori, iar patriarhul a scris 5 în răspuns. În afară de propriile scrisori, profesorii protestanţi au trimis 6 copii ale Mărturisirii de la Augsburg, adresate patriarhului, Mitropolitului Mitrofan de Veria [ulterior patriarh ecumenic], lui Theodosios Zygomalas, conducătorul Academiei Patriarhale, şi lui Gabriel Severos, alt erudit de frunte şi viitor mitropolit titular de Philadelphia, dar rezident în Veneţia. O ultimă copie a fost trimisă lui Mihail Cantacuzino, un binefăcător laic bogat al Bisericii. Era evident că profesorii din Tübingen sondau opinia publică ortodoxă în ce priveşte vederile lor. Profesorii şi patriarhul au corespondat în greacă, şi scrisorile care au rămas posterităţii au furnizat o consemnare excelentă a nivelului gândirii teologice la care decurgeau schimburile de vederi dogmatice dintre ei.

Schiţând principiile doctrinei protestante, profesorii au subliniat punctele de acord dintre cele două Biserici, credinţa lor comună într-un Mântuitor, Iisus Hristos, şi acceptarea Sfintelor Scripturi ca bază a credinţei lor. Ei au adăugat că punctele de dezacord dintre Bisericile Ortodoxă şi Reformată erau de o însemnătate secundară, în timp ce, în răspunsul său, patriarhul a accentuat punctele de dezacord dintre Ortodoxie şi protestantism şi i-a acuzat pe protestanţi că au introdus inovaţii. El a subliniat că credinţa ortodoxă era întemeiată nu numai pe Sfintele Scripturi, ci şi pe Sinoadele Ecumenice şi Părinţii Bisericii, şi a avertizat că credinţa bazată doar pe Scripturi ar putea conduce la erori.

În 1575, patriarhul a trimis teologilor protestanţi o respingere a Mărturisirii de la Augsburg compusă de el însuşi cu ajutorul lui Ioannis Zygomalas şi al altor teologi ortodocşi. Corespondenţa a continuat în cea de-a doua perioadă de domnie a lui Ieremia (1580-1584), dar prin 1581 patriarhul le-a cerut profesorilor din Tübingen să înceteze să-l necăjească cu subiecte dogmatice, de vreme ce ei nu arătau nici o bunăvoinţă în a se conforma adevăratelor învăţături ale Bisericii, îndeosebi cu privire la Părinţii pentru care ei şi-au exprimat respectul în cuvinte, dar nu în fapte. Patriarhul a încheiat corespondenţa sugerând profesorilor protestanţi ca ei să-i scrie din prietenie dacă doreau aşa ceva, dar să nu-l supere cu chestiuni dogmatice[10].

Aceste încercări timpurii de cercetare şi descoperire reciprocă dintre Ortodoxie şi protestantism nu au lăsat nici o amprentă serioasă asupra Bisericii Ortodoxe. Cel mai mare rezultat al schimbului dintre cele două Biserici în acest stadiu timpuriu din istoria Reformei a fost monumentala lucrare Turcograecia a lui Martin Crusius, publicată la Basel în 1584. Aceasta este cea mai importantă sursă privind starea Bisericii Ortodoxe şi a culturii şi limbii greceşti din secolul al XVI-lea şi rămâne o mină nesecată de informaţie asupra acestor subiecte până în ziua de astăzi.

Contactele timpurii din vremea patriarhului Ieremia al II-lea sugerează mai degrabă suspiciune faţă de protestanţi decât nesiguranţă sau chiar ostilitatea care caracteriza adeseori relaţiile ortodocşilor cu catolicii. Atitudinile faţă de protestantism se vor schimba ceva mai târziu după experienţele extrem de dramatice ale Bisericii Ortodoxe în vremea patriarhul Chiril I Loukaris, la începutul secolului al XVII-lea.

 


[1] Secolul al XV-lea în Italia, mai ales cu referire la artă şi literatură.

[2] Arhiepiscopul Hrisostom [Papadopoulos] al Atenei, Istoria Bisericii Ierusalimului (Ιστορία της Εκκλησίας Ιεροσολυμων), ediţia a doua, Atena, 1970, p. 501-866. C.A. Frazee, Catolici şi sultani: Biserica şi Imperiul Otoman, 1453-1923 (Catholics and sultans: the Church and the Ottoman Empire 1453–1923), Cambridge University Press, 1983, 59-60, 62-63, 145-148.

[3] Mai pe larg despre ‘invazia’ catolică în Răsărit, în Enciclica patriarhilor răsăriteni din 1848 – Conjunctura istorică în care Papa Pius al IX-lea le scrie răsăritenilor pentru a-i invita să se unească cu Biserica Romei, iar patriarhii ortodocşi răspund printr-o mărturisire de credinţă –: încercări de unire, colegii şi congregaţii destinate a-i converti pe ,,schismatici” la catolicism, lucrarea misionarilor în Răsăritul ortodox, ,,întoarcerea Răsăritului prin răsăriteni” etc.

[4] Neofitos Rodinos (1576/7-1655), ortodox grec, născut în Cipru. El a primit cea dintâi educaţie la Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, unde a devenit monah şi a fost ucenicul faimosului profesor Maximos Margunios. Când l-a însoţit pe profesorul Margunios la Veneţia, care la acea vreme era profesor la renumita Şcoală Greacă din Veneţia, Rodinos s-a întâlnit pentru prima oară cu catolicismul. El se va converti la catolicism în primăvara anului 1607 şi va intra la Colegiul Grec Sfântul Atanasie din Roma, unde va studia greaca, latina, teologia, ştiinţele umaniste şi logica; apoi el va pleca în Salamanca, Spania, unde va studia filozofia şi teologia.

În 1628, Propaganda Fide îi va da însărcinarea de a deschide o misiune greco-catolică în Himara, sudul Albaniei. Astfel, Rodinos, la acea vreme călugăr vasilian, va conduce timp de aproape 15 ani (1628-1643) misiunea de catolicizare a ortodocşilor din această regiune. De asemenea, el va lupta pentru unirea ortodocşilor cu catolicii pe tărâm misionar, dar şi prin scrierea de cărţi şi traduceri în greacă şi albaneză.

[5] Z.N. Tsirpanlis, Colegiul Grec de la Roma şi ucenicii săi 1576-1700 (Το ελληνικο κολλέγιο της Ρωμης και οι μαθητες του 1576-1700), Thessaloniki, Institutul Patriarhal pentru Studii Patristice, 1980.

[6] Philipp Melanchthon (1497–1560) – reformator religios german. Lucrând împreună cu Martin Luther, el a redactat câteva dintre cele mai importante lucrări teologice ale Reformei protestante, incluzând Însemnări teologice (1521) şi Mărturisirea de la Augsburg (1530).

[7] Mărturisirea de la Augsburg, cunoscută de asemenea ca Mărturisirea Augustană, este mărturisirea principală de credinţă a Bisericii Luterane şi unul dintre cele mai importante documente ale Reformei protestante. Ea a fost scrisă atât în germană, cât şi în latină şi a fost trimisă unui număr de conducători şi oraşe libere germane la Dieta de la Augsburg din 25 iunie 1530.

[8] Philaretos Vapheidis, Istoria bisericească III-A, 1453-1700 (Εκκλησιαστικη Ιστορία, III-A, 1453-1700), Constantinopol, Gerardos, 1912, p. 43-45; G. Hering, ‘Ortodoxie şi protestantism’, Jahrbuch der Osterreichischen Byzantinistik 31/32 (1981), p. 823-874, în special 823-831.

[9] Jakob Andreae (1528-1590) a fost un teolog luteran german de frunte şi un reformator protestant implicat în redactarea documentelor însemnate.

[10] A se vedea Turcograeciae libri octo a Martino Crusio, Basel, Leonardus Ostensius, 1584; retipărită la Modena, Memor, 1972, p. 410-483. Pentru o traducere în limba engleză, a se vedea G. Mastrantonis, Augsburg şi Constantinopol: corespondenţa dintre teologii de la Tübingen şi Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului despre Mărturisirea de la Augsburg (Augsburg and Constantinople: the correspondence between the Tübingen theologians and Patriarch Jeremiah II of Constantinople on the Augsburg Confession), Brookline, MA, Holy Cross Orthodox Press, 1982. A se vedea de asemenea I.N. Karmiris, Ortodoxia şi protestantismul (Ορθοδοξία και προτεσταντισμος), Atena, 1937, I, p. 31-37, 79-135.