----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Ortodoxie şi Apus – o relaţie veşnic tensionată (III)

O schiţă concisă a acestei relaţii după 1453

 

Partea a II-a

Patriarhul Chiril aduce în Constantinopol prima tiparniţă din lumea greacă

Patriarhul Chiril a urcat pe scaunul Constantinopolului într-un moment când scena era pregătită pentru noi confruntări între feluritele puteri pentru a determina viitorul Bisericii Ortodoxe Greceşti. De 6 ori ales şi de 6 ori dat jos din scaun, sorţii lui reflectau tumultul din jurul scaunului ecumenic. Ambasadorii marilor puteri europene la Poarta Otomană concurau între ei pentru influenţa asupra Bisericii Greceşti. În timp ce ambasadorul Franţei, nemulţumit de politica anti-catolică a patriarhului Chiril, căuta, cu ajutorul iezuiţilor, să-i ridice împotriva lui pe membrii pro-catolici ai sinodului, cei englez şi olandez erau încântaţi de politica sa anti-catolică şi înclinaţiile sale către lumea protestantă. Căderile de pe tronul ecumenic erau ‘mijlocite’ de aceiaşi ambasadori prin intermediul intrigilor la curtea sultanului sau chiar a unor sume de bani date marelui vizir şi oficialilor otomani[1].

Consideraţiile şi evaluările retrospective ale prezenţei lui Chiril Loukaris în istoria Răsăritulului grec şi a Bisericii Ortodoxe au subliniat aproape exclusiv politica strategiei sale măreţe împotriva Romei, o strategie care a fost pusă pe bazele unei alianţe ortodoxo-protestante, care însă în cele din urmă l-a transformat pe patriarh într-un prizonier al puterilor protestante. Aceasta este o estimare mai degrabă limitată şi cu siguranţă incompletă, care trădează originea apuseană a celor care o propun şi interesul lor principal în a-l vedea pe patriarh ca pe o personalitate mai curând politică decât bisericească.045. Ortodoxie si Apus III 1

O imagine de ansamblu mai completă ar trebui să includă lucrarea intensă a patriarhului în Biserică, cu scopul de a insufla viaţă nouă în toate domeniile activităţii bisericeşti. Politica internaţională nu a fost singura şi nici principala sa preocupare, iar alianţele sale protestante împotriva Romei erau doar o componentă a politicii sale pentru apărarea şi renaşterea Bisericii Ortodoxe după criza şi declinul trăite în ultimii ani ai secolului al XVI-lea. Acesta era ţelul fundamental al patriarhului. Alianţa protestantă era concepută ca o armă majoră în apărarea Ortodoxiei, nu un ţel în sine.

 

Chiril Loukaris. Portret pictat în 1632, la Geneva

 

Motivaţia ortodoxă mai profundă din spatele diplomaţiei lui Chiril este reflectată limpede de documentele emise în timpul domniei sale ca patriarh ecumenic. Puţini patriarhi au emis atât de multe edicte sinodale şi alte tipuri de documente patriarhale. Acestea erau rezultatul energiilor sale înnoitoare, care erau îndreptate către îmbunătăţirea sau reînfiinţarea de mânăstiri, canonizarea de sfinţi, rânduirea unor chestiuni de jurisdicţie episcopală şi asumarea răspunderii pentru publicarea de cărţi religioase[2]. Aceste activităţi alcătuiau esenţa lucrării pastorale tradiţionale a Bisericii. Chiril a întreprins alte două iniţiative majore.

Mai întâi, a reorganizat şi a îmbunătăţit Academia patriarhală muribundă aducând acolo pe fostul său coleg de la Padova, Teofil Korydalleus[3]. Acest neo-aristotelian de frunte a luat în serios porunca patriarhului său: începând din 1624, el a reproiectat programa şcolii introducând alături de cunoştinţe bisericeşti şi literatură greacă, latina şi filozofia. El a iniţiat o tradiţie de neo-aristotelianism care a fost transplantată de studenţii săi în alte şcoli importante din Răsăritul grec şi a alcătuit o educaţie filozofică comună pentru popoarele creştine din Balcani până la apariţia Iluminismului un secol şi jumătate mai târziu. În mod inevitabil, Korydalleus a avut necazuri cu conducerea educaţională conservatoare a Academiei din acea vreme şi a avut parte de pericolele şi prăbuşirea patriarhului său.

Cea de-a doua iniţiativă majoră a lui Chiril, cu adevărat revoluţionară, a constituit-o introducerea pentru prima oară a unei maşini de tipărit în Istanbul, pentru a publica lucrări religioase pentru necesităţile credincioşilor. În 1627, el l-a invitat pe Nicodim Metaxas, un kefalonian care fusese instruit în meşteşugul tipăririi la Londra, să înfiinţeze o tipografie la Constantinopol. Cu ajutorul ambasadorului britanic Sir Thomas Roe, maşina de tipărit a fost introdusă în Turcia şi amplasată în oraş în apropierea ambasadei britanice pentru protecţie. Era prima tiparniţă din lumea greacă. Sub conducerea patriarhului, a început tipărirea de lucrări religioase, în mare parte broşuri anti-catolice; patriarhul socotea că prezenţa crescândă a misionarilor francezi reprezenta o ameninţare serioasă pentru credincioşii ortodocşi. Latinii erau extrem de interesaţi de a limita activităţile acestei tiparniţe sau de a o vedea distrusă. În consecinţă, tipografia greacă a devenit o preocupare majoră pentru ambele părţi.

Când a ajuns la Roma ştirea despre tiparniţă, autorităţile catolice l-au împuternicit pe greco-catolicul Canachio Rossi să plece la Istanbul pentru a-l convinge pe patriarhul Chiril să oprească această întreprindere. Misiunea lui Rossi a eşuat, însă, din nefericire, una din propriile scrieri ale patriarhului Chiril tipărite de Metaxas conţinea unele fragmente care ar fi putut fi interpretate ca potrivnice învăţăturii Coranului. Aceasta a 045. Ortodoxie si Apus III 2oferit catolicilor o oportunitate; contele de Cesy s-a grăbit să-l viziteze pe marele vizir Husrev Paşa pentru a-i arăta secţiunile ofensatoare. Marele vizir a poruncit ca Nicodim Metaxas să fie arestat în ajunul Botezului Domnului din 1628; el a reuşit să scape, însă ienicerii au distrus tipografia[4].

 

Papa Urban al VIII-lea (1568-1644, papă între anii 1623-1644)

 

În următorii 10 ani, a fost război total între patriarhul Constantinopolului şi Biserica Romano-Catolică. La o întrunire din iulie 1628, prezidată de Papa Urban al VIII-lea însuşi, Propaganda Fide a hotărât să lupte fără încetare împotriva patriarhului până la eliminarea lui[5]. Pentru a găsi sprijin în această luptă, patriarhul Chiril a fost nevoit să se bizuie pe ambasadorii protestanţi, britanic, austriac şi olandez la Poarta Otomană. În special, ambasadorul britanic Sir Thomas Roe şi succesorul său Sir Peter Wych, ca şi ambasadorul olandez Cornelius de Haag, l-au sprijinit pe patriarh în eforturile lui de a înfrunta comploturile iezuiţilor şi ulterior ale călugărilor capucini împotriva lui. Duşmanii patriarhului au încercat să întoarcă autorităţile otomane împotriva lui acuzându-l de lipsă de loialitate şi atribuind motive politice lucrării sale pastorale. În plus, în speranţa că-l vor detrona, ei au încurajat neînţelegerile în sinod acuzându-l de erezie şi exagerând simpatiile sale protestante. Mai eficiente decât argumentele religioase au fost sumele mari de bani, care l-au ajutat pe omonimul său Chiril Kontaris, mitropolit de Veria, să creeze în sinod o facţiune împotriva lui.

 

Despre Chiril Kontaris

Chiril Kontaris, originar din Veria, Macedonia, studiase la iezuiţi. El venise în Constantinopol în 1618 şi locuise la Biserica Sfântul Benedict în timp ce urma cursurile. În cele din urmă, el a devenit binecunoscut printre catolicii influenţi din Constantinopol, dintre care unii erau dornici să-l susţină financiar în ţelul său pentru o funcţie mai înaltă în Biserica Ortodoxă, exact aşa cum protestanţii îl susţinuseră pe Chiril Loukaris. În 1630, superiorul capucin din Constantinopol, Archange de Fosses, a dus la Paris o scrisoare a lui Kiril Kontaris în care acesta cerea protecţia Regelui Ludovic al XIII-lea al Franţei. După aceea, la Roma, Archange de Fosses a primit autorizaţia papală de a-l absolvi pe Kontaris ,,de orice condamnare a schismei şi ereziei”, dar nu se cunoaşte dacă Chiril Kontaris s-a convertit la catolicism la acea vreme. În 1633, timp de 8 zile, el a fost patriarh, dar ambasadorii englez şi olandez au putut curând să-l repună în scaun pe Chiril Loukaris[6].

În martie 1635, Chiril Kontaris s-a întors pe tron pentru câteva luni, doar pentru a fi depus de sinod şi exilat în Insula Rhodos. În 1637, pentru cea de-a şaptea şi ultima oară, Chiril Loukaris s-a urcat pe tron, dar în timpul anului mai mulţi episcopi, printre care şi Chiril Kontaris, s-au plâns Porţii că Loukaris era implicat în declanşarea unei revoluţii. Patriarhul a fost întemniţat şi ulterior ucis de ienicerii care-l duceau într-un loc de detenţie în iunie 1638.

După cea din urmă detronare a lui Chiril Loukaris, sinodul l-a ales pe Chiril Kontaris pentru a treia oară, dar domnia sa a fost nesigură, ameninţată de mulţi duşmani. Pentru a cimenta susţinerea sa catolică, pe 15 decembrie 1638, el a semnat o mărturisire formală de credinţă catolică care a fost alcătuită pentru el de Congregaţia pentru Propaganda Credinţei. Acest act nu a trecut neobservat. La sfârşitului lui iunie 1639, el a înlăturat, pus sub arest de autorităţile turce şi trimis în exil în Tunisia. El a murit în Tunis pe 24 iunie 1640, sugrumat de paznicii săi după ce a refuzat să devină musulman[7].

 

La sfârşitul anului 1627, Sir Thomas Roe s-a retras din Constantinopol. Între timp, ambasadorul austriac Kufstein, protestant, a făcut loc unui catolic. Astfel, principalul sprijin al patriarhului Chiril a rămas ambasadorul olandez, Cornelius de Haag. În curând, însă, patriarhul a devenit prizonierul susţinătorului său. Astfel, în schimbul susţinerii lor, Cornelius de Haag şi capelanul ambasadei olandeze, Antoine Leger, ambii calvini profund devotaţi, au făcut presiuni asupra patriarhului pentru a introduce măsuri şi învăţături protestante în Biserică. Preţul sprijinului lor a luat forma specifică a emiterii unei mărturisiri de credinţă de către patriarh. S-a sugerat că textul a fost redactat de pastorii calvini din Geneva şi revizuit de Leger pentru a-l face să pară mai apropiat de unele cerinţe dogmatice ortodoxe şi prezentat patriarhului pentru a-l semna. După câte se pare, Chiril a făcut unele revizuiri suplimentare şi a semnat mărturisirea în 1629. În acelaşi an, la Geneva, a fost publicată o traducere în limba latină sub titlul ,,Mărturisire a credinţei creştine de Chiril, patriarh al Constantinopolului”. Au urmat traduceri în engleză şi franceză. În titlu se specifica faptul că mărturisirea avea acordul celorlalţi patriarhi ai Bisericii răsăritene. În 1633 a apărut şi o versiune în limba greacă a mărturisirii[8].

Mărturisirea este un text relativ scurt alcătuit din 18 articole urmate de 4 întrebări şi răspunsuri privind dogmele fundamentale ale credinţei creştine[9]. Din cele 18 articole sau capitole ale textului principal, 3 (I, VI şi VII) sunt pe deplin ortodoxe în ce priveşte principiile dogmatice fundamentale (Sfânta Treime, Întruparea, păcatul originar şi transmiterea sa). Însă multe altele (II, III, IX, XVII) sunt pe deplin protestante ca punct de vedere, în chestiuni privind autoritatea Scripturii şi Tradiţiei Părinţilor şi Sinoadelor, ecleziologie, predestinare, justificare doar prin har, numărul sfintelor taine, euharistia etc. Din aceste articole protestante, II şi XVII (despre autoritatea Scripturii şi euharistie) sunt complet calvine ca inspiraţie. Alte articole (mai ales IV, V, VIII, XVI şi XVIII) sunt mai conciliante faţă de tradiţia ortodoxă, folosind un limbaj care s-ar putea potrivi cu sensibilitatea ortodoxă în chestiuni privind inspiraţia dumnezeiască a Scripturii, creaţia, Pronia, sfinţii şi icoanele lor, botezul şi viaţa după moarte. Acelaşi lucru este valabil pentru întrebările I, II şi IV despre citirea Scripturilor şi icoane. Întrebarea a III-a despre cărţile canonice ale Scripturilor este radical calvină, reducând numărul lor la 22 în Vechiul Testament, dar acceptând Noul Testament integral.

 


[1] De exemplu, în 1623, marelui vizir Husein Paşa i s-a spus că patriarhul Chiril, în alianţă cu moscoviţii, intenţiona să cedeze Insula Chios iezuiţilor. Fiindcă prin această intrigă nu s-a reuşit detronarea lui, ambasadorul Franţei, Philippe de Harley, conte de Cesy i-a plătit lui Husein Paşa o sumă care era egală cu 40.000 de lire sterline. Drept urmare, în primăvara anului 1623, patriarhul Chiril a fost detronat şi trimis în exil în Insula Rhodos. I-a urmat Grigorie de Amasia, care nu a putut aduna suficiente fonduri pentru a da ,,darurile” cerute către oficialii Porţii; apoi Antim, mitropolit de Adrianopole, până când ambasadorul olandez, Cornelius van Haag, socotind că Chiril este favorabil credinţei sale, a răsplătit pe oficialii otomani şi în octombrie 1623 Chiril s-a urcat din nou pe tronul ecumenic. A se vedea Charles A. Frazee, Catolici şi sultani, p. 85.

[2] Manuel Gedeon, Schiţe patriarhale (Πατριαρχιακοι πινακες), ed. N.L. Phoropoulos, Atena, Syllogos pros diadosin ophelimon vivlion, 1996, p. 430-431, 433-434, 436-437, 439-440.

[3] Manuel Gedeon, Cronica, p. 74-86; G.P. Henderson, Renaşterea gândirii greceşti 1620-1821 (The revival of Greek thought 1620-1821), Albany, NY, State University of New York Press, 1970, p. 12-19.

Teofil Korydalleus (1570-1646), socotit cel mai mare filozof grec din vremea sa, a studiat la Atena, apoi la Colegiul Grec Sfântul Atanasie din Roma şi la Universitatea din Padova cu Cesare Cremonini. Profesor al comunităţii greceşti din Veneţia (1609-1614), apoi din Kefalonia (1614-1620) şi Zakynthos (1620-1625), iar în 1625 va fi numit de patriarhul Chiril director al Academiei Patriarhale din Constantinopol şi mare dragoman al Patriarhiei. În 1641, este înscăunat de patriarhul Partenie I mitropolit de Arta şi Nafpaktos. Ca urmare a unor acuzaţii de a fi răspândit idei de orientare calvină, el va fi alungat din scaun.

[4] Evro Layton, ,,Nicodim Metaxas, primul tipograf grec din lumea răsăriteană” (Nikodemos Metaxas, the first Greek printer in the Easternworld), Harvard Library Bulletin 15, 1967, p. 140-168 şi mai în amănunt L. Augliera, Cărţi, politică, religie în Levantul secolului al XVI-lea: tipografia lui Nicodim Metaxas, primul editor de texte greceşti în Răsăritul ortodox (Libri, politica, religione nel Levante del Seicento: la tipografia di Nicodemo Metaxas, primo editore di testi greci nell’ oriente ortodosso), Veneţia, Istituto Veneto, 1996, p. 9-91.Charles A. Frazee, Catolici şi sultani, p. 92-93.

[5] Gunnar Hering, Patriarhia Ecumenică şi politica europeană, p. 110-113.

[6] Gerard Tongas, Relaţiile Franţei cu Imperiul Otoman în timpul primei jumătăţi a secolului XVII şi a ambasadorului la Constantinopol Philippe de Harlay, conte de Cesy, 1619-1640 (Les Relations de la France avec l’Empire Ottoman durant la premiere moitie du XVIIe siecle et l’ambassade a Constantinople de Philippe de Harlay, Comte de Cesy, 1619-1640, Toulouse, 1942, p. 132 şi urm.; Paulos Gregoriou, Relaţiile dintre catolici şi ortodocşi (Σχεσεις Καθολικων και Ορθοδοξων), Atena, 1958, p. 220-221.

[7] Philaretos Vapheidis, Istoria bisericească III-A, p. 761; Aloys Pichler, Istoria schismei bisericeşti dintre Răsărit şi Apus (Geschichte der kirchlichen Trennung zwischen dem Orient und Occident) 2 volume, Munchen, vol. I, p. 469 şi urm..

[8] Despre circumstanţele alcătuirii ‘mărturisirii’, a se vedea Ioannis Karmiris, Ortodoxia, p. 212-221; Gunnar Hering, Patriarhia Ecumenică şi politica europeană, p. 187-202; Gheorghios Hadjiantoniou, Patriarhul protestant, p. 99-109, susţine cu tărie faptul că patriarhul Chiril a fost autorul mărturisirii.

[9] Textul mărturisirii şi comentariu la Ioannis Karmiris (ed.), Monumente dogmatice şi de credinţă ale Bisericii Ortodoxe Soborniceşti (Τα δογματικα και συμβολικα μνημεια της Ορθοδοξου Καθολικης Εκκλησίας), Atena, 1953, vol. II, p. 562-571. O traducere engleză la Gheorghios Hadjiantoniou, Patriarhul protestant, p. 141-145. A se vedea şi C. Davey, ‘Chiril Loukaris şi mărturisirea sa ortodoxă de credinţă’, Sobornost 22 (2000), p. 19-29. Ioannis Karmiris, ,,Despre problema aşa-zisei ‘Mărturisiri Loukaris’” (Περι το προβλημα της λεγομενης ‘Λουκαρείου Ομολογιας’), Θεολογια 56 (1985), p. 675-693, mai ales p. 668-679, arată că mărturisirea este în esenţă calvină în conţinutul ei teologic.