----------------

 

Carti in site

 

--------------------

DIN SCRIERILE MITROPOLITULUI GALACTION CORDUN

 

Cuvinte de viaţă pentru cei trudiţi [1923]
Cuvântare despre Sfânta Biblie
Creştinul trebuie să aibă şi să citească Sfânta Evanghelie
Învăţătură despre ce este Biserica Domnului
Învăţătură despre mergerea la Biserică
Învăţătură despre prima cerere a rugăciunii domneşti
Învăţătură despre cererea a cincea din rugăciunea domnească

 

 

Cuvântare despre Sfânta Biblie

 

Dintre toate cărţile câte există pe lume, cea mai adevărată şi cea mai folositoare de suflet este Sfânta Biblie. Ei bine, iubiţi creştini, despre această sfântă carte vreau să vă vorbesc şi eu vouă astăzi.

Biblia, fraţii mei, este cuvânt grecesc şi însemnează cărţi. Dar îmi va zice cineva dintre voi, de ce Biblia la vedere este o singură carte şi se numeşte cum ar fi mai multe cărţi. Se numeşte aşa, fiindcă ea coprinde mai multe cărţi, care toate la un loc se numesc cu o singură numire – Sfânta Biblie – sau pe româneşte sfintele cărţi. Sfinte, se numesc ele, pentru că sunt toate scrise de bărbaţi sfinţi, după insuflarea Duhului Sfânt.

Când şi de către cine s-a scris Biblia ? ...

Biblia s-a scris în diferite timpuri şi de bărbaţi deosebiţi. Unele cărţi aflate în cuprinsul Bibliei, s-au scris înainte de naşterea lui Iisus Hristos şi acestea se numesc cărţile Vechiului Testament, iar acelea care s-au scris după naşterea Domnului nostru, se numesc cărţile Noului Testament. Prin Vechiul Testament, Mitr Galaction Cordun IDumnezeu, ca printr-un document de învoială, a făgăduit oamenilor că le va trimite pe Mântuitorul; iar în Noul Testament, şi-a împlinit pe de o parte făgăduiala, iar pe de alta, cerându-ne să credem în Mântuitorul trimis şi să facem numai bine în viaţă împlinindu-I toate poruncile, ne făgăduieşte să ne dea în schimb Împărăţia Sa cea cerească.

 

Galaction Cordun, pe când era arhimandrit (1911)

 

Amândouă testamentele sunt scrise pe hârtie ca orice act de învoială, pentru ca oricine să le poată ceti şi vedea din ele ce ne dă nouă Dumnezeu şi ce ne cere în schimb.

Până la Proorocul Moisi, care s-a învrednicit să vadă pe Dumnezeu, pe Muntele Sinai, n-au existat cărţi scrise. Şi oamenii ştiau şi ascultau poruncile lui Dumnezeu posedându-le unul de la altul prin grai.

Când însă oamenii au început a păcătui, uitând pe Dumnezeu, atunci Domnul a dat poruncă lui Moisi ca să-I scrie toate legile şi aşezămintele Sale în cărţi, ca să nu se uite sau să se piardă.

Moisi, a scris dar cinci cărţi şi în ele, a povestit: cum a zidit Dumnezeu lumea din nimic, cum a făcut pe strămoşii noştri Adam şi Eva, cum au trăit ei în Rai şi cum au greşit. După aceea, a istorisit viaţa lui Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Iosif şi a altor strămoşi, dând amănunte de cum au trăit şi cum au crezut în Dumnezeu. A mai scris el şi legea ce-a primit-o pentru norodul evreiesc din partea Domnului, pe Muntele Sinai. După Moisi, au mai scris cărţi sfinte: Isus Navi, Proorocul Samuil, Împăratul David, Împăratul Solomon şi Proorocii: Isaia, Ieremia, Iezechiil, Daniil şi alţi 12 mai mici. Scrierile acestor bărbaţi compun acea parte a Sfintei Biblii care se numeşte Vechiul Testament.

Noul Testament, a fost scris de Evanghelişti şi de Apostoli. Ei au scris tot ceea ce a învăţat Iisus Hristos. Cărţile Noului Testament, se numără 27. Cele dintâiu dintre ele se numesc Evanghelii. Evanghelie, este cuvânt grecesc şi însemnează pe limba noastră veste bună, veste fericită, bucuroasă, mai ales pentru noi cei păcătoşi; pentru că aici se vorbeşte numai de Mântuitorul şi de mântuirea noastră. Din cauza asta se şi cântă atât înainte cât şi după cetirea Sfintei Evanghelii, de către cântăreţii bisericii: ,,Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie”. Celelalte cărţi în număr de 23 sunt scrise de Sfinţii Apostoli. Din ele una singură se numeşte Faptele Sfinţilor Apostoli şi în ea se povesteşte: despre pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli şi despre lucrul predicii lor în lume şi fondarea de biserici creştine.

Restul de cărţi, sunt scrise în chip de trimiteri sau epistole, către persoane sau diferite comunităţi creştine.

Aceste scrieri, se şi citesc înainte de Sfânta Evanghelie la liturghie.

Fraţilor creştini ! ... Cine dintre voi ştie carte citiţi Sfânta Biblie, iar cine nu ştie, s-o cumpere şi să roage pe cei ce ştiu să-i citească. Cetiţi-o însă şi o ascultaţi ca pe o epistolă trimisă nouă de la Dumnezeu din cer. În ea se găseşte absolut tot ce ne trebuieşte pentru mântuirea noastră.

Citiţi Biblia, după ce mai întâi v-aţi plecat genunchii şi aţi ridicat Domnului o rugă fierbinte, ca să vă deschidă mintea să înţelegeţi cele ce veţi ceti, sau asculta de la cei ce au datoria să vă citească şi tălmăcească cuvântul Domnului.

Feriţi-vă de cei ce caută să vă înşele şi să vă tălmăcească cuvintele sfinte altfel de cum le auziţi de la slujitorii Casei Domnului.

Citiţi cât de des povestirile evanghelice, Faptele Sfinţilor Apostoli şi Psalmii lui David.

Daţi-vă silinţa a pricepe Sfintele Scripturi prin ajutorul învăţătorilor şi preoţilor bisericeşti şi atunci vă va veni şi Domnul în ajutor, dându-vă milă şi la sfârşit mântuire. Amin.

 

 

Creştinul trebuie să aibă şi să citească Sfânta Evanghelie

 

Fraţilor ! ...

Sufletul nostru flămânzeşte după hrană duhovnicească ca şi corpul după cea trupească. Din mila Domnului însă avem hrană duhovnicească destulă ca să ne putem stâmpăra înfometarea sufletească. Dar oare v-aţi sârguit voi să alergaţi către izvorul cel nesecat al darului ? ... Şi ştiţi voi oare unde se găseşte acest izvor şi care-i calea care duce către viaţa cea veşnică ? ...

Izvorul, fraţii mei, despre care este vorba şi calea care duce către viaţa cea veşnică, este legea Domnului, învăţătura Mântuitorului, cuprinsă în Sfânta Sa Evanghelie.

Posedaţi voi oare această comoară dătătoare de hrană duhovnicească, pentru sufletele voastre ? ... Aveţi în case Sfânta Biblie, Sfânta Evanghelie ? ... Şi dacă le aveţi, le cetiţi voi măcar dimineaţa, duminicile şi sărbătorile ? ... Pentru că altfel, sufletele voastre se sting încet de foame şi mor cu moarte înfricoşată şi neaşteptată.

‘Cuvintele pe care eu le grăiesc sunt duh şi viaţă’, zice Mântuitorul, iar în altă parte: ‘Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu’ ! ...

Spre adânca mea părere de rău şi amărăciunea inimii, mai că la nici unul dintre voi n-am găsit în casă Sfânta Evanghelie, pâinea cea de toate zilele pentru suflet. Cum ne vom îndrepta înaintea Mântuitorului nostru, pentru o aşa de mare crimă şi ce vom răspunde ? ... Ce dovezi îi vom pune înainte în sprijinul negrijii noastre ? ... N-aţi avut bani cu ce cumpăra această carte sfântă, aşa de ieftină ? ... De ce lăsaţi să vă flămânzească sufletul de foame ? ... Mare nebăgare de seamă şi negrijă ! ... Şi pentru ce ? ... Tocmai pentru învăţătura lui Hristos celui ce S-a răstignit pentru noi şi pentru cuvântul Domnului şi Făcătorului nostru, aşa de folositor şi trebuincios fiecărui suflet.

Cum vrei să te mântuieşti când nu ştii învăţătura Mântuitorului şi nu ştii cum trebuie să-ţi duci viaţa după Evanghelie. Nu vedeţi ce păţesc şi cum se rătăcesc cei ce se iau după înşelători ? ...

Unii postesc în zile neaşezate de Sfânta noastră Biserică, alţii prăznuiesc sfinţi ce nu sunt în calendar. Îşi pun canoane, mătănii şi înfrânări în neputinţă de a le face. Şi câte altele şi asta numai, pentru că nu vreau să ştie voia Domnului, cumpărând pe preţ de nimic ţarina sfântă, Evanghelia, în care se află această comoară fără de preţ.

Când vezi atâta uitare de sine stai şi te gândeşti: Doamne ! ... Maica Domnului ! ... uite, creştini, care habar n-au de învăţătura lui Hristos, Sfânta Evanghelie ...

Lumina învăţăturilor lui Hristos le stă înainte şi ei rămân întru întuneric nevrând s-o primească. Nu mă dumiresc ce vom răspunde când va trebui să ne arătăm la judecata Domnului, pentru o aşa de mare negrijă trândavă către învăţătura Mântuitorului nostru, care a pătimit pentru noi şi ne-a lăsat nouă poruncă, să-i păzim cuvintele, pe care mulţi dintre noi nici nu le-au cetit, necum să le mai facă ? ...

Fraţilor ! ... vă rog din inimă întru numele Domnului, cumpăraţi cu toţii această carte, aşa de ieftină dar fără de preţ pentru sufletele voastre.

Cumpăraţi Sfânta Evanghelie, această dietă a Domnului, prin care El ne-a lăsat moştenire Împărăţia Sa cea cerească.

Voi bogaţilor, care aveţi bani mulţi, cumpăraţi această comoară în exemplare numeroase şi le împărţiţi în dar, celor ce n-au putinţa, să şi-o dobândească.

În sânul familiilor voastre de la ţară, tot se găsesc câte unul sau doi cu ştiinţă de carte, care în ceasuri slobode de truda de toate zilele, să citească Sfânta Evanghelie; iar cei ce nu ştiu, să asculte cu băgare de seamă şi evlavie.

În duminici şi sărbători, în loc de vorbiri seci şi fără folos între sine, citiţi mai bine Sfânta Evanghelie. Nu veţi mai lăsa-o din mână, când veţi gusta tovărăşia plăcută care poate să v-o facă în orice clipă din viaţă, mângâierea ce v-o poate da în ceasurile de obidă, curajul şi liniştea ce le veţi găsi între paginile ei, în cele mai grele momente de descurajare.

Aici, bogatul îşi va vedea menirea avuţiilor ce le stăpâneşte; păcătosul îngreuiat şi mustrat de fărădelegile sale calea de umilinţă prin care va putea dobândi iertare, iar bunul creştin, cetind-o, va soarbe din ea, dar de însufleţire şi mai mult, a continua calea de virtute şi de bine şi mai departe.

Citiţi dar fraţilor Sfânta Evanghelie ! ... căci acolo veţi găsi tot ceea ce vă trebuieşte pentru mântuirea sufletelor voastre. Din Sfânta Evanghelie, veţi afla voia lui Dumnezeu, ce vrea El de la voi, şi cum trebuie să trăiţi, pentru a vă învrednici de moştenirea Împărăţiei Sale.

Sfinţirea sufletelor noastre prin cuvântul Evangheliei Domnului şi îndreptarea vieţii conform poruncilor Lui, aflate într-însa, trebuie să ne fie mai de preţ, decât a rămânea în păcatele noastre de mai înainte, şi a împodobi zadarnic icoanele cu veşminte de argint sau cu candele de preţ, ca la sfârşit când toate acestea se vor mistui, să ne aflăm ca fecioarele cele nebune, care negrijindu-se de untuldelemn al faptelor bune şi al milosteniei, au rămas afară de Împărăţia Domnului cu candelele goale în mâini, fiindcă au fost lipsite de râvnă şi de osârdie, către învăţătura lui Hristos celui răstignit.

Poruncile şi cuvântul Domnului vor rămâne în veci cu noi. Cu acestea ne vom prezenta la judecata Mântuitorului, cu dânsele şi după conglăsuirea lor vom fi judecaţi, sau îndreptaţi, cu ele în sfârşit, vom şi petrece veşnic, întru Împărăţia cea cerească.

Iată ce ne spune şi marele părinte şi dascăl al lumii întregi, Sfântul Ioan Gură de Aur, despre nevoia ce fiecare creştin trebuie să simtă de a avea în casă Sfânta Evanghelie: ‘Nu treceţi cu vederea cele ce voiesc să vă spun – zice el – în care casă se află Sfânta Evanghelie, diavolul nu poate intra acolo. Dacă acest cuvânt de viaţă, îl purtăm cu noi la piept, sau îl avem săpat pe lespezile inimilor noastre, atunci să fim siguri că vom fi feriţi în toată vremea de toate săgeţile veninoase ale acestui duh al răutăţii şi al întunericului’ ! ...

Să ne apucăm fraţilor de lucru cu ajutorul lui Dumnezeu. Cumpăraţi Sfânta Evanghelie, cetiţi-o, iar noi, vă vom tălmăci ce nu înţelegeţi. Şi atunci, credeţi-mă că fiecare dintre voi, îşi va vedea ca într-o oglindă viaţa sa cea păcătoasă şi îşi va putea da socoteala, cât s-a depărtat de mult de la calea cea adevărată a legii Domnului şi ca urmare de Împărăţia Cerurilor.

Voi, auziţi doar în Biserică cetindu-se Sfânta Evanghelie. Când însă veţi ceti-o singuri acasă, vă veţi încredinţa, cât de binefăcătoare şi de mântuitoare poate să vă fie, cetind-o cu evlavie şi cu credinţă. Atunci, veţi vedea de cât ajutor vă poate fi ea ca să vă izbăvească de multe lipsuri, să stingeţi multe certuri în familie, să vă înarmaţi cu curaj în ceasuri de încercări şi să puneţi început bun a vă îmbogăţi în viaţă virtuoasă, a cugeta şi a vă îngriji de veşnicie şi nu mai mult de viaţa asta trecătoare şi deşartă ... Amin.

 

 

Învăţătură despre ce este Biserica Domnului

 

Cu cât drag privesc la voi, fraţilor, când vă văd pe toţi grămadă zorind înspre Biserica Domnului pentru rugăciune ! Cât de plăcut îmi este a ceti în feţele voastre atâta osârdie. Dar pentru ca voi să intraţi şi să ieşiţi din acest sfânt locaş cu folos sufletesc, cred de nevoie să vă dau câteva îndrumări de cum aveţi să vă rugaţi când veniţi acolea. Şi asta o veţi putea afla uşor, când veţi şti ce este Biserica lui Dumnezeu.

Biserica este locaşul Domnului – Casa lui Dumnezeu –, şi pentru asta iubiţii mei ni se cade ca să stăm într-însa cu toată cuviinţa şi frica. Şi de ce zic cu frică, ce oare sunt oameni care stau aici cu necuviinţă ? Cu adâncă părere de rău trebuie să recunoaştem că mare parte din cei ce vin aici stau cu nebăgare de seamă către cele ce se petrec în săvârşirea dumnezeieştii slujbe, cugetă la cumpărături şi vânzări, îşi socotesc câştigurile sau pierderile, se roagă în sfârşit fără nici un pic de atenţie.

Ce păcat greu îşi iau pe suflet, nişte astfel de creştini, cu mintea împărţită după lucruri seci şi fără de nici o valoare pentru suflet. Ei uită că stau în faţa lui Dumnezeu şi nu vreau să înţeleagă că Domnul priveşte la ei, iar sfinţii îngeri scriu în cartea judecăţii cugetele lor păcătoase.

Ce mai este Biserica ?

Biserica este casa sau locaşul rugăciunii de obşte. Însuşi Mântuitorul o numeşte aşa: Casa mea, casă de rugăciune se va chema (Matei 21, 13). Şi în adevăr, în care loc mai bun decât în locaşul Domnului, departe de toate deşărtăciunile vieţii, ne-am putea ruga mai bine şi cu folos ?

Aici şi Însuşi Dumnezeu este aproape de rugăciunile noastre; în Sfânta Biserică şi anume în sfântul altar, I Se aduce Lui jertfa cea fără de sânge, şi cât îi de plăcut a se ruga cineva la picioarele crucii Domnului !

În biserică avem noi o ceată întreagă de sfinţi care se roagă pentru noi. N-ai decât să priveşti spre sfânta catapeteasmă ca să te convingi de asta. Iată de exemplu în stânga uşilor împărăteşti, stă în strană îmbrăcată în argint, mijlocitoarea noastră a păcătoşilor preasfânta şi preacurata Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu.

Mai sus, unde arde candela în serafim, este Domnul răstignit, iar în jurul Său de o parte şi de alta în jos, cete întregi de plăcuţi ai Domnului, care sunt grabnicii noştri ajutători şi mijlocitori către Dumnezeu, pentru mântuirea sufletelor noastre.

În biserică, totul ne predispune pentru rugăciune evlavioasă; şi măreţia slujbei şi cetirea cucernică şi melodia înălţătoare a muzicii, a cântărilor. Cum să nu ni se întristeze sufletul după toate cele zise mai sus, pentru creştinii care se lenevesc a veni la rugăciune în casa Domnului, pierzând minutele cele mai plăcute ale sfintei slujbe, şezând acasă fără lucru, sau în cârciumă la băutură. Nimic nu este în stare să le trezească cugetul lor adormit, nici sunetul cel praznical al clopotelor, nici glasul păstorului şi nici pilda credincioşilor ce merg la rugăciune. Să nu vă potriviţi iubiţilor acestor leneşi. De la dânşii n-aveţi să învăţaţi altceva decât trândăvie şi lene. Nu. Să nu fie ! Ci voi, cum auziţi primul sunet de clopot al zilei de sărbătoare, grăbiţi-vă cu toţii la rugăciunea de obşte în casa lui Dumnezeu. Şi făcând asta, vă atrag luarea aminte că păşind pragul bisericii, lăsaţi toată grija lumească şi a vieţii, afară, pentru că inima care-i cuprinsă de cugete deşarte, nu poate să primească înlăuntrul său cuvintele vieţii veşnice.

Ce mai este pentru noi biserica Domnului, casa lui Dumnezeu ? Biserica mai este pentru credincioşi doctoria cea duhovnicească a sufletelor şi a trupurilor noastre. Întru fărădelegi ne zămislim şi întru păcate ne naştem.

Dar cum ne arătăm la lumina zilei lui Dumnezeu, Sfânta Biserică se şi grăbeşte – începând cu taina botezului – a ne împărtăşi cu darurile sale cele întru tot vindecătoare. Prin botez ne curăţeşte de păcatul strămoşesc; prin ungerea cu Sfântul Mir ne întăreşte într-o viaţă nouă cu darul Sfântului Duh; prin slujitorii săi cu taina mărturisirii ne vindecă de ranele păcatelor noastre şi apoi toată viaţa ne hrăneşte cu trupul şi cu sângele lui Hristos, spre tămăduirea sufletului şi a trupului.

Când ne îmbolnăvim şi nu suntem în stare să alergăm la dânsa, după doctoria ei cea mântuitoare, ea se grăbeşte singură prin slujitorii săi a veni la patul suferinţei noastre şi, prin săvârşirea sfântului maslu, se roagă fie pentru însănătoşire, fie pentru trecerea noastră fără de suferinţă îndelungată în viaţa cea veşnică de dincolo.

Apoi când adormim întru Domnul, tot Biserica este aceea care nu ne lasă, deşi poate şi prietenii şi rudele ne uită cu vremea; ci prin rugăciunile sale în momentul trecerii noastre de aci, ne uşurează ceasul morţii, iar după aceea prin pomenirile şi slujbele sale de 3, 9 şi 40 zile, de 3, 6 luni, 1, 2, 3, 4, 5, 6 şi 7 ani, face ca numele nostru să mai fie pomenit pe pământ, rugând pe Domnul pentru iertarea păcatelor noastre şi aşezarea sufletelor unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.

O ! Scumpă mamă, sfânta noastră biserică, cât de binefăcătoare ne eşti nouă celor păcătoşi ! Toate câte sunt în lume ne pot da uitării, bogăţia, slava, cinstea rangurilor, mama, tata, prietenii, cunoscuţii, neamurile, tu singură însă, ne rămâi credincioasă şi nu ne părăseşti chiar şi după moarte.

Cum să nu te lăudăm şi să nu te iubim ? Fiul recunoscător nici nu va trece pe lângă tine, fără ca prin însemnarea sfintei cruci pe pieptul său să nu-şi arate respectul ce ţi-l poartă, pe când cel rău se va şi ruşina a se însemna cu semnul mântuirii. Fiul cel credincios al bisericii cu din prisosul ostenelilor sale cinstite se va îngriji de podoaba casei lui Dumnezeu, dăruind lucruri ce-i sunt ei de trebuinţă, pe când cel necredincios şi rău va jeli şi două parale ce le-ar fi pus în cutie de ochii lumii. Amin.

 

 

Învăţătură despre mergerea la Biserică

 

Fraţi creştini ! Fiecare dintre voi ştie că-i de datoria noastră ca în zilele de duminici şi sărbători să mergem la biserică pentru a ne ruga.

V-am vorbit şi eu, nu o singură dată, despre asta şi chiar v-am rugat ca să mergeţi în lăcaşul Domnului, deprinzându-vă şi copiii. Cu toate acestea şi azi văd că vă aflaţi aci prea puţini. Şi cât de dureroasă este pentru mine - păstorul vostru - această privelişte tristă, văzând o parte din oile turmei mele duhovniceşti, rătăcind în afară de staulul nostru.

Oare care să fie cauza că chiar în zile de sărbătoare mulţi dintre concetăţenii voştri nu vin la biserică ?

Drept vorbind, de aceea, căci au uitat pe Dumnezeu. N-ascultă de slujitorii Domnului - de preoţi -, ci pleacă urechea numai la uneltirile diavolului şi se îmbogăţesc în păcate. Trist lucru, dar aşa este fraţilor ! Ca să vă convingeţi de adevăr ascultaţi:

Dumnezeu, pentru păcatul mândriei, a pedepsit pe diavol, să arză neîncetat în Iad şi să se muncească cu muncile cele mai înfricoşate. Diavolul, din zavistie pentru fericirea oamenilor, a tras în cursă mai întâi pe Adam şi Eva şi ne ispiteşte şi pe noi cei credincioşi.

De ce să merg şi să ard numai eu singur în Iad - zice el - dacă-i vorba de muncă, lasă încaltea să se muncească şi creştinii ! Şi din cauza asta, acest duh rău, după cum zice şi Sfântul Apostol Petru, umblă ca un leu, răcnind pe cine va să înghiţă (I Petru 5, 8).

Adică, diavolul cearcă pretutindeni şi caută şi printre creştini pe cine va putea momi, va putea ispiti să-i cadă în laţ. Spre pildă se apropie vreo sărbătoare. Creştinii desigur la primul clopot se şi gătesc a merge la biserică. Diavolul însă, împrelestit cum este, ca şi cum ne-ar dori binele ne şi aduce în cuget: 'La ce să mă mai duc la biserică ? Toată săptămâna m-am trudit la lucru, să mă mai odihnesc puţin'. Şi apoi după aceea mai adaugă: 'În cursul anului sunt încă sărbători destule, mă voi duce altă dată, iar acum să mă odihnesc'. Şi în aşa chip, fără să ne dăm socoteala cum ne fură diavolul cu gânduri rele, ne predăm cu totul lenei şi rămânem afară de Biserica Domnului.

Altă dată, vrăjmaşul ne şopteşte: 'Cum să mergi la biserică şi să laşi atâta treabă împrejur baltă ? Mai bine lucrează'. Şi noi suntem gata numaidecât a-i asculta sfatul cel rău şi chiar bucuroşi. Cum să plec zice un altul, când sunt aşa de necăjit şi o zi de lucru la mine face mult ! Poate voi vedea vreun spor. Ei iubitule ! Te cred că eşti necăjit, cred că o zi de lucru îţi poate aduce oarecare folos, însă află că cel ce nu cinsteşte cu odihnă şi fapte bune zilele cele de sărbătoare ale Domnului nu numai că nu va avea niciodată vreun spor, ci din contră va suferi pierderi, pentru că avuţia lui nu are binecuvântarea lui Dumnezeu, din nerespectul aşezămintelor Lui.

De toate acestea, desigur, este vinovat diavolul. Dar şi noi suntem tot atât de vinovaţi că-i ascultăm şoptirile. Din cauza asta sunteţi aşa puţini la slujba Domnului de azi, după cum vedeţi, fiindcă mare parte dintre creştini au dat ascultare diferitelor motive ce le-a pus diavolul în gând, numai ca să le calce buna intenţie de a veni la biserică. De aceea, eu, ca părintele şi tatăl vostru sufletesc, vă dau un sfat pentru viitor. Când la vreo sărbătoare vă veţi pregăti a veni în casa Domnului ca să vă adăpaţi de la izvorul cel viu şi nemuritor al învăţăturilor Mântuitorului, şi vi se va şopti în cuget asemenea gânduri, să ştiţi în mod neîndoielnic că sunt ispitiri sau momeli de la diavolul şi să nu le ascultaţi deloc. Atunci să vă aduceţi aminte că pentru lucru sunt şase zile, iar în zile de sărbătoare aveţi datoria de a merge la biserică să ascultaţi legea Domnului şi învăţătura Lui.

Cum vei auzi dar, fratele meu, primul sunet de clopot, însemnându-te cu semnul crucii pe piept, pregăteşte-te, îmbracă şi copiii cu hainele cele mai bune şi curate, şi aşa cu toţi la un loc, plecaţi cu bună cucernicie către locaşul lui Dumnezeu.

Dacă aţi sosit acolo, cel ce are evlavie şi bani, să cumpere şi să puie o lumânărică, două, sau cât îl trage inima, la Maica Domnului sau la alt sfânt pe care-l cinsteşte mai mult, adresând rugăciune călduroasă şi din inimă curată, mai întâi pentru mântuirea sufletului său şi apoi pentru sănătatea şi fericirea soţiei, copiilor, părinţilor şi celorlalte rudenii de aproape, neuitând a pomeni şi pe cei adormiţi din neamul său În urmă roagă-te şi pentru rege şi pentru conducătorii ţării şi la sfârşit şi pentru toţi creştinii ortodocşi de pretutindeni.

S-a sfârşit slujba ? Luaţi anaforă şi pe urmă ieşiţi din biserică cu cucernicie, neuitând ce s-a vorbit şi cetit de preot în biserică.

Dacă veţi face totdeauna aşa, să ştiţi şi să mă credeţi că şi sărbătoarea are să vi se pară din ce în ce mai înălţătoare şi sufletele aveţi să vi le simţiţi mai uşurate. Într-un cuvânt, aveţi să cunoaşteţi că darul lui Dumnezeu s-a pogorât şi s-a atins de inima voastră.

Aşadar, fraţi creştini, când auziţi sunetul clopotelor să ştiţi că biserica Domnului vă cheamă la sine şi nu întârziaţi a vă grăbi.

Dacă diavolul vă ispiteşte şi vă stă împotrivă, însemnaţi-vă cu semnul sfintei cruci şi faceţi-i în contră. Că cine îl ascultă, va merge şi în Iad cu dânsul.

Şi apoi şi Domnul întru A Doua Sa Venire, unora ca acestora le va zice: Mergeţi de la mine blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Amin.

 

 

Învăţătură despre prima cerere a rugăciunii domneşti

 

Tatăl nostru, carele eşti în ceruri,
sfinţească-se numele Tău

 

După ce adresăm chemarea noastră către Dumnezeu: Tatăl nostru carele eşti în ceruri şi El Îşi îndreaptă privirea spre noi şi ascultă prima cerere, prima rugăciune care i-o facem este ca să se sfinţească numele Lui, adică, rugăm pe Domnul ca El să facă aşa fel ca numele Lui să fie cât mai mult cinstit şi sfinţit. Dar îmi va zice cineva dintre voi, cum vine asta ? Ce, oare numele lui Dumnezeu nu-i sfânt ? Nu-i cinstit ? Ba este, îi voi răspunde eu, că şi Sfânta Scriptură glăsuieşte despre asta: Sfânt numele lui (Luca 1, 49). Atunci de ce ne rugăm Domnului să I se sfinţească numele ? Că numele Tatălui nostru ceresc este sfânt, nu mai încape nici o îndoială.

Dar vezi că mai sunt încă noroade întregi pe pământ care cred că şi credinţa noastră şi numele Dumnezeului nostru nu sunt sfinte. Mă veţi întreba iară: dar cine le învaţă pe aceste noroade să aibă o astfel de credinţă ? Nimeni altul – vă răspund eu – decât noi înşine. Pentru că din gură noi zicem sfinţească-se numele Tău. Dar oare cuvântului îi urmează şi fapta ? Din nenorocire se întâmplă contrariul: din gură cerem una, iar cu fapta ocărâm, zavistuim, înjurăm şi facem şi alte lucruri nevrednice de numele de creştini ce purtăm şi, prin acestea, dăm prilej noroadelor păgâne, nebotezate, să creadă că legea Dumnezeului nostru ne învaţă mai multe lucruri rele decât bune.

Ce ar putea cugeta despre noi noroadele păgâne şi despre Dumnezeu părintele nostru, auzindu-ne spre pildă, cum unii dintre creştinii noştri înjură, şi ce fel de cuvinte necuviincioase rostesc ? Vedeţi, cuvinte urâte, înjurături şi sudălmi ca la noi, nu se văd şi nu se aud la nici un popor de pe lume. Atât ne-am deprins cu acest păcat rău, încât tatăl de familie răsplăteşte cu mari daruri pe copilul său, care este în stare ca în primele cuvinte gângăvite, să-i rostească vreo înjurătură ?! Câtă rătăcire ? În adevăr, străinii de religia noastră nu pot decât să ne defaime pentru astfel de lucruri nevrednice, şi cu tot dreptul.

Pe de altă parte, ce consideraţiune putem aştepta din partea lor, când satele noastre sunt pline numai de cârciumi, unde sătenii noştri îşi beau: mintea, banii, cinstea şi liniştea din familii. Ia să-i ceri lui badea Vasile vreun franc, doi pentru biblioteca şcoalei, sau pentru alt lucru frumos că-ţi spune câte-n lună şi în soare. Ba scapi uşor dacă nu-ţi trage şi vreo înjurătură. Dar la cârciumă are omul bani ... Nu vi se pare aceasta iarăşi o rătăcire ?

Ei bine, acum credeţi că din gură cerem Tatălui nostru ceresc sfinţească-se numele Tău, iar cu viaţa netrează, cu cuvintele urâte şi cu faptele nevrednice ne hulim numele de creştin şi dăm prilej – cum am spus mai sus – celor păgâni să râză de noi şi religia noastră.

Cine se duce dar la cârciumă, cine înjură şi face fapte urâte, acela este cel dintâi învăţător al celor de altă lege ca să se bârfească şi numele Dumnezeului nostru şi pe cel de creştin ce-l purtăm. Un astfel de om spune minciuni când cere în rugăciunea Domnului, sfinţească-se numele Tău, vreau şi doresc Doamne ca numele Tău să fie sfinţit. Rugăciunea lui însă nu îi va fi spre mântuire, ci spre judecată.

Să punem dar hotărâre, dragii mei, ca de acum înainte să ne rugăm Domnului nu ca unii din cei pomeniţi mai sus, numai cu buzele, ci şi cu inima, sfinţească-se numele Tău. Să cerem din toată inima sfinţirea numelui Lui. Dorim Doamne şi vrem din tot sufletul ca să Ţi se sfinţească numele, numai Tu bunule, ajută-ne în viaţă, ca să-Ţi facem voia Ta.

Dacă mintea noastră este întunecată, Tu lumineaz-o ! Dacă gura noastră este gata spre ocară, Tu închide-mi buzele despre vorbe necuviincioase, pune Doamne pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele (Psalmi 140, 3).

Călăuzeşte-ne paşii noştri şi îndreptează lucrul mâinilor, ca să facem numai bine şi cele plăcute Ţie !

Iată iubiţilor, numai în aşa chip rugăciunea noastră va fi dreaptă şi nu mincinoasă, şi, suindu-se către altarul cel de sus al lui Dumnezeu, ne va fi nouă spre mântuire, iar nu spre judecată. Şi dacă cuvintelor noastre le vor urma faptele, atunci vom sili şi pe cei de altă credinţă – privind la noi – să spuie: ,,Cu adevărat Dumnezeul creştinilor este sfânt” ! Care lucru îl va da Domnul să-l şi facem neîncetat cu toţii, acum şi întotdeauna, până la sfârşitul vieţii pământeşti. Amin.

 

 

Învăţătură despre cererea a cincea din rugăciunea domnească

 

Şi ne iartă nouă greşalele noastre
precum şi noi iertăm greşiţilor noştri

 

Aşa cetim în cererea a cincea a rugăciunii domneşti. În cuvinte, prin această cerere, noi cam aşa rugăm pe Tatăl nostru ceresc: ,,Tată, iartă-ne nouă datoriile cu care-ţi suntem datori, precum iertăm, lăsăm şi noi, celor ce ne datoresc nouă”. Dar fraţilor, va zice cineva, ce-am luat de la Dumnezeu de-I suntem datori ? Şi acum suntem nevoiţi să ne rugăm de iertare ? Ce fel de datorii urmăreşte Dumnezeu la noi ?

Cu toţii ştim că autoritatea înaltă a ţării noastre, pentru ca să ne poată apăra avutul şi viaţa noastră de vreun atac al oamenilor răi, ne-a pus la o contribuţie către stat pe fiecare, ca din ea să se poată plăti oamenii ce o ajută ca să ducă la bun sfârşit această operă de grijă părintească.

La fel şi Tatăl nostru cel ceresc, ne dă nouă viaţă, ne trimite ploaie timpurie şi târzie pentru îndestularea vieţii noastre, ne cere însă în schimb – dacă am putea zice aşa – şi El o dare. Nu în bani, ci în fapte bune, şi ca fii ai Bisericii Creştine Ortodoxe, suntem chiar datori a aduce Dumnezeului nostru darea noastră, prinos de fapte bune.

Să cercetăm cum ne purtăm. Ce facem ? Prin viaţa şi păcatele noastre, mâniem în fiecare zi pe Dumnezeu. Iată ce facem. Da, acum mai ales în vremea noastră, creştinii sunt cu desăvârşire străini de fapte bune, păcătoşi şi datornici înaintea Domnului.

Şi când ne cugetăm, că El poate să ne ceară socoteală în fiecare ceas şi să stea la judecată cu noi ! Cum se vor înfăţişa dar înaintea Lui şi ce răspuns vor da neascultătorii de părinţi, criminalii, tâlharii, făcătorii de rele, clevetitorii, zavistnicii, beţivii şi cei ce înjură ?

Ce vor pune înaintea Domnului aceşti oameni, când El le va cere fapte bune şi ei n-au decât rele ? Rugaţi-vă, fraţilor, împreună cu împăratul David: Doamne, să nu intri la judecată cu robul Tău (Psalmi 142, 2). Nu ne chema la judecata Ta cea înfricoşată, pentru că drept vorbind, s-a împuţinat întru noi faptele bune, biruiţi fiind de păcate, aşa că nu avem cu ce-ţi plăti datoria.

Cum se vede dar, nouă tuturor nu ne rămâne altceva de făcut, decât să cerem şi să rugăm pe milostivul Dumnezeu, ca să ne ierte datoriile noastre.

Doamne, iartă-ne datoriile, lasă-ne greşalele.

Dar oare ne va ierta El nouă greşalele dacă Îl vom ruga ? Unora le va ierta, altora nu. Hristos Mântuitorul iartă păcatele celor ce se roagă cu tot adevărul: Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. El iartă numai acelor care iubesc şi ei la rândul lor a ierta. Şi nu iartă pe acei care, singuri cerând iertare de păcatele lor de la Dumnezeu şi de la oameni, totuşi ei nu uită răul niciodată şi pândesc ceasul priincios de răzbunare asupra celor ce i-a supărat cu ceva.

Ascultaţi ce le spune Domnul unora ca acestora în Sfânta Sa Evanghelie: Cu ce măsură veţi măsura, cu aceea se va măsura şi vouă (Luca 6, 38). Prin urmare, dacă noi ne vom purta fără milă cu cei de aproape ai noştri şi Dumnezeu va face nouă la fel.

Domnul nu poate ierta greşalele omului celui ce ţine minte răul.

Frate creştine ! Când pleci genunchiul tău la rugăciune către Tatăl tău ceresc şi-I spui lasă şi nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, pătrunde o clipă cu mintea în inima ta, socoteşte în toate colţurile şi vezi n-a rămas undeva ură, răutate, pizmă către vreunul din vecinii sau concetăţenii tăi ? Şi dacă găseşti, în acel moment chiar, împacă-te cu cel ce ţi-a adus obidă, aruncă răutatea, goneşte ura şi dă afară pizma. Iartă celui de aproape al tău greşala lui. Căci numai atunci rugăciunea ta se va ridica uşor ca fumul cel plăcut de tămâie înaintea lui Dumnezeu, iar cererea ta va fi ascultată, dorinţele îndeplinite şi greşalele iertate.

Nu uita dar niciodată în viaţă că măsura cu care vei măsura pentru alţii, cu aceeaşi ţi se va măsura şi ţie. Fii treaz şi băgător de seamă, că aceea ce vei face tu altora, îţi va face şi ţie Domnul. Amin.