----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la cartea Proorocului Iezechiil (LXVII)

 

Episodul anterior

 

Omilia a VI-a (Iezechiil 40, 18-19)

1. După ce proorocul a vorbit pe larg despre harul contemplaţiei care pătrunde pe furiş prin ferestrele înclinate, el spune că a fost condus afară şi menţionează că a văzut cămările comorii. Ce se înţelege prin aceste cămări ale comorii dacă nu cunoştinţa învăţătorilor ? Dar în acest context se poate întreba pe drept, de vreme ce sfinţii învăţători împărtăşesc adevărurile lăuntrice, duhovniceşti, de ce proorocul spune că el a fost condus afară şi a văzut cămările comorii afară ?

Cu toate acestea trebuie înţeles că există o contemplaţie care nu reuşeşte să spună pe cât de mult vede, ci altă cunoştinţă şi învăţătură care poate rosti limpede pe cât vede. Căci în dobândirea acelei Lumini care nu poate fi pusă în cuvinte, întregul care poate fi rostit este, ca să spunem aşa, afară. Aşadar spune: ,,Şi el m-a dus în curtea din afară şi iată, erau cămări ale comorii (gazophylakia) şi de jur-împrejurul curţii pavaj de piatră” (40, 18 – citatul folosit de Sfântul Grigorie nu seamănă aproape deloc cu cel din Sfânta Scriptură din 1914: ,,Şi m-a băgat în curtea cea mai dinlăuntru, şi iată cămări şi stâlpi împrejurul curţii, treizeci de cămări întru împrejurarea stâlpilor”).

2. Întrucât phylattein în limba greacă înseamnă a păstra, şi bogăţiile sutnt numite gazae în limba persană, un loc în care sunt păstrate comorile se obişnuieşte să fie numit gazophylacium. Ce este atunci înţeles prin gazophylacia decât, precum am spus înainte, inimile învăţătorilor, pline de bogăţiile înţelepciunii şi cunoaşterii ? Căci potrivit Sfântului Pavel: ,,Unuia prin Duhul se dă cuvântul înţelepciunii; iar altuia cuvântul cunoştinţei întru acelaşi Duh” (I Corinteni 12, 8). Fiindcă sunt cei care, prin darul harului, înţeleg chiar astfel de cuvinte precum cele pe care ei nu le-au auzit tâlcuite de învăţători; aceştia într-adevăr au primit cuvântul înţelepciunii. Şi sunt cei care nu pot ei înşişi să înţeleagă ce aud dar îşi amintesc ce au citit la tâlcuitori şi expun în mod iscusit ce au învăţat citind.

Prin urmare, cu ce sunt ei plini dacă nu cu cuvântul cunoştinţei ? Cu toate că acest lucru ar putea fi înţeles şi în alt fel, pentru că înţelepciunea se referă la viaţă, dar cunoştinţa la dogmă. Deci cel care duce o viaţă bună şi propovăduieşte în chip înţelept este pe drept numit o cămară de comori a zidirii duhovniceşti, deoarece bogăţiile cereşti sunt împărţite prin gura sa. Acelaşi învăţător al neamurilor a văzut că ucenicii săi erau plini de aceste bogăţii când a spus: ,,Întru toate v-aţi îmbogăţit întru dânsul, în tot cuvântul şi în toată ştiinţa” (I Corinteni 1, 5).

Astfel, sunt cămările comorii construite în clădirea Sfintei Biserici deoarece cuvântul învăţătorilor abundă de bogăţiile ştiinţei. Adevărul Însuşi vesteşte că există bogăţii adevărate când El spune despre bogăţia trecătoare: ,,Înşelăciunea bogăţiei îneacă cuvântul” (Matei 13, 22). Dar înţelepciunea şi ştiinţa dogmei duhovniceşti sunt bogăţii adevărate în comparaţie cu care cele care pot trece sunt numite înşelătoare. Despre aceste bogăţii este spus prin Solomon: ,,Comoară dorită odihneşte în gura înţeleptului” (Pildele lui Solomon, 21, 20).

În afară de faptul că bogăţiile duhovniceşti duc la Împărăţia veşnică, există o mare diferenţă între ele şi averea pământească, deoarece bogăţiile duhovniceşti când sunt împărţite aduc folos, în timp ce averea pământească este fie cheltuită şi nu mai este, fie păstrată şi nefolositoare. Aşadar, cei care au înlăuntrul lor bogăţii adevărate sunt pe drept numiţi cămări ale comorii.

3. Şi aceleaşi cămări au un pavaj de jur-împrejur pentru că smerenia ascultătorilor se lipeşte de ele şi le susţine. Despre acest pavaj se spune pe drept a fi aşternut din pietre în curte deoarece sufletele credincioase sunt unite unele cu altele în lărgimea dragostei. Ele sunt numite pietre în curajul credinţei şi sunt aşezate în pavaj în îmbrăţişarea smereniei. Apostolul Petru a perceput aceste minţi ale credincioşilor curajoşi în credinţă când a spus: ,,Voi înşivă ca nişte pietre vii, vă zidiţi casă duhovnicească” (I Petru 2, 5).

Despre aceste pietre ale Sfintei Biserici Domnul a spus prin Isaia: ,,Voi pune zăbrelele tale iaspis, şi porţile tale pietre de cristal, şi zidul tău pietre alese. Şi pre toţi fiii tăi învăţaţi lui Dumnezeu” (Isaia 54, 12-13 – însă Sfântul Grigorie foloseşte alt citat: ,,Voi face meterezele tale din iaspis, şi porţile tale din pietre gravate, şi toate hotarele tale din pietre alese. Şi pre toţi fiii tăi învăţaţi lui Dumnezeu”). Aşadar Atotputernicul Dumnezeu a făcut meterezele din iaspis, care este o piatră verde, deoarece El a statornicit minţile propovăduitorilor Săi în dragostea verdeţii lăuntrice, astfel ca ei să dispreţuiască toate lucrurile vremelnice, să nu caute nimic finit în această lume, şi să respingă toate bucuriile ei ca sterpe. De aceea însuşi păstorul Bisericii, chemându-i pe cei care îl ascultau la păşunile verdeţii veşnice, vorbeşte despre Dumnezeu spunând: ,,După mare mila sa a doua oară ne-au născut pre noi spre nădejde vie prin învierea lui Iisus Hristos din morţi. Spre moştenire nestricăcioasă şi nespurcată şi neveştejită, păzită în ceruri” (I Petru 1, 3-4).

4. Porţile acestei Sfinte Biserici sunt făcute din pietre gravate pentru că cei prin ale căror glasuri intrăm în viaţa veşnică, atunci când au arătat în ei înşişi sfintele lucrări care le-au fost poruncite de Dumnezeu, au avut, ca să spunem aşa, pietre gravate înlăuntrul lor. Dar porţile nu ar fi gravate, ci neîmpodobite dacă ei într-adevăr au vorbit dar nu au arătat sfintele lucrări în ei înşişi. Dar când, potrivit acestui lucru, ei au dovedit că trăiesc precum vorbesc, ei sunt atât porţi, deoarece conduc înlăuntru, cât şi gravate, fiindcă prin vieţile lor ei păzesc ceea ce spun altora.

Vedem că toate hotarele acestei Sfinte Biserici sunt făcute din pietre alese când percepem pe toţi credincioşii a fi puternici în credinţă şi dragoste. Pentru a indica pe cine a numit pietre, el a adăugat: ,,Toţi fiii tăi învăţaţi lui Dumnezeu” (Isaia 54, 13). Prin urmare, ceea ce Isaia a văzut a fi toate hotarele Sfintei Biserici, pietre alese, Iezechiil a descris ca un pavaj aşternut cu pietre de jur-împrejur deoarece el a adăugat încă referitor la comori: ,,Treizeci de cămări întru împrejurarea stâlpilor” (Iezechiil 40, 18 – sfântul are, în loc de stâlpi, pavaj).

5. Numărul zece este întotdeauna socotit a însemna desăvârşirea deoarece păstrarea Legii este cuprinsă în 10 porunci. Într-adevăr, viaţa activă şi cea contemplativă sunt unite simultan în poruncile Decalogului, căci acolo sunt poruncite atât respectarea dragostei de Dumnezeu, cât şi a dragostei de aproapele. Cu siguranţă dragostea de Dumnezeu aparţine vieţii contemplative şi dragostea de aproapele celei active. Dar fiecare învăţător, pentru a se lăţi pe deplin el însuşi în viaţa activă şi a se ridica cu atenţie către cea contemplativă, trebuie să fie desăvârşit în credinţa în Sfânta Treime. Prin urmare, se spune că aceleaşi comori sunt în număr de 30 astfel ca atunci când 10 este înmulţit cu 3 viaţa şi limba învăţătorului să poată fi întărită în Treime.

6. Dar în această chestiune trebuie de asemenea să reflectăm cu grijă că proorocul, descriind comorile, a adăugat: ,,De jur-împrejurul curţii pavaj de piatră”. Şi în plus adaugă mai jos: ,,Cămări întru împrejurarea pavajului”. Astfel, comorile înconjoară pavajul şi pavajul este de jur-împrejurul cămărilor. Deci pavajul şi cămările de pe el sunt separate cum se cuvine astfel că vistieriile au fost aşezate în mijlocul pavajului şi pavajul printre cămări. Aceasta, fraţilor, nu este fără mare taină, că se spune că pavajul este de jur-împrejurul cămărilor şi cămările sunt descrise ca încercuind pavajul. Căci pavajul este de jur-împrejurul cămărilor fiindcă limbile învăţătorilor instruiesc şi protejează zilnic vieţile celor care îi ascultă. Deci bunii învăţători sunt atenţi în cuvintele lor ale sfintei învăţături aşa încât să poată apăra vieţile celor care îi ascultă de păcate, acum prin mângâierile dulceţii, acum prin asprimea mustrării.

Dar aceleaşi cămări înconjoară de asemenea pavajul deoarece şi inimile învăţătorilor sunt adeseori atinse de ispitele păcatelor astfel că acum ele sunt înălţate de ostentaţia mândriei, acum sunt aprinse de săgeţile mâniei. Însă când ei contemplă vieţile ascultătorilor cuminţi şi gândesc că aceştia s-au folosit prin predicile lor, ei sunt ruşinaţi că nu sunt precum văd că au devenit alţii prin mijlocirea lor prin lucrarea lui Dumnezeu, şi îşi aţintesc cugetul înaintea lor când stau să cadă cu totul în păcat. Pentru că atunci când învăţătorii îşi amintesc propriile cuvinte sunt ruşinaţi că nu îşi respectă cuvântul.

De aceea este spus prin Solomon: ,,Omul întru osteneli se osteneşte luişi, şi abate de la sine pieirea sa; iar cel îndărătnic în gura sa îşi poartă pieirea” (Pildele lui Solomon 16, 28 – Sfântul Grigorie foloseşte un citat mai scurt şi mai explicit: ,,Omul întru osteneli se osteneşte luişi, deoarece gura lui l-a silit la aceasta”). Deoarece gurile noastre ne silesc să ne ostenim când suntem opriţi de la păcate de ceea ce spunem, fiindcă este prea ruşinos ca noi înşine să cădem din neglijenţă în aceleaşi adâncimi din care am încercat să-i ridicăm pe alţii prin propovăduire.

Deci cămările înconjoară pavajul pentru că marea pază a învăţătorilor este viaţa cinstită a celor care îi ascultă. Şi propriile cuvinte devin un ajutor pentru ei deoarece cei care i-au întrarmat pe alţii împotriva păcatelor sunt ruşinaţi să cedeze la atacurile păcatelor.

7. Şi ce facem în toată această viaţă decât că stăm în linia frontului împotriva duhurilor rele ? Precum am spus înainte, duhul unui învăţător este tulburat poate de vreo înălţare (cu mintea). Dar ca nu cumva el însuşi să piară, sau prin pilda sa să-i ducă pe alţii la pierzare, el se uită împrejur cu precauţie şi fără întârziere, el este tulburat în gândurile sale; amintindu-şi vieţile ascultătorilor săi, el se smereşte pe sine şi ia ce măsuri poate pentru a preîntâmpina ca mândria să se înalţe în mintea sa şi să-i guverneze acţiunile. Deoarece este scris: ,,Începutul păcatului este trufia” (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 10, 13). Căci cine va fi un rod al lucrărilor bune înaintea ochilor lui Dumnezeu dacă el este putred la rădăcină de mândrie ?

Adeseori, precum am spus înainte, duhul său este asaltat de mânie dar prin prudenţă el se adună curând în sine şi, impunând înfrânare cu greutatea disciplinei, acţionează ca nu cumva emoţia să izbucnească în grai, ca nu cumva să ţâşnească în cuvântul rostit. Şi se întâmplă că mânia duhului tulburat, când ia naştere din neatenţie, moare înăbuşită de judecată. Astfel se întâmplă că de la zămislirea păcatului, duhul naşte virtute, fiindcă deşi nedornic să exercite o înfrânare neclintită ca nu cumva să urmeze emoţia, se biruieşte cu hotărâre pe sine în mişcare.

Prin urmare, este bine spus prin Solomon: ,,Mai bun este omul cel mult răbdător decât cel tare ... şi cel ce îşi stăpâneşte mânia mai bun este decât cel ce ia cetate tare” (Pildele lui Solomon 16, 34). Un om răbdător este pe drept preferat celui care ia cetăţi deoarece în acel act de biruinţă un om este biruitor asupra oamenilor, dar în blândeţea răbdării duhul este biruitor asupra lui însuşi.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

Episodul urmator