----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Rusia de dinainte de Revoluţia din 1917

‘Argonauţi’, renovaţionişti, atei, amăgitori şi … Sfântul Ioan de Kronstadt

 

Mărturii inedite despre Sf Ioan de Kronstadt

 

Reazemul tradiţional al Rusiei ţariste a fost dintotdeauna ţărănimea şi Biserica. Şi Biserica, la rândul ei, a avut mult de câştigat din sprijinul acordat de stat. Cu toate acestea, la mijlocul secolului XIX, se admitea tot mai mult că în timp ce Biserica ar trebui să fie susţinută de stat, ea nu ar trebui să depindă de el, nici financiar, nici administrativ, în gradul impus ei de Regulamentul Duhovnicesc al lui Petru cel Mare, care desfiinţase Patriarhia şi transformase Biserica aproape într-un departament al statului. Această concepţie devenise un articol de credinţă în rândul intelectualilor din sânul Bisericii sau apropiaţi de Biserică; ei susţineau că relaţiile dintre Biserică şi stat aveau nevoie de o revizuire minuţioasă pentru a le aduce mai aproape de idealul ,,simfonic” moştenit de la Bizanţ.

Acestei tendinţe i se opunea Constantin Pobedonosţev[1], care se temea că o reformă a relaţiilor dintre Biserică şi stat, chiar dacă era dorită în sine dintr-un punct de vedere canonic, putea conduce la o separare a Bisericii de stat şi la descreştinarea treptată a societăţii. Serghie Firsov scrie: ,,Pobedonosţev a văzut şi a înţeles mai bine ca mulţi alţii că distrugerea sistemului sinodal creat de Petru cel Mare în condiţiile din Rusia nu va conduce la re-crearea unor relaţii reciproce corecte între Biserică şi stat, ci numai va întări forţele anti-guvernamentale. A reprezenta Biserica şi împărăţia ca existând izolate una de alta era imposibil din punct de vedere psihologic, în timp ce orice schimbări în structura ecleziastică puteau fi înţelese de ‘oamenii simpli’ doar ca desfiinţarea relaţiei anterioare dintre Biserică şi stat (pentru că ‘pentru ţăranul nostru forma este totul’). Nu întâmplător, în timp ce vorbea cu generalul A.A. Kireev despre problemele Bisericii şi ‘despre învăţare’, Pobedonosţev declara că el se temea – mai presus de orice – de o nouă schismă: ‘Este bine pentru dvs., dar unde vom merge cu ignoranţa noastră, cu ţăranul. Mă tem de o schismă, de aceasta mă tem !’”[2]

Nu este limpede dacă el se gândea la o schismă în Biserică sau la o dezbinare între ţărani şi stat. În orice caz, revoltele ţăranilor din 1905 au arătat că cinstitul bătrân avusese dreptate ... Cu toate acestea, exista o contradicţie în poziţia lui Pobedonosţev. Pe de o parte, el credea sincer că Biserica era sufletul statului şi al poporului, şi ea trebuia să fie cea care îi învaţă, îndreaptă şi inspiră. Pe de altă parte, el acţiona ca şi cum nu credea aceasta, ci mai degrabă că Biserica trebuia tutelată şi disciplinată de stat, şi că el însuşi, ca reprezentant al statului, trebuia să acţioneze ca supraveghetorul ierarhiei Bisericii ...

Ţarul Nicolae, cu dragostea sa profundă pentru Rusia de dinainte de Petru cel Mare, arăta un interes deosebit pentru această chestiune. El credea că trebuie să dea Bisericii mai multă libertate şi că eliberând Biserica de mâna moartă a statului va fi în cele din urmă în folosul atât al Bisericii, cât şi al statului. Dar, poate sub influenţa fostului său profesor, Pobedonosţev, el a acţionat cu precauţie. Totuşi, una dintre cele mai importante măsuri ale domniei sale a fost îndepărtarea din Constituţia din 1901 a frazei care îl numea pe el ,,Judecător suprem” al Bisericii. Şi, precum vom vedea, dacă nu ar fi avut loc evenimente politice de mare anvergură, probabil că acesta ar fi fost doar primul pas dintr-o reformă mult mai extinsă a relaţiilor dintre Biserică şi stat, care să le aducă înapoi la adevărata ,,simfonie”.

Mişcarea pentru reforma Bisericii s-a manifestat pentru prima oară public în 1901, când, întrucâtva şovăitor, Pobedonosţev a permis organizarea unei serii de întruniri religioso-filozofice între intelectualitatea ,,care Îl căuta pe Dumnezeu” şi clerul din Sankt Petersburg. Aceste întruniri – ideea lui D.S. Merejkovski, V.V. Rozanov şi a unui oficial sinodal, V.A. Ternavţev – erau o încercare de a răspunde la o întoarcere categorică a unei părţi a intelectualităţii de la pozitivismul din anii ’1860 către un fel de religie. Din nefericire însă, convertirea era adeseori nu la Ortodoxie, ci la un soi ambiguu de misticism sau teosofie. Căci Rusia acelei vremi era plină de falşi învăţători şi prooroci: revoluţionari ca Lenin şi Troţki, liber-cugetători şi eretici ca romancierul Lev Tolstoi sau filozoful Vladimir Soloviov, teosofi ca Blavatski şi poeţi ai ,,epocii de argint”, şi o armată uriaşă de masoni, liberali, nihilişti, anti-monarhişti şi ecumenişti care erau ocupaţi să submineze temeliile Bisericii şi statului[3].

Chiar şi atunci când intelectualii s-au convertit la Ortodoxie, precum este cazul filozofilor Bulgakov, Berdiaev, Frank şi Struve, care s-au convertit de la marxism, ei nu au făcut-o la o Ortodoxie curată, patristică, precum dovedesc ideile renovaţioniste ale lui Bulgakov şi Berdiaev de după Revoluţia din 1917.

Astfel, Mihail Rodzianko scrie că ,,în rândul intelectualilor, mai ales din Sankt Petersburg, au început să se înfiinţeze toate felurile de grupări, adesea contaminate de sectarism. În acelaşi timp, entuziasmul pentru învăţătura lui Redstock[4], pasiunea pentru teosofie, ocultism, spiritism şi alte învăţături condamnate de Biserică era considerabil. În perioada de după 1901, s-a înfiinţat societatea ‘argonauţilor’, care se întrunea în casa lui Andrew Bely, un autor din acea epocă. Iată cum descrie el acele vremuri: ‘Printre cei ‘nevăzători’, au apărut ‘văzători’, care se recunoşteau unii pe alţii; ei erau atraşi să-şi împărtăşească reciproc cunoştinţe de nepătruns; interesul lor faţă de orice le părea nou, înconjurat de raze de importanţă cosmică şi istorică. ‘Văzătorii’ se deosebeau între ei prin ipotezele [de la care plecau]: unul era ateu, altul teosof, altul era atras către evlavie, altul se îndepărta de ea, dar toţi erau de acord în ce priveşte iminenţa unor zori: ‘ceva străluceşte până departe’ şi din acest ‘ceva’ viitorul îşi va dezvălui destinele’ (Epopee, vol. I, p. 136-137).

Aceste zori au fost dezvăluite ca fiind zeiţa Sofia şi de fapt acesta a devenit începutul, ‘dezvăluirea’ de către societatea progresistă rusă a obiectului închinării sale, smulgând-o de Ortodoxie, adică de Biserică, pentru a începe o luptă ‘filozofică’ cu ea. Printre ‘argonauţi’ întâlnim următoarele personaje extrem de cunoscute: poetul Balmont, Valerie Briusov, Baltuşaytis, S.I. Taneiev, N.A. Berdiaev, S.N. Bulgakov, ulterior preot, D.V. Filosofov, profesorul Kadlukov, D.N. Merejkovski, Igor Kistiakovski, Z.N. Hippius, A.V. Kartaşev, Teodor Sologub şi alţii (Epopee, vol. I, II, III; p. 179, 191, 181, 144). Intenţionat sau nu, intelectualitatea rusă a acelei epoci submina temeliile străvechi ale Bisericii Ortodoxe Ruse. Centrul călăuzitor era ‘Societatea Filozofico-Religioasă’, înfiinţată în această perioadă (1901). Din această societate făceau parte: V. Ivanov, D.V. Filosofov, S. Kablukov, Merejkovski, Rozanov, Kartaşev, Bulgakov, Berdiaev şi alţii (Epopee, vol. I, p. 61, 130, 156). Această societate organiza întruniri tainice dar şi cu acces liber, având drept scop al său propaganda largă a spiritului revoluţiei, reformării şi sofianismului”[5].

Cu toate acestea, dacă aceşti ,,căutători de Dumnezeu” ar fi fost să ajungă vreodată la adevărata Ortodoxie, ei aveau nevoie să întâlnească Biserica în cei mai învăţaţi reprezentanţi ai ei. De aici reiese semnificaţia întrunirilor religioso-filozofice, care erau prezidate de o stea în ascensiune a Bisericii Ruse, episcopul Serghie Stragorodski, viitorul patriarh al Patriarhiei Moscovei sovietizate.

,,Serghie – scrie G.M. Soldatov – era popular în cercurile care aşteptau introducerea de reforme ‘democratice’ în stat. În predicile şi cuvântările sale, el critica relaţia dintre autorităţile bisericeşti şi cele de stat din Imperiul Rus”[6]. Acesta ar fi fost un subiect riscant de abordat doar cu 10 ani mai devreme; dar vremurile se schimbau cu repeziciune şi episcopul Serghie, aşa cum a dovedit întreaga sa carieră ecleziastică, a luat aminte întotdeauna cum se schimbau vremurile şi el însuşi se dădea după ele în consecinţă.

Totodată, el a demonstrat un lucru corect în cea de-a opta dintre întrunirile religioso-filozofice, argumentând că doar dacă statul înceta să folosească instituţia Bisericii ca pe o armă, ar fi devenit posibil ,,a ridica chestiunea libertăţii de conştiinţă. Altminteri, doar în virtutea indiferentismului statul poate da libertate sectelor alături de Biserică”. Dar ,,puterea statului rus nu poate fi indiferentă sau atee dacă nu vrea să renunţe la ea însăşi”[7]. Cu alte cuvinte, dacă statul era cu adevărat apărătorul Ortodoxiei, precum pretindea, trebuia să elibereze Biserica de îndatoririle şi vasalitatea politice care erau străine naturii ei. Altfel, libertatea pur şi simplu i-ar ajuta pe sectanţi şi atei să lupte împotriva Bisericii, în timp ce ea rămânea incapabilă să se apere nestingherit. Astfel chestiunile reformei Bisericii şi libertăţii de conştiinţă erau legate una de alta în mod inevitabil.

Nu numai liberalii ca episcopul Serghie sprijineau reforma Bisericii. Fostul revoluţionar transformat în monarhist L.A. Tikhomirov a publicat un articol în care susţinea că statul ar trebui ,,să dea Bisericii independenţă şi posibilitatea de a fi tipul de organizaţie care trebuie să fie potrivit cu propriile ei legi, în timp ce rămâne în unire cu ea”[8]. Problema era că atât conservatorii, cât şi liberalii ar fi putut pleda pentru reforma Bisericii, dar din motive cu totul diferite. Tikhomirov scria ca unul care văzuse revoluţia dinăuntru şi se îndepărtase de ea cu toată inima sa, admiţând că singura apărare adevărată împotriva ei ar fi întărirea conştiinţei bisericeşti în rândul oamenilor[9]. Liberalii, pe de altă parte, erau motivaţi nu de o dorinţă de a vedea Biserica liberă şi prin urmare capabilă să exercite o influenţă mai puternică asupra societăţii, ci mai degrabă contrariul: o dorinţă de a umili statul şi de a distruge influenţa Bisericii odată pentru totdeauna. În ce-i priveşte pe episcopii liberali precum Serghie, ei s-au dat de partea celor puternici în ce priveşte reforma relaţiilor dintre Biserică şi stat şi a ceea ce mai târziu a ajuns să fie numit renovaţionism, pentru a-şi promova propriile cariere.

Altă cauză liberalo-renovaţionistă pe care a sprijinit-o episcopul Serghie în cursul întrunirilor religioso-filozofice a fost cea a romancierului Lev Tolstoi[10]. Tolstoi era în esenţă un protestant radical, care susţinea un creştinism redus la moralitate ,,pură” fără Biserică, dogme, minuni sau sfinte taine. Învăţătura lui a ajuns extrem de populară atât în ţară, cât şi în străinătate (în special în Anglia), atât în rândul oamenilor educaţi cât şi al ţăranilor. Curând adepţii săi, deşi nu erau organizaţi în nici o ,,Biserică”, rivalizau cu alte secte ca baptiştii, stundiştii, molocanii şi duhoborii ca număr şi influenţă.

L. Solonevici subliniază că vreme de secole Imperiul Rus trăise din necesitate în condiţiile unei tabere militare. Asemenea condiţii cereau supunere şi disciplină, dar ,,această supunere şi această disciplină nu erau în mod special plăcute. În ultima sută de ani, Rusia trăise, ca să spunem aşa, o revoluţie permanentă. O revoltă neîncetată împotriva autorităţilor şi împotriva disciplinei. Această rebeliune a luat cele mai variate forme – de la Pugachevschina la tolstoism. Şi dacă îl luăm pe cel mai mare scriitor al nostru ca exemplu, putem acum, după ‘marea şi nesângeroasa’ noastră [revoluţie din 1917], să evaluăm faptele lui mai mult sau mai puţin potrivit cu meritele lor. Revolta tolstoiană a făcut foarte mult atât pentru subminarea monarhiei ruse (Eu nu pot păstra tăcerea), cât şi pentru subminarea Ortodoxiei ruse (Evanghelia lui Tolstoi) şi a familiei ruse (Sonata Kreutzer), şi chiar pentru subminarea tribunalelor ruse, care în romanul Învierea sunt descrise ca o maşinărie lipsită de talent şi de sentimente – în timp ce tribunalele ruse erau cele mai milostive şi mai scrupuloase din lume”[11].

Într-adevăr, publicarea romanului Învierea în 1899 a fost picătura care a umplut paharul ierarhilor ruşi. Romanul, din care s-au vândut mai multe exemplare decât oricare din cărţile sale anterioare, zugrăvea o societate atât de coruptă şi despotică încât revoluţia era inevitabilă. De asemenea, erau batjocorite învăţătura şi sfintele taine ale Bisericii Ortodoxe. Dacă guvernul a simţit că nu ar fi putut să-l cenzureze pe Tolstoi şi prin aceasta să facă din el un martir politic, Biserica, îndemnată de Pobedonosţev, a considerat altfel.

Pe 24 februarie 1901, Sfântul Sinod l-a anatematisit, declarând: ,,Binecunoscut lumii ca scriitor, rus prin naştere, ortodox prin botez şi educaţie, contele Lev Nicolaevici Tolstoi, ademenit de mândria intelectuală, s-a ridicat cu aroganţă împotriva Domnului şi a Hristosului Său şi a sfintei Sale moşteniri, şi deschis în văzul tuturor a repudiat Biserica Ortodoxă mama sa care l-a crescut şi l-a educat şi şi-a dedicat activitatea sa literară şi talentul dat lui de Dumnezeu răspândirii în popor de învăţături potrivnice lui Hristos şi Bisericii şi distrugerii în minţile şi inimile oamenilor a credinţei lor naţionale, acea credinţă ortodoxă care a fost adeverită de lume şi în care înaintaşii noştri au trăit şi s-au mântuit, şi de care s-a ţinut Sfânta Rusie până acum şi în care a fost puternică. [...]

În scrierile sale, contele Lev Tolstoi a hulit împotriva sfintelor taine, tăgăduind caracterul lor plin de har, nu a cinstit Biserica Ortodoxă ca Biserica sa, a vorbit rău de cler, a spus că el consideră că a-L cinsti pe Hristos şi a te închina Lui ca lui Dumnezeu este blasfemie, pe câtă vreme spunea despre sine însuşi, în comparaţie: ‘Eu sunt în Dumnezeu şi Dumnezeu în mine’. Nu Biserica l-a respins, izgonindu-l din sânul ei, ci el însuşi a respins Biserica: Lev însuşi de bunăvoie s-a despărţit de Biserică şi nu mai este un fiu al Bisericii, ci este duşmănos faţă de ea. Toate încercările clerului de a-l mustra pe fiul risipitor nu au reuşit să dea roadele dorite: în mândria lui el s-a socotit mai deştept decât toţi, mai puţin supus greşelii decât toţi şi judecătorul tuturor, şi Biserica a făcut o declaraţie despre despărţirea contelui Lev Tolstoi de Biserica Ortodoxă Rusă”.

Împotriva lui Tolstoi lupta îndeosebi Sfântul Ioan de Kronstadt († 1908), care a dovedit prin întreaga sa viaţă că creştinismul nu este întru înţelepciunea oamenilor, ci întru puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 2, 5). El scria despre Tolstoi că ,,s-a transformat într-o fiară totală faţă de credinţă şi Biserică”. El l-a numit nu numai eretic, ci şi un antihrist, şi a refuzat să primească un titlu onorific din partea Universităţii Yuriev dacă Tolstoi ar fi primit aceeaşi onoare[12]. Sfântul Ioan se plângea că ,,Biserica lui Dumnezeu de pe pământ, preaiubita mireasă, este sărăcită, ea suferă de pe urma atacurilor sălbatice asupra ei ale ateului Lev Tolstoi”.

Pentru Tolstoi, scria Sfântul Ioan, ,,nu există nici o desăvârşire duhovnicească supremă în sensul dobândirii virtuţilor creştine – simplitate, smerenie, curăţia inimii, curăţenie trupească, pocăinţă, credinţă, nădejde, dragoste în sensul creştin; el nu recunoaşte strădaniile creştine; el râde de sfinţenie şi de lucrurile sfinte –, el se adoră pe sine şi se închină înaintea lui însuşi, ca înaintea unui idol, a unui supraom; eu, şi nimeni altcineva decât mine, cugetă Tolstoi. Voi toţi greşiţi; eu am dezvăluit adevărul şi învăţ pe toţi adevărul ! Evanghelia după Tolstoi este o invenţie şi un basm. Aşadar, popor ortodox, cine este Lev Tolstoi ? El este un leu [de la numele său, Lev/Leon] răcnind, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Şi cât de mulţi oameni a înghiţit cu paginile sale linguşitoare ! Fiţi atenţi la el”[13].

Sfântul Ioan era un monarhist înflăcărat. ,,Cu toată inima noastră – spunea el – trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu că El ne-a dat şi până astăzi ne dă încă ţari autocraţi şi monarhici după inima Sa, păstrând succesiunea dinastiei Romanov şi duhul ortodox în ei, pentru mărirea credinţei şi Bisericii Ortodoxiei şi statului rus. Ţarul nostru [Nicolae al II-lea] este un om virtuos cu o viaţă evlavioasă. Dumnezeu i-a dat o cruce grea de pătimiri ca alesului şi iubitului Său fiu. Ţineţi minte: dacă nu va mai fi monarhie, nu va mai fi Rusia. Numai rânduiala monarhică dă stabilitate Rusiei; sub o constituţie ea se va fărâmiţa toată în bucăţi”.

Şi el a proorocit conducători cruzi şi pătimiri teribile pentru popor dacă autocraţia ar fi fost răsturnată.

Sfântul Ioan se împotrivea nu numai lui Tolstoi, ci şi întregului curent ,,proto-renovaţionist” din Biserică condus de episcopul Serghie. ,,Aceşti oameni – scria el – resping Biserica, sfintele taine, autoritatea clerului şi ei chiar au conceput o revistă Calea Nouă (care publica expozeuri despre întrunirile religioso-filozofice din Sankt Petersburg). Această revistă luase asupra sa sarcina de a-L căuta pe Dumnezeu, ca şi cum Domnul nu S-ar fi arătat oamenilor şi nu ar fi revelat adevărata cale. Ei nu vor găsi altă cale decât în Hristos Iisus, Domnul nostru. [...] Satana este cel care dezvăluie toate aceste căi noi şi oamenii proşti care nu înţeleg ce fac şi se conduc pe ei înşişi şi naţiunea lor către ruină răspândind ideile lor satanice în rândul poporului”[14].

Sfântul Ioan deplângea în special influenţa lui Tolstoi asupra tineretului: ,,Tinerii noştri intelectuali au răsturnat rânduiala socială şi educaţională, au luat asupra lor politica şi tribunalele fără ca cineva să le ceară aceasta; ei şi-au asumat să-i judece pe stăpânii lor, pe învăţătorii lor, guvernul, pe toţi cu excepţia împăraţilor; împreună cu conducătorul lor Lev Tolstoi, ei au judecat şi au condamnat pe Însuşi groaznicul Judecător al tuturor ... Cu siguranţă, ziua înfricoşatei Judecăţi este aproape, căci abaterea de la Dumnezeu care a fost proorocită s-a petrecut deja şi înaintemergătorul lui antihrist s-a dezvăluit pe sine deja, fiul pieirii, potrivnicul şi care se va înălţa mai presus de tot cel ce se zice Dumnezeu, sau închinăciune (II Tesalonicheni 2, 3-4)”[15].

Părintele Ioan era susţinut de clerul îmbunătăţit, ca viitorul mitropolit şi sfinţit mucenic [şi adversar al episcopului Serghie Stragorodski] Iosif Petrovici, care scria: ,,Lipsa de credinţă, lipsa de evlavie şi toate soiurile de tendinţe vătămătoare se revarsă acum asupra Sfintei Rusii într-un râu tot mai învolburat. Ele au fost stăvilite de această personalitate puternică [Sfântul Ioan de Kronstadt], care a fost pusă înainte de pronia lui Dumnezeu pentru a se opune ereticului Tolstoi”[16]. Sfântul Ioan avea o mare influenţă asupra familiei regale şi ţarul îl vizita în taină. Această influenţă a fost remarcată şi de ea s-a temut un nou jucător apărut în cercurile bisericeşti şi de la curte – falsul stareţ[17] Grigorie Rasputin. Aşa cum mărturisea arhiepiscopul Teofan Bistrov, la acea vreme inspector la Academia Teologică din Sankt Petersburg: ,,Rasputin a arătat cu o neobişnuită iscusinţă că el avea reţineri [faţă de părintele Ioan] ... Rasputin ... a spus despre părintele Ioan de Kronstadt ... că el era un sfânt dar, fiind ca un copil, îi lipsea experienţa şi judecata ... Drept urmare, influenţa părintelui Ioan la curte a început să scadă”. Judecăţile lui Dumnezeu ...

Sfântul Ioan de Kronstadt a continuat să vorbească deschis cu îndrăzneală împotriva liberalilor, ,,acei monştri de cruzime, acei oameni al căror scop este de a trăi pentru ei înşişi şi pentru propria lor plăcere, nu pentru cauză – acei egoişti care nu îi înţeleg pe fraţii lor ... Mintea lucrează în ei fără inimă. Inimile lor nu sunt încălzite de dragostea pentru Dumnezeu şi om, şi ei tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu, temeliile şi bazele vieţii noastre sfinte de obşte, regulile moralităţii. Iată educaţia voastră, studenţilor ! Aceasta se întâmplă din cauza educaţiei voastre proaste, domnilor pedagogi !”[18]

 


[1] Constantin Pobedonosţev (1827-1907), om de stat conservator, profesor şi şeful catedrei de drept civil la Universitatea din Moscova (1860-1865), senator, procurator şef al Sfântului Sinod între anii 1880-1905. Procuratorul şef era un fel de împuternicit al guvernului pe lângă Sinodul rus, care avea atribuţii asemănătoare ministrului cultelor. În 1861, remarcat de ţar pentru erudiţia şi reputaţia sa, el a fost numit profesor şi îndrumător al marelui duce Nicolai Alexandrovici (fratele mai mare al ţarului Alexandru al III-lea, care a murit în 1865), la acea vreme moştenitorul tronului; din 1865, profesor, îndrumător şi ulterior sfetnic al ţarului Alexandru al III-lea (1845-1894); apoi, profesor şi îndrumător al ţarului Nicolai al II-lea (1868-1918).

[2] Serghie Firsov, Biserica Rusă în ajunul schimbărilor (sfârşitul anilor ’1890 până în 1918), Moscova, 2002, p. 47.

[3] Madame Blavatski scria că ,,ceea ce clerul din fiecare religie dogmatică – în mod special cel creştin – indică a fi satana, duşmanul lui Dumnezeu, în realitate este cel mai înalt spirit divin – (înţelepciunea ocultă pe pământ) – în caracterul său antagonist în mod firesc faţă de orice iluzie lumească, efemeră, în care sunt incluse religiile dogmatice sau ecleziastice” (Doctrina secretă [The Secret Doctrine], Londra, 1888, vol. 2, p. 377; citat în Maria Carlson, Nici o religie mai înaltă decât Adevărul [No Religion Higher than Truth], Princeton University Press, 1993, p. 124). Teosofia a influenţat mulţi intelectuali ruşi, aşa cum au recunoscut filozofi ca Vladimir Soloviov şi Nicolae Berdiaev (Liudmilla Perepiolkina, Ecumenismul: o cale către pierzare, Sankt Petersburg, 1999, cap. 9).

[4] Un predicator englez din secolul al XIX-lea, sub a cărui influenţă a luat naştere secta ,,paşcoviţilor” în Rusia.

[5] Mihail Rodzianko, Adevărul despre Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora (The Truth about the Russian Church Abroad), Jordanville, 1975, p. 5-6.

[6] G.M. Soldatov, ,,Tolstoi şi Serghie: imagini ale lui Iuda”, Nasha Strana N 2786; Vernost’ N 32, 1/14 ianuarie 2006.

[7]Serghie Firsov, op. cit., p. 117.

[8] L.A. Tikhomirov, ,,Statalitate şi religie”, Moskovskie Vedomosti, martie 1903, p. 3.

[9] Aşa cum a luptat mitropolitul Galaction Cordun în anii ‘1920, în rândul ceferiştilor. A se vedea cartea Elenei Zodieriu, Mitropolitul Galaction Cordun, apărător al dreptei credinţe, şi broşurile scrise de el în acea vreme Poate creştinul adevărat să fie socialist (1919), Problema muncitorească (1923), Raport de activitate a Serviciului Religios şi al Propagandei Culturale CFR (1923), Etica creştină şi socialismul (1924).

[10] Despre Tolstoi, sau mai bine zis împotriva lui, au scris şi Sfântul Ierarh Serafim Sobolev (a se vedea Cugetarea rusă, partea a VIII-a) şi arhiepiscopul Ilarion Troiţki (a se vedea Sfânta Scriptură şi Biserica, Creştinism sau Biserica ?), zugrăvindu-l cam în aceleaşi culori ... De asemenea, a se vedea Descreştinare în Sfânta Rusie ? Viaţa bisericească între anii 1900-1915, partea a VI-a. Să notăm şi faptul că Eusebiu Popovici numără, printre sectele raţionaliste din Rusia, pe tolstoiani sau tolstoievţi.

[11] L. Solonevici, ,,Studii în optimism”, în Rusia şi Revoluţia, Moscova, 2007, p. 59.

[12] V.F. Ivanov, Intelectualitatea şi masoneria rusă de la Petru I până în zilele noastre, Moscova, 1997, p. 379.

[13] Rosamund Bartlett, Tolstoi. O viaţă rusească (Tolstoy. A Russian Life), Boston şi New York: Houghton Mifflin Harcourt, 2011, p. 397.

[14] Robert Bird, ,,Mitropolitul Filaret şi cultura seculară a epocii sale”, în Vladimir Ţurikov (ed.), Mitropolitul Filaret al Moscovei 1782-1867 (Philaret, Metropolitan of Moscow 1782-1867), The Variable Press, SUA, 2003, p. 25.

[15] Soldatov, op. cit.; Nadiejda Kizenko, Un sfânt risipitor: Părintele Ioan de Kronstadt şi poporul rus (A Prodigal Saint: Father John of Kronstadt and the Russian People), Pennsylvania State University Press, 2000, p. 249.

[16] M.S. Saharov şi L.E. Sikorskaia, Sfântul Sfinţit Mucenic Iosif, Mitropolitul Petrogradului, Sankt Petersburg, 2006, p. 254.

[17] Stareţ, cu sensul de bătrân îmbunătăţit.

[18] Kizenko, op. cit., p. 88.