----------------

 

Carti in site

 

--------------------

SFINŢII PĂRINŢI ŞI EREZIILE

Sfântul Marcu al Efesului şi falsa unire de la Florenţa (XI)

 

Episodul anterior

 

Învăţătura ortodoxă a Sfântului Marcu al Efesului

privind starea sufletelor după moarte

 

Omilia I a Sfântului Marcu al Efesului

Combaterea capitolelor latine privind focul purgatoriului

 

2. Şi astfel, noi Îl rugăm fierbinte pe Dumnezeu şi credem că izbăvim pe cei plecaţi de (chinul veşnic), şi nu de orice alt chin sau foc aparte de acele chinuri şi acel foc care au fost vestite a fi pentru totdeauna. Şi, mai mult, faptul că sufletele celor plecaţi sunt izbăvite prin rugăciune de întemniţarea în iad, ca dintr-o temniţă anume, este mărturisit, printre mulţi alţii, de Teofan Mărturisitorul, numit Scrisul (pentru cuvintele mărturiei sale pentru icoana lui Hristos, cuvinte scrise pe fruntea sa, pe care el le-a pecetluit cu sânge). Într-unul din canoanele pentru cei răposaţi, el se roagă astfel pentru ei: ,,De lacrimile şi de suspinurile cele din iad slobozeşte pre robii tăi Mântuitorule” (Octoihul, canonul de sâmbătă pentru cei răposaţi, glasul 8, cântarea a 6-a, la Slavă).

Aţi auzit ? El a spus ,,lacrimi” şi ,,suspinuri” şi nu vreun fel de pedeapsă sau foc al purgatoriului. Şi dacă ar fi să întâlnim în aceste imne şi rugăciuni orice menţionare a focului, nu este un foc vremelnic care are o putere curăţitoare, ci mai curând acel foc veşnic şi pedeapsă neîncetată. Sfinţii, fiind mişcaţi de dragoste pentru omenire şi milostivire pentru compatrioţii lor, dorind şi îndrăznind ceea ce este aproape cu neputinţă, se roagă pentru izbăvirea celor plecaţi în credinţă. Pentru aceasta Sfântul Teodor Studitul, mărturisitorul şi martorul adevărului însuşi, spune, chiar la începutul canonului său pentru cei plecaţi: ,,Toţi să ne rugăm lui Hristos, făcând astăzi pomenire morţilor celor din veac, ca să izbăvească de focul cel veşnic pre cei ce au adormit în credinţă şi în nădejdea vieţii celei veşnice” (Triodul, sâmbătă în săptămâna lăsatului sec de carne, canon, cântarea 1). Şi apoi, în alt tropar, în cântarea a 5-a a canonului, el spune: ,,De focul cel pururea arzător, şi de întunerecul cel îngrozitor, şi de scrâşnirea dinţilor, şi de viermele cel ce munceşte fără de sfârşit, şi de toată munca, izbăveşte Mântuitorul nostru, pre toţi cei ce cu credinţă au murit”.

Unde este ,,focul purgatoriului” aici ? Şi dacă el a existat în realitate, unde ar fi mai potrivit ca sfântul să vorbească despre el, dacă nu aici ? Dacă sfinţii sunt auziţi de Dumnezeu când ei se roagă pentru aceasta, nu este pentru noi a cerceta. Dar ei înşişi ştiau, prin Duhul care sălăşluia în ei de care ei erau mişcaţi, şi ei au vorbit şi au scris cunoscând acestea; şi asemenea Stăpânul Hristos a ştiut aceasta, Cel care a dat porunca ca noi să ne rugăm pentru duşmanii noştri, şi care S-a rugat pentru cei care L-au răstignit, şi l-a inspirat pe Sfântul Întâiul Mucenic Ştefan, când el era bătut cu pietre până la moarte, să facă acelaşi lucru. Şi cu toate că cineva ar putea spune că atunci când noi ne rugăm pentru astfel de oameni, nu suntem auziţi de Dumnezeu, încă noi trebuie să facem tot ceea ce depinde de noi.

Şi iată, unii din sfinţi care s-au rugat nu numai pentru cei credincioşi, ci chiar pentru cei necredincioşi, au fost auziţi şi prin rugăciunile lor i-au salvat de la chinurile veşnice, ca de pildă Sfânta Întâia Mucenică Tecla a salvat-o pe Falconilla[1], şi dumnezeiescul Grigorie Dialogul, aşa cum este istorisit, l-a salvat pe împăratul Traian[2].

La aceasta noi spunem următoarele, şi luaţi aminte cât de simplu şi totodată cât de drept este aceasta: este în general recunoscut [faptul că] iertarea păcatelor este în acelaşi timp de asemenea o izbăvire de pedeapsă; fiindcă cel care primeşte iertarea lor este izbăvit totodată de pedeapsa cuvenită lor. Iertarea este dată în trei forme şi în momente diferite: 1) în timpul botezului; 2) după botez, prin convertire şi pătimire şi săvârşirea [pentru păcate] de fapte bune în viaţa prezentă; şi 3) după moarte, prin rugăciuni şi fapte bune şi datorită altor lucruri pe care Biserica le face pentru cei adormiţi.

Astfel, prima iertare a păcatelor nu este deloc legată de nevoinţă; este comună tuturor [oamenilor] şi egală în cinste, asemenea revărsării luminii şi vederii soarelui şi schimbărilor anotimpurilor anului, deoarece acesta este harul singur şi nouă nu ne este cerut nimic altceva în afară de credinţă. Dar cea de-a doua iertare a păcatelor este dureroasă, ca pentru cel care spăla-voiu în toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voiu uda (Psalmi 6, 6), pentru care chiar urmele loviturilor păcatului sunt dureroase, care merge plângând şi cu chipul plin de pocăinţă şi imită convertirea ninivitenilor şi smerenia lui Manasi, asupra cărora era milă. Cea de-a treia iertare este de asemenea dureroasă, fiindcă este legată cu pocăinţă şi o conştiinţă care este chinuită de remuşcări şi pătimeşte din cauza insuficienţei binelui; cu toate acestea, ea nu este deloc amestecată cu pedeapsă, dacă este o iertare a păcatelor; fiindcă iertarea şi pedeapsa nu pot exista laolaltă cu nici un chip. Mai mult, în prima şi ultima iertare a păcatelor harul lui Dumnezeu are partea mai mare, cu împreună-lucrarea rugăciunii, şi foarte puţin facem noi pentru ea. Iertarea de mijloc, pe de altă parte, are puţin din har, în timp ce partea mai mare este datorată nevoinţei noastre. Prima iertare a păcatelor se deosebeşte de cea din urmă prin aceasta; că prima este o iertare a tuturor păcatelor într-o măsură egală, în timp ce ultima este o iertare doar a acelor păcate care nu sunt de moarte şi în privinţa cărora o persoană s-a pocăit în timpul vieţii.

Astfel socoteşte Biserica lui Dumnezeu, şi când cere fierbinte pentru cei adormiţi iertarea păcatelor şi crede că le este dată, ea nu stabileşte ca o lege nici un fel de pedeapsă în ce-i priveşte, ştiind bine că bunătatea dumnezeiască în astfel de chestiuni covârşeşte ideea de dreptate.

 

5. În al treilea rând, [haideţi să luăm] fragmentul din prima epistolă a binecuvântatului Pavel către Corinteni, în care el, vorbind despre zidirea pe temelia, care este Hristos, din aur, argint, pietre scumpe, lemne, fân, trestie, adaugă: Că ziua îl va arăta, pentru că cu foc se va descoperi; şi al fiecărui lucru în ce chip va fi, focul îl va lămuri. Şi al cărui lucru va rămâne care a zidit, plată va lua. Iar al cărui lucru va arde, se va păgubi; iar el însuşi se va mântui, însă aşa ca prin foc (I Corinteni 3, 11-15). Se pare că acest fragment, mai mult decât oricare altul, introduce ideea focului curăţitor; dar în realitate el îl respinge mai mult decât oricare altul.

Înainte de toate, dumnezeiescul apostol l-a numit nu foc curăţitor, ci un foc doveditor; apoi a afirmat că prin el trebuie să treacă şi faptele bune şi cinstite, şi unele ca acestea, este limpede, nu au nevoie de nici o curăţire; apoi el spune că cei care aduc fapte rele, după ce ard aceste fapte, pătimesc pagubă, pe câtă vreme cei care sunt curăţiţi nu numai că nu suferă nici o pagubă, ci dobândesc chiar mai mult; apoi el spune că aceasta trebuie să fie în ,,acea zi”, adică, în ziua Judecăţii şi a veacului viitor, în timp ce a presupune existenţa unui foc curăţitor după acea înfricoşătoare Venire a Judecătorului şi judecata finală – nu este aceasta oare o absurditate totală ? Deoarece Scriptura nu ne transmite nimic de acest fel, ci El Însuşi care ne va judeca pe noi spune: Şi vor merge aceştia în muncă veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică (Matei 25, 46). Şi din nou: Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, întru învierea vieţii; iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea osândirii (Ioan 5, 29).

În consecinţă, nu rămâne nici un soi de loc intermediar; dar după ce El i-a împărţit pe toţi cei aflaţi la judecată în două părţi, punându-i pe unii de-a dreapta şi pe alţii de-a stânga, şi numindu-i pe primii oi şi pe ceilalţi capre – El nu a afirmat câtuşi de puţin că există unii care trebuie să fie curăţiţi prin acel foc. Se pare că focul despre care vorbeşte apostolul este acelaşi cu cel despre care vorbeşte Proorocul David: Foc înaintea lui va arde, şi împrejurul lui vifor foarte (Psalmi 49, 4); şi din nou: Foc înaintea lui va merge, şi va arde împrejur pre vrăjmaşii lui (Psalmi 96, 3). Şi Daniil Proorocul vorbeşte despre acest foc: Râu de foc curgea ieşind dinaintea lui (Daniil 7, 10).

Întrucât sfinţii nu aduc cu ei nici o faptă rea sau semn rău, acest foc îi arată pe ei încă mai strălucitori, precum aurul încercat în foc, sau precum piatra amiant[3], care, aşa cum se istoriseşte, când este aşezată în foc pare carbonizată, dar când este scoasă din foc devine încă mai curată, ca şi cum ar fi spălată cu apă, precum erau şi trupurile celor trei tineri în cuptorul Babilonului. Însă, cei păcătoşi, care aduc rele cu ei, sunt prinşi ca un material potrivit pentru acest foc şi iau foc numaidecât, şi ,,fapta” lor, adică înclinaţia sau lucrarea lor păcătoasă, este arsă şi distrusă în întregime şi ei sunt lipsiţi de ceea ce au adus cu ei, adică, sunt lipsiţi de povara lor de rele, în timp ce ei înşişi sunt ,,salvaţi” – cu alte cuvinte, vor fi păstraţi şi ţinuţi pentru totdeauna, astfel încât ei să nu poată fi supuşi distrugerii laolaltă cu relele lor.

 


[1] ,,Şi o trimise iar la cinstita Trifena, care, primind pe Tecla de la privelişte sănătoasă, se bucura foarte, căci fiica ei ce murise i se arătase ei în vedenie, zicându-i: ’Să ai pe Tecla în locul meu şi s-o rogi pe ea să se roage pentru mine la adevăratul Dumnezeu, ca să fiu mutată de aici la locul drepţilor’. Pentru aceea Trifena a iubit foarte mult pe Sfânta Tecla ca pe o fiică a sa şi cu toată inima s-a lipit de dânsa, văzând-o pe ea că este roabă a lui Dumnezeu, cerându-i să se roage pentru fiica ei cea moartă, Falconilla. Sfânta Tecla a început cu dinadinsul a se ruga cu lacrimi către înduratul Dumnezeu. Şi atât de mult au putut sfintele ei rugăciuni, încât Falconilla s-a mântuit după moarte.

Despre acest lucru mărturiseşte Sfântul Ioan Damaschin, zicând aşa: ’Deci, au doar pe Falconilla nu a mântuit-o întâia muceniţă după moarte ? Dar, vei zice poate, că aceasta s-a petrecut după vrednicie, ca fiind întâia muceniţă, şi se cădea să i se asculte rugăciunea. Însă eu la aceasta îţi zic: Bine, era întâia muceniţă. Dar gândeşte-te pentru cine era rugăciunea ! Nu pentru o păgână şi slujitoare de idoli şi cu totul nesfinţită şi străină de Domnul ?’ Acelaşi Damaschin ne dă aceeaşi mărturie şi a doua oară, când istoriceşte pentru Traian împăratul, cel mântuit după moarte prin rugăciunile Sfântului Grigore Dialogul, adăugând la povestirea aceea şi ceva de Falconilla, zicând aşa: ’Aceasta zic şi de Falconilla ce s-a zis mai sus, că ea nici de o răutate alta nu a fost vinovată. Iar acesta, adică Traian, a rânduit la mulţi mucenici amară moarte. Minunat eşti, Stăpâne şi minunate sunt lucrurile Tale, şi pe a Ta negrăită milostivire o slăvim’. După această vrednică de credinţă mărturie a Sfântului [Ioan] Damaschin ni se încredinţează că Falconilla s-a mântuit după moarte prin rugăciunile sfintei celei dintâi muceniţe Tecla (Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie, ,,Viaţa şi pătimirea Sfintei Întâia Muceniţă Tecla, cea întocmai cu apostolii”, pomenită pe 24 septembrie).

[2] Această istorisire se regăseşte în unele relatări timpurii ale vieţii Sfântului Grigorie, de exemplu o ‘viaţă englezească’ din secolul al VIII-lea: ,,Unii dintre credincioşii noştri povestesc de asemenea o istorie relatată de romani despre cum sufletul împăratului Traian a fost înviorat şi chiar botezat prin lacrimile Sfântului Grigorie, o istorie minunată de spus şi minunată de ascultat. Nimeni să nu fie surprins că noi spunem că el a fost botezat, căci fără botez nimeni nu Îl va vedea vreodată pe Dumnezeu; şi un al treilea fel de botez este prin lacrimi. Într-o zi pe când traversa Forumul, o lucrare de arhitectură magnifică al cărei autor se spune a fi fost Traian, el se afla cugetând cu atenţie că Traian, deşi păgân, a făcut o faptă atât de milostivă încât părea mai degrabă a fi fost fapta unui creştin decât a unui păgân. Pentru că se relatează că, pe când îşi conducea armata în mare grabă împotriva duşmanului, el a fost mişcat spre milă de cuvintele unei văduve, şi împăratul întregii lumi s-a oprit. Ea a spus: ‘Doamne Traiane, aici sunt oamenii care mi-au ucis fiul şi nu vor să-mi plătească despăgubire’. El a răspuns: ‘Spune-mi despre aceasta când mă voi întoarce şi eu îi voi pune să te despăgubească’. Dar ea a replicat: ‘Doamne, dacă tu nu te vei mai întoarce, nu mă va ajuta nimeni’. Atunci, întrarmat cum era, i-a pus pe acuzaţi să plătească pe dată despăgubirea pe care i-o datorau, în prezenţa lui.

Când Grigorie a descoperit această relatare, el a recunoscut că aceasta era tocmai ce citim în Scripturi: Judecaţi săracului şi faceţi dreptate văduvei. Şi veniţi să ne întrebăm, zice Domnul (Isaia 1, 17-18). Deoarece Grigorie nu a ştiut ce să facă să mângâie sufletul acestui om care i-a reamintit cuvintele lui Hristos, a mers la Biserica Sfântului Petru şi a vărsat râuri de lacrimi, precum era obiceiul său, până a câştigat în cele din urmă prin descoperire dumnezeiască asigurarea că rugăciunile lui au fost primite, ştiind că el nu mai îndrăznise niciodată să ceară aceasta pentru nici un alt păgân” (Cea mai timpurie viaţă a lui Grigorie cel Mare, de un monah anonim din Whitby, tradusă de Bertram Colgrave, The University of Kansas Press, Lawrence, Kansas, 1968, cap. 29, p. 127-129).

Iar în ,,Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Grigorie Dialogul, papă al Romei”, pomenit pe 12 martie (Vieţile Sfinţilor pe luna martie), citim: Se scrie şi aceasta pentru acest mare plăcut al lui Dumnezeu, că pe Traian, împăratul Romei (98-117), care a fost închinător la idoli, după mulţi ani de la moartea lui l-a izbăvit sfântul din veşnicele munci cu rugăciunile sale. De acest lucru Sfântul Ioan Damaschin, în cuvântul său pentru cei adormiţi, scrie astfel: ,,Grigorie Dialogul, episcopul Romei celei vechi, precum ştiu toţi, era vestit întru sfinţenie şi înţelegere şi, când slujea, avea părtaş un înger din cer slujind împreună cu dânsul. Acesta, călătorind oarecând pe podul cel de piatră şi stând înadins, a făcut rugăciune către Domnul cel iubitor de suflete pentru iertarea păcatelor lui Traian împăratul. Atunci, a auzit îndată glas de la Dumnezeu, zicând: ’Rugăciunea ta am auzit-o şi dau iertare lui Traian; iar tu să nu mai faci rugăciuni pentru păgâni’”.

[3] Amiantul este un silicat natural hidratat de calciu şi magneziu, cu contextură fibroasă, filtrantă şi ignifugă. Cei din vechimeîl scărmănau, îl torceau şi îşi făceau feţe de masă şi şervete care se aruncau în foc când se murdăreau şi astfel se albeau mai mult decât prin spălare. În pânză de amiant se ardeau morţii iluştri, a căror cenuşă nu trebuia să se amestece cu cea a rugului. De asemenea, a fost utilizat pentru fabricarea de tunici pentru pompieri. Astăzi, din amiant se fac fitiluri care ard în ulei fără să se consume şi hârtie preţioasă.