----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Ecumenismul – calea către pierzare (III)

de Ludmilla Perepiolkina

 

Episodul anterior

 

Limba Babilonului

Fata Vavilonului ticăloasă; fericit este cel ce va răsplăti ţie răsplătirea ta, care ai răsplătit nouă (Psalmi 136, 11).

Diplomaţia, adică arta profesională a compromisului, este cu totul străină de morala creştină prin natura sa: Ci fie cuvântul vostru: aşa, aşa; nu, nu; iar ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este (Matei 5, 37). Cu toate că acceptabilă în politica lumească, nu este adecvată în Biserica lui Hristos care nu este din această lume. Chiar îşi poate închipui cineva cu adevărat mucenici diplomaţi sau mărturisitori abili ?!

,,Politica Vaticanului”, ,,diplomaţia Vaticanului” cu a sa reservatio mentalis[1] au devenit termeni comuni ai unei realităţi cu o practică veche de secole – de intrigi, cruzime, imitaţie – în spatele ei. Politica ecumenistă, care este inspirată de iad şi care a absorbit atât experienţa Vaticanului, cât şi practica numeroşilor alţi eretici, schismatici şi vrăjmaşilor Bisericii lui Hristos, a dobândit un rafinament fără precedent de-a lungul căii sale spre sincretism (via sincretistica) şi un succes nemaiauzit în justificarea oricărui fel de compromis. Pentru moment ea nu a făcut uz considerabil de forţă, dar doar pentru moment ...

Limbajul ecumenismului, acest jargon universal al Babilonului din zilele noastre, această unealtă a forţelor anticreştine, ar merita un studiu moral-lingvistic special. Noi dorim doar să remarcăm perfecţiunea sa vicleană şi demonică universală. Deocamdată, acest limbaj este unul din instrumentele principale ale apostaţilor. Se face apel la el pentru a justifica toate fărădelegile şi minciunile lor, toate trădările lor faţă de Hristos şi Biserica Sa, toate compromisurile lor – de la rugăciuni în comun cu ereticii şi idolatrii, care sunt interzise de canoane, până la o ridicare arbitrară a anatemelor pentru eretici nepocăiţi (monofiziţi şi papistaşi). Prin intermediul acestui limbaj, ei încearcă să-şi ascundă dispreţul pentru Sfânta Scriptură şi ostilitatea faţă de Sfinţii Părinţi, ostilitate care devine evidentă exact atunci când ei încearcă în zadar să adapteze teologia patristică la presupunerile lor nenorocite ! Necesitat pentru a-i uni într-o biserică-desfrânată pe reprezentanţii celor mai variate confesiuni şi culte: de la idolatrii păgâni la ortodocşi, acest limbaj este neobişnuit de elastic şi flexibil.

Înclinaţia către generalizări a ecumeniştilor şi utilizarea înţelesurilor abstracte ale exprimării care este atât de străină conştiinţei ortodoxe a fost adusă în discuţie încă de la cel de-al doilea Sobor al BORD din 1938: ,,Rezoluţiile conferinţelor ecumeniste suferă adeseori de neclaritate, caracter difuz, reticenţă şi o nuanţă de compromis; uneori ele dezvoltă formulări în care aceleaşi expresii pot fi interpretate diferit”[2].

Bazându-se pe principiul ecumeniştilor – a nu se discuta nici o diferenţă confesională, ci a încerca în orice mod posibil a dezvălui şi accentua elementele de asemănare şi punctele de apropiere –, acest limbaj îi induce în eroare pe oamenii neinstruiţi în teologie. Li se prezintă un substitut al dragostei – un pluralism bisericesc: ,,Credinţa este una, dar expresiile sale sunt multiple, depinzând de cultură”, şi fac ca ambiguitatea sau neclaritatea exprimării verbale să treacă drept adevăr. ,,Dar oare formulările eretice ale Tainei lui Hristos pot fi justificate prin multiplicitatea culturilor ? De parcă Taina credinţei este condiţionată de culturile omeneşti, şi nu de realitatea cerească supraraţională, independentă de acestea, şi de revelaţia dumnezeiască, căreia cultura şi raţiunea trebuie să i se supună (II Corinteni 10, 5) ![3]

Născocirea ,,pluralismului credinţei” (,,credinţa este una, dar expresiile sale sunt multiple”) este respinsă de întreaga Sfântă Tradiţie. În special, de viaţa şi lucrarea marelui Dascăl al Bisericii, Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu al Lyonului, care a trăit în secolul al II-lea, când creştinismul se răspândise deja printre multe popoare din Răsărit şi Apus cu diferite culturi şi caractere specifice naţionale. Potrivit Sfântului Irineu, ,,în pofida faptului că Biserica este răspândită pretutindeni în lume, dar în virtutea Aceluiaşi Duh al lui Dumnezeu care sălăşluieşte în ea, şi datorită continuităţii aceleiaşi chemări apostolice, ea păstrează aceeaşi învăţătură pretutindeni. Ea are aceeaşi credinţă, ca şi cum ar avea un [singur] suflet şi o [singură] inimă; ea propovăduieşte şi învaţă în acelaşi chip, ca şi cum ar vorbi cu o [singură] gură. Şi cu toate că limbile lumii nu sunt asemenea, puterea Tradiţiei este aceeaşi. Bisericile întemeiate în ţările germanice nu cred şi nu propovăduiesc credinţa în felul lor propriu; nici bisericile din Iveron, din ţinuturile celtice, din Răsărit, din Egipt, din Libia, şi nici Bisericile întemeiate în ţinuturile dimprejurul ţinuturilor mediteraneene. Dar aşa cum soarele, această creaţie a lui Dumnezeu, este acelaşi în toată lumea, tot aşa propovăduirea adevărului, fiind una şi aceeaşi în întreaga Biserică, străluceşte şi luminează pe toţi”[4].

Falsificatorii adevărului încearcă foarte adesea să ,,dovedească” minciunile ecumeniste, despre ,,pluralismul ecleziastic”, despre ,,pluralitate în unitate” referindu-se la unitatea în treime a Sfintei Treimi. Cu toate acestea, ,,exemplul cu Sfânta Treime ... este lipsit de temei, jignitor la adresa lui Dumnezeu şi blasfemiator, deoarece aşa numitele ,,biserici” sunt biserici false în comparaţie cu singura Biserică întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, şi nu pot fi una cu ea. În Sfânta Treime totul este Adevăr: Dumnezeu Tatăl este Adevăr (Ieremia 10, 10), Fiul lui Dumnezeu este Adevăr (Ioan 14, 6), Sfântul Duh este Adevăr (I Ioan 5, 6). Adevărul face ca Sfânta Treime să fie una (I Ioan 5, 7). Adevărul trebuie să unească bisericile, dacă ele vor să fie una, fiindcă Adevărul nu poate fi unit cu păcatul”[5]. Minimalismul spiritual şi moral al ecumeniştilor determină vocabularul lor flexibil; intoleranţa şi grosolănia lor izbucnesc doar atunci când se simt prinşi cu minciuna de Sfinţii Părinţi, mai ales de mărturisitorii Ortodoxiei. În consecinţă, aceşti lupi în piele de oaie au declarat în ascuns război împotriva lor caracterizând întreaga Sfântă Tradiţie prin termenul detestabil de ,,ideologie”.

Oricine este familiarizat cu limbajul ecumeniştilor ştie cu câtă insistenţă le place să repete cuvintele ,,adevăr” şi ,,dragoste”, deşi ele sunt în realitate doar nişte cuvinte pentru ei. ,,Adevărul vine de la Dumnezeu, este cuprins în cuvântul lui Dumnezeu, şi este înţeles prin harul lui Hristos”[6]. Întregul adevăr, nu cel ştirbit, se află în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, care este stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15) deoarece, potrivit cuvintelor Sfântului Teofan Zăvorâtul, ,,este Biserica Dumnezeului celui viu care este Dumnezeul Adevărului, sau Adevărul Însuşi. Nu căutaţi nicăieri altundeva adevărul ! Există unele asemănări cu adevărul în afara ei; dar adevărul adevărat este exclusiv înlăuntrul ei”[7].

Adeseori, când citim documente, cuvântări şi mesaje ale ecumeniştilor, noi am remarcat prăpastia care există între sofismele lor viclene şi cuvintele Sfinţilor Părinţi limpezi ca apele vii. Cuvintele viclene ale limbii Babilonului ascund de obicei mândria minţii şi adevărul întru nedreptate (Romani 1, 18). Lipsa de noimă şi atotcuprinderea lui ne amintesc de ,,maca-vorbitul” personajelor lui George Orwell din faimoasa lui carte 1984, iar ,,adevărul” şi ,,dragostea’’ ecumeniste se asociază involuntar cu realităţile orwelliene – ,,minidragoste”  şi ,,miniadevăr”.

Ca exemplu, noi vom cita cuvintele Patriarhului Ignatie al IV-lea al Antiohiei, unul dintre cei mai feroce ecumenişti, luate din cuvântul pe care l-a ţinut înainte de deschiderea lucrărilor Comitetului Central al CMB, ,,Despre Adevăr, Biserică şi Dragoste”[8]. Această cuvântare evocatoare plăcută pentru auz, asemenea unui cântec al unei ,,sirene ecumeniste”, îi farmecă pe cei care nu mai aud glasul bunului Păstor (a se compara cu Ioan 10, 3-5, 11):

,,Prietene al meu, dragul meu creştin, am nevoie să-ţi întorci privirea către Hristos, pentru a-mi deschide inima ... Trupul se dezvoltă astfel încât să cuprindă întreaga lume, şi Biserica trebuie să devină taina omenirii şi a universului. Noi trebuie de asemenea să avem un presentiment al trupului unit în întâlnirea religiilor şi culturilor … India şi budismul mărturisesc despre lume ca fiind teofania, şi despre om ca fiind lumea dinlăuntru. Legea din iudaism şi islamism este un obstacol pentru ritmul morţii. Socialismul, dacă recunoaşte libertatea spiritului, individualismul, dacă contestă singurătatea şi finalitatea, va fi capabil, datorită unei influenţe creştine, să stimuleze această comunicare, eliberarea şi sinceritatea pe care o constituie adevărul (sic !) omului.

Călugării răsăriteni văd pe Alfa ceresc în Hristos, creştinii revoluţionari ai ,,lumii a treia” văd pe Omega al istoriei în El. Dar Hristos este Alfa şi Omega în acelaşi timp ... Vai, Duhul pătimeşte exact ca Hristos. Ura este nebunie, şi cea mai rea nebunie a raţiunii perfide, şi sloganurile teologice, în care noi vrem să-l cuprindem pe El, sunt moartea Lui[9], întocmai ca o indiferenţă, batjocură, plictiseală şi deşertăciune. El iubeşte mândria ateilor (?!) (a se compara cu Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har [Iacov 4, 6; I Petru 5, 5]) şi smerenia celor credincioşi, dar sclavia şi înjosirea Îl fac să sufere ... Respingerea caracterului ecleziastic al confesiunilor ,,heterodoxe”, respingerea legăturii reale cu Dumnezeu în alte religii, demonizarea unui ateu. Toate acestea, potrivit Sfântului Apostol Pavel (?!) sunt răutate, perfidie, rea intenţie ...

Sarcina noastră comună – spune acest ecumenist antiohian – este dezvoltarea unui creştinism post-ideologic (sublinierea lui Ignatie al IV-lea) unde adevărul nu este un sistem, ci o Persoană, mărturisind dragostea absolută ... O astfel de dragoste, prin sporirea continuă a intensităţii comunicării, dobândeşte treptat puterea mărturiei. Ea va fi capabilă să unească treptat adevărurile parţiale, care se vor completa reciproc, în loc să se contrazică unul pe celălalt, şi astfel va înceta să fie parţial ... Adevărul înseamnă întâlnire, şi Biserica trebuie să devină locul celei mai intense întâlniri”.

Dorinţa de a face din Biserica lui Hristos locul tuturor soiurilor de ,,întâlniri” şi căutarea unei ,,reciprocităţi neobişnuite” nu numai cu romano-catolicii, ci şi cu musulmanii, evreii, budiştii, ateii, socialiştii, revoluţionarii etc – această dorinţă este obiectivul urmărit de Ignatie al IV-lea şi tovarăşii lui ecumenişti.

Vorbind despre dragostea şi milostivirea lui Dumnezeu, acest ,,ierarh ortodox” recurge la o metaforă pe care noi refuzăm categoric să o cităm din cauza indecenţei ei. Ignatie al IV-lea face uz de termeni sexuali freudieni pentru poliloghia sa pe care el o numeşte ,,intuiţie”. El observă că la începutul secolului nostru ,,marea sofiologie rusă a încercat să exprime această intuiţie”[10] (el are în vedere sofianismul şi pe autorii săi ereziarhi, clericii Pavel Florenski, Serghie Bulgakov şi adepţii lor despre care vom discuta în capitolul respectiv).

Ne-am permis să cităm considerabil din cuvântarea lui Ignatie al IV-lea în care el a exprimat atât de remarcabil patosul general al ecumenismului, sincretismul şi importanţa sa. Este adevărat, intelectualismul nu înseamnă întotdeauna veneraţie şi frică de Dumnezeu ... Probabil pe cei asemenea lui Ignatie al IV-lea îi avea în vedere Episcopul Maxim de Pittsburg când îi numea ,,teologi instruiţi” care pot ,,înţelege termenii teologici şi conotaţiile fine” ale dialogurilor ecumeniste, în special pe cele ale Acordului de la Balamand cu catolicii, care ,,nu pot fi înţelese, nici interpretate corect de teologi neinstruiţi şi de laici”[11]. Pe câtă vreme îi face dreptate stilului însufleţit şi erudiţiei remarcabile ale lui Ignatie al IV-lea, trebuie să remarcăm cât de ostili sunt, spre deosebire de el, ecumeniştii renovaţionişti din Patriarhia Moscovei – Kochetkov, Sviridov, Chistiakov şi cei asemenea lor, care-şi impun încet şi exasperant ,,adevărurile” lor în paginile publicaţiei pariziene Gândirea Rusă.

Haideţi să observăm că cuvintele ,,patriarhului” Antiohiei au constituit o predică şi au fost rostite de la amvon înainte de o slujbă liturgică. Mai târziu, cuvântul în întregime vătămător din punct de vedere duhovnicesc a fost publicat de Jurnalul Patriarhiei Moscovei, care la acea vreme (1989) era aproape singura sursă din care milioane de oameni din Rusia, care năzuiau cu sete după Ortodoxie, ar fi putut afla ceva despre învăţătura Bisericii. Practic, toate numerele acestui periodic serghianisto-ecumenist sunt împestriţate cu ,,predici” şi texte similare. La orice pas întâlneşti mostre curente de ,,teologhisire” ecumenistă. Nu mulţi oameni se miră astăzi, şi încă mai puţini îşi exprimă indignarea. Iată, de exemplu, textul unei telegrame patriarhale: ,,Eminenţei sale hambo-lama Gaadan, preşedintele Conferinţei Budiste pentru Pace: Iubiţi fraţi ! Vă salut cordial pe voi şi pe toţi fraţii budişti ... Am încredere că noi vom continua ... să ne unim eforturile în domeniul dezvoltării spirituale şi al înălţării omului ... Fie ca eforturile voastre să fie binecuvântate ... Alexie, Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii”[12].

Pe lângă aceasta, care era subiectul conferinţei la care participa ,,eminenţa sa” hambo-lama Gaadan şi alţi ,,fraţi budişti” ai patriarhului Alexie al II-lea, salutaţi şi binecuvântaţi de el în exprimările citate mai sus ? Jurnalul Patriarhiei Moscovei informează: ,,Ei au avut 5 teme de discuţie pe agenda de zi: filozofia budistă şi lumea contemporană; armonia dintre natură şi om; principiile etice budiste şi creşterea copiilor în spiritul păcii; moştenirea artei budiste, astrologia şi tradiţia orientală în budism”[13]. După cum vedem, ,,prea sfinţitul” întâistătător al Bisericii Ortodoxe invocă o binecuvântare (ar putea fi binecuvântarea lui Dumnezeu ?) asupra celor de religie străină care sunt implicaţi, printre alte lucruri, în astrologia ocultă care este interzisă de Biserică.

În acelaşi număr din Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Patriarhia Moscovei a subscris de asemenea în mod oficial la următoarea declaraţie eretică: ,,Bisericile Evanghelică[14] şi Ortodoxă sunt chemate deopotrivă de Iisus Hristos, Domnul lor să mărturisească şi să slujească”[15]. Ar trebui să mai fie oare cineva mirat de propaganda heterodoxă şi sectară dezlănţuită în ultima vreme în Rusia ?

În orice caz, ecumeniştii ,,ortodocşi” de astăzi înţeleg atât mărturisirea, cât şi slujirea într-un mod pe deplin protestant. Ceea ce episcopii ecumenişti propovăduiesc cel mai des nu este mărturisirea adevăratei credinţe, mântuirea sufletului sau împotrivirea faţă de apostazie. Ei socotesc că adevăratul scop al luptei duhovniceşti este ... ,,dreptatea socială, egalitatea economică între naţiuni, păstrarea sistemului nostru ecologic”[16].

Mitropolitul Damaschin (Elveţia, Patriarhia Constantinopolului) spune: ,,Pentru Ortodoxie, a sluji omul contemporan nu înseamnă pur şi simplu a-l circumscrie din nou în plan teoretic în conţinutul spiritual al Tradiţiei patristice. Este necesar a pune în funcţiune această tradiţie, pentru a ţine piept problemelor presante ale vremurilor noastre, pentru a aplica în mod imparţial principiile dreptăţii sociale în depăşirea inegalităţii sociale dintre Răsărit şi Apus, dintre Nord şi Sud”[17]. Patriarhul Bartolomeu: ,,Unificarea Europei din punct de vedere politic, economic etc trebuie să fie însoţită de păstrarea şi consolidarea civilizaţiei europene”[18]; ierarhii săi din diaspora: mitropolitul Damaschin, Arhiepiscopul Stelian al Australiei (despre opiniile sale blasfemiatoare, a se vedea capitolul despre Acordul de la Balamand), arhiepiscopul Iacov şi Episcopul Maxim de Pittsburg (USA) şi mulţi alţi ierarhi falşi – ei cu toţii aduc pietre pentru înălţarea ,,casei comune” a apostaţilor, a turnului lui Babel. Sunt puţine [lucruri] care i-ar opri de la această nelegiuire. Astfel, chiar judecata lor cu privire la sfârşitul lumii intră în categorii socio-politice.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Acest termen indică metoda legitimată de Roma de a-i induce în eroare în mod conştient pe oameni prin intermediul exprimării intenţionat ambigue a ideilor.

[2] Actele celui de-al doilea Sobor al BORD, la care au participat reprezentanţi ai clerului şi mirenilor, 1/14 - 11/24 august 1938, Sremski Karlovtsi, Iugoslavia, Belgrad, 1939, p. 301, 306.

[3] ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL. De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist, de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev. A se vedea Principiul 2. Ecumenismul este o erezie împotriva dogmei despre Biserica – Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească; A) Simbolul credinţei. Teoria „ramificaţiilor”. Pluralismul.

[4] Împotriva ereziilor, cartea I, cap. 10.

[5] Ibid., p. 25.

[6] Sfântul Simeon Noul Teolog, Predici, Moscova, 1892, vol. I, p. 307.

[7] Episcopul Teofan, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, Moscova, 1894, p. 62.

[8] Predica Patriarhului Ignatie al IV-lea al Antiohiei şi întregului Răsărit, rostită în timpul slujbei, înainte de deschiderea lucrărilor Comitetului Central al CMB pe 17 iulie 1989, ,,Despre Adevăr, Biserică şi Dragoste”. ,,Contacte ecumeniste”, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 12, 1989, p. 5257.

[9] Nota autoarei: Nonsens blasfemiator.

[10] Ibid., p. 53.

[11] Episcopul Maxim, ,,Notă introductivă” în Luminătorul, martie-aprilie 1994, ziarul oficial al Eparhiei Ortodoxe Greceşti de Pittsburg de stil nou.

[12] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1991, nr. 2, p. 51.

[13] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, ibid.

[14] ,,Evanghelică” este denumirea însuşită de o ,,biserică” protestantă iconoclastă care a rupt-o cu Sfânta Tradiţie, nu o cinsteşte nici pe Maica Domnului, nici pe sfinţi, şi nu recunoaşte majoritatea Tainelor Bisericii. Sfintele canoane interzic rugăciunile în comun atât cu această ,,biserică”, cât şi cu toţi ceilalţi eretici.

[15] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, ibid., p. 58.

[16] Citat de Lumina Taborului (La Lumiere du Thabor), revistă internaţională de teologie ortodoxă, nr. 39-40; editată de Frăţia ortodoxă Sfântul Grigorie Palama, L’Age d’Homme, 1994, p. 11.

[17] Ibid., p. 12.

[18] Discursul patriarhului Bartolomeu din 13 august 1993 la ceremonia de seara organizată de UNICEF pentru a marca vizita sa oficială în România. Citat de Lumina Taborului, nr. 39-40, p. 159.

 

Episodul urmator