----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii (XIII)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

Cum să ne rugăm atunci când simţim răceală sufletească ? (continuare)

Cea mai de preţ şi cea mai înduioşătoare în credinţa noastră este descoperirea dumnezeieştii iubiri căreia îi este milă fără de margini de păcătoşii care se pocăiesc. Această iubire atotiertătoare ne cheamă şi astăzi. Ea se dă doar cu o singură condiţie: să ne pocăim din inimă. Această pocăinţă trebuie să fie adâncă, sinceră, simţitoare. Aceasta cere să nu ne ascundem păcatele precum Cain şi să nu rămânem cu otrava întru noi, ci să ne mărturisim precum David, ca să fim iertaţi.

Doar sincera pocăinţă restabileşte legătura noastră cu Dumnezeu. Doar aceia care pot să se roage cu sinceritate şi plini de har pot gusta fericirea dumnezeieştii iertări, după cuvintele psalmistului: Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele (Psalmi 31, 1). Cele mai alese pilde de pocăinţă ni le dau vameşul care prin rugăciunea sa smerită şi plină de pocăinţă a devenit din nevrednic vrednic, şi fiul risipitor care pentru pocăinţa sa, întors la tatăl, a fost primit cu multă iubire în casa părintească. El s-a pregătit ca, nevrednic de îndurare, să devină precum unul dintre argaţi, un lucrător simplu, o slugă, un rob, dar a fost primit ca un fiu şi i s-a întors vrednicia de dinainte.

Acelora care se plâng că nu pot să se roage cu rugăciune lăuntrică neîmprăştiată, pentru că, fiind oameni lumeşti, sunt ocupaţi cu multe, înalte şi de răspundere fapte, Sfântul Teofan Zăvorâtul le spune că şi pentru ei este cu putinţă rugăciunea lăuntrică neîmprăştiată, dacă dobândesc frica de Dumnezeu: ,,Frica de Dumnezeu va atrage luarea aminte şi conştiinţa lor către inimă şi-i va face să stea în inima lor cu evlavie înaintea lui Dumnezeu. Câtă vreme există în inimă frica de Dumnezeu, starea duhovnicească înaintea lui Dumnezeu nu va înceta. Cineva spune însă: ‘Multele fapte mă împrăştie !’ nu te vor face acestea să cazi în împrăştiere; dobândeşte numai frica de Dumnezeu ! La starea cea duhovnicească înaintea lui Dumnezeu, ori la permanenta pomenire a lui Dumnezeu, împiedică nu faptele, ci nelucrarea şi lucrarea cea rea. Îndepărtează-te de cele deşarte şi de faptele cele rele, lăsând doar cele datorate, şi vei vedea că împlinirea celor datorate nu doar că nu îndepărtează de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, atrage mintea şi inima către El. Şi una, şi alta sunt la fel după rodire şi cer aceeaşi atitudine duhovnicească. Pe care dintre ele ai începe să le săvârşeşti, întotdeauna întoarce-te către Dumnezeu, ca să ceri de la El ajutor şi să afieroseşti slavei Lui fapta ta. Trezindu-te dimineaţa, să stai cu tărie înaintea lui Dumnezeu în inima ta, în timpul rugăciunilor de dimineaţă; apoi mergi la lucrul pe care ţi l-a rânduit Dumnezeu, fără să rupi de El simţământul cel lăuntric şi conştiinţa ta; şi vei putea astfel ca prin puterile sufletului şi trupului tău să săvârşeşti cu izbândă faptele tale, iar cu mintea şi cu inima să rămâi împreună cu Dumnezeu”.

Ca să dobândim obişnuinţa de a rămâne cu Dumnezeu, Sfântul Nil Sinaitul ne sfătuieşte să întrebuinţăm neîncetata, ,,scurta, însă încordata rugăciune”. Dacă şi atunci inima noastră rămâne rece, să împlinim sfatul Sfântului Ioan de Kronstadt, care spune: ,,Când bagi de seamă că inima ta este rece şi te rogi fără dorinţa de a te ruga, fără tragere de inimă, opreşte-te şi înfierbânteaz-o printr-o oarecare cugetare vie ca, de pildă, prin cugetarea la starea ta vrednică de plâns, la sărăcia ta duhovnicească, la netrebnicia şi la orbirea ta, ori la gândul marilor binefaceri de 131. Mestesugul rugaciunii XIIIfiecare clipă ale lui Dumnezeu către tine şi către neamul omenesc, şi după aceea începe să te rogi cu un simţământ cald, fără să te grăbeşti. Dacă nu izbândeşti să-ţi faci toate rugăciunile la timp, nu este mare pagubă; din rugăciune fierbinte şi fără grabă vei primi folos neasemuit mai mare decât dacă ai fi citit toate rugăciunile, însă grabnic şi fără simţire, căci socotesc mai bine să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea decât zeci de mii de cuvinte (potrivit I Corinteni 14, 19). Dacă rugăciunea îndelungă – scrie Sfântul Ioan de Kronstadt – nu se potriveşte cu aprinderea duhului, mai bine să o scurtăm, însă ea să fie fierbinte. Adu-ţi aminte că un cuvânt al vameşului, spus dintr-o inimă fierbinte, l-a îndreptăţit pe el. Dumnezeu ia aminte nu la multele noastre cuvinte, ci la starea inimii. Mai importantă decât orice este credinţa vie a inimii şi căldura întru pocăinţa pentru păcate”.

Pentru încălzirea inimii reci mult foloseşte via cugetare la apropierea de Dumnezeu şi a sfinţilor. ,,Un ciob gros de sticlă – scrie tot Sfântul Ioan de Kronstadt – doar atunci aprinde ... hârtia ori altceva care poată să ardă, când noi îl aşezăm astfel încât razele soarelui, adunate într-un punct al sticlei, să cadă deasupra unui punct pe obiectul ce dorim să fie aprins. Atunci, toate lucrează pe de-a întregul asupra lui şi acesta ca şi când ar fi chiar soarele în miniatură se aşază deasupra acelui lucru. Tot astfel rugăciunea sufletului, doar atunci se încălzeşte şi devine vie şi înflăcărată prin puterea Soarelui celui duhovnicesc, Dumnezeu, când noi cu minţile noastre ca printr-o lupă îndreptăm asupra inimii ca asupra unui centru duhovnicesc al fiinţei noastre acest soare duhovnicesc. Tot astfel să luăm aminte la Maica Domnului, la îngeri şi la sfinţi. Apleacă asupra inimii tale chipurile lor, aşa cum sunt cu toate puterile şi sfinţenia lor, şi, când inima ta primeşte lumina lor întru tine, cu cea mai mare putere posibilă, atunci aceasta se va aprinde de la lucrarea dragostei lor de foc.

În trecut, când la sat nu erau chibrituri, femeile bătrâne ascundeau seara cărbuni în cenuşă, pentru ca ziua următoare să aprindă din nou focul cu cărbunele păstrat, în care pâlpâia încă o scânteie. O bătrână lua atunci cărbunele şi începea să sufle. Scânteia se mărea. Bătrâna îşi îndoia osârdia sa, sufla, sufla până ce în sfârşit cu acel cărbune aprindea o hârtie, iar cu aceasta surcelele uscate, şi iată, focul era aprins”.

Aşa se întâmplă şi cu focul rugăciunii. În sufletul aceluia care iubeşte rugăciunea există o oarecare scânteie de rugăciune. Ea poate să pâlpâie sub cenuşa grijilor de fiecare zi, a oboselii zilnice şi a mulţimii lucrurilor deşarte. Adevăratul creştin, chiar atunci când are o dispoziţie de indiferenţă, se sileşte către rugăciune. El se roagă şi se tot roagă, aprinde scânteia, până ce, mai apoi, primeşte jarul rugăciunii mult dorit. În cazul dat, ajută mult ocărârea de sine şi pocăinţa, doi factori subiectivi esenţiali.

Dar şi anumiţi factori obiectivi pot să acţioneze cu multă putere pentru aprinderea focului duhovnicesc în suflet, ca de pildă vrăjmăşiile, scârbele şi necazurile în viaţă care, la prima vedere, par că îndepărtează de rugăciune. Acestea pot să îndepărteze însă doar pe cel slab legat de Dumnezeu. Pe acela care cu sinceritate Îl iubeşte şi Îl caută pe El, acestea pot încă mai mult să-l facă lucrător în vremea unui necaz. Necazurile sunt precum vânturile: sting flăcările slabe şi aprind focul cel puternic.

Răceala inimii, plăcerea de sine, îmbuibarea, beţia, luxul, toate frivolităţile posibile şi plăcerile păcătoase se arată duşmani de moarte ai rugăciunii. Am putea să exprimăm aceasta în următorul chip: greutăţile în viaţă fac rugăciunea mai uşoară, iar uşurătatea vieţii face rugăciunea grea. Pentru aceasta, Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să nu cârtim împotriva necazurilor în viaţă. Ele ne sunt trimise de pronia dumnezeiască spre binele nostru, iar noi trebuie să le folosim ca să aprindem prin ele jarul rugăciunii în inima noastră.

Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuieşte să biruim răceala inimii şi lenea folosind chiar vrăjmăşiile din viaţa noastră. După el, rugăciunea trebuie să fie mai puternică în timpul necazurilor. ,,Când apa curge în loc drept – spune el –, ea se răspândeşte de-a latul şi nu poate să năzuiască spre înalt. Dar când mâinile instalatorilor o duc pe conducte înguste, atunci ea poate singură să o ia în sus mai repede decât o săgeată. Tot astfel sufletul omenesc, atunci când se bucură de mare libertate, leneveşte şi se răspândeşte. Iar când împrejurările pline de necaz îl strâmtorează, îl înconjoară de ispite, el urcă spre înaltă şi osârdnică rugăciune. Ca să te încredinţezi că aceste necazuri conduc către rugăciune şi că Dumnezeu ascultă mai repede astfel de rugăciuni decât pe altele, ia aminte ce spune proorocul: Către Domnul când m-am necăjit am strigat şi m-au auzit (Psalmi 119, 1). Astfel, necazurile fac rugăciunea noastră mai duhovnicească, mai lucrătoare, mai osârdnică”.

La întrebarea dacă fiecare credincios este capabil de o asemenea rugăciune duhovnicească, stareţul Leonid de la Optina a răspuns: ,,Când Domnul cercetează pe cineva cu grea încercare, cu necaz ori cu moartea unui om drag şi apropiat, acesta se va ruga din toată inima, din tot cugetul şi din toată mintea sa. Prin urmare, izvor al rugăciunii există în fiecare, însă, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, acest izvor izbucneşte fie după adâncire treptată întru sine, fie prin deschiderea cea multă a dumnezeiescului sfredel. Acest dumnezeiesc sfredel, care pătrunde inimile noastre, ca să ţâşnească de acolo adevărata rugăciune, sunt necazurile în viaţă. Ele sunt neînţelese mângâieri ale lui Dumnezeu, dureroase, însă mântuitoare”.

Cunoscând aceasta, să nu ne revoltăm că Dumnezeu îngăduie adesea cele mai dureroase suferinţe în viaţa noastră, ci să luăm aminte că, prin acestea, El vrea să ne înlesnească ridicarea sufletelor către înalt, ca să primim prin mijlocirea rugăciunii acele minunate bunătăţi, pe care Domnul jinduieşte să ni le dea şi pe care demult le-a pregătit în veşnicie celor ce-L iubesc pe El.