----------------

 

Carti in site

 

--------------------

DOCUMENTE ALE BISERICII

Dezbateri şi hotărâri ale Conferinţei pan-ortodoxe de la Moscova din 1948 (I)

 

Moscova, 8-18 iulie 1948

Fragmente din stenogramele dezbaterilor

 

Profesorul asociat Alexie Gheorghievski: Prea fericirile voastre, înalt prea sfinţiile voastre şi toată înalta adunare,

Problema reformei calendarului bisericesc, în esenţa sa, este mare şi dificilă. Complexitatea ei se aprofundează încă şi prin faptul că orice schimbări ale calendarului bisericesc, după cum cunoaştem din experienţă, pot provoca tulburări în conştiinţa poporului credincios.

Sunt vii amintirile despre absenţa credincioşilor în bisericile unde slujba se săvârşea pe stil nou[1]. Aşadar, în ce constă valoarea şi prin ce ne este scump calendarul bisericesc vechi ? Vom încerca să răspundem, după puteri, la întrebarea despre calendarul bisericesc în referatul pe care vi-l prezentăm.

În anul 325, Sfântul întocmai cu apostolii Constantin le scria din Niceea episcopilor care nu au participat la primul Sinod Ecumenic: „Tot acolo, în sinod, discutându-se şi despre sfânta zi a Paştilor, s-a părut, prin consimţământul general, că este bine ca toţi creştinii de pretutindeni să serbeze în aceeaşi zi. Căci ce va putea fi mai frumos pentru noi, ce va putea fi mai măreţ decât ca această sărbătoare, prin care am dobândit nădejdea nemuririi, să fie ţinută fără abatere de către toţi creştinii după o singură rânduială şi o socoteală clară ? [...] Afară de acestea trebuie să ne gândim şi la faptul că nu este îngăduit ca să existe deosebire în astfel de probleme şi în legătură cu sărbătoarea unei astfel de religii [creştine]. Mântuitorul ne-a hărăzit o singură zi a dezrobirii noastre, adică cea a prea Sfintei Patimi. [...] Să judece acum cugetul sfinţiei voastre cât de înspăimântător şi urât este ca în aceleaşi zile, unii să petreacă timpul cu post şi alţii să pregătească ospeţe, iar după zilele Paştilor, unii să petreacă în sărbători şi odihnă, iar alţii să se dedea posturilor rânduite. De aceea pronia dumnezeiască vrea să se ajungă la îndreptarea cuvenită şi ca Paştile să fie săvârşit într-un singur fel, precum şi eu socotesc că toţi sunt de aceeaşi părere”[2].

Biserica Ortodoxă Sobornicească a împlinit cu sfinţenie această poruncă – de a sărbători Sfintele Paşti în aceeaşi zi – pe parcursul a multe veacuri, preaslăvindu-L pe Mântuitorul înviat cu bucurie, cu o gură şi cu o inimă. Însă, în ultimele decenii, ca urmare a realizării de către unele Biserici autocefale a unor reforme ale calendarului, această poruncă sobornicească a fost încălcată. Astfel, vedem că unele autocefalii ortodoxe se conduc în viaţa bisericească de sistemul vechi, sfinţit de veacuri, al calendarului iulian[3], altele calculează sărbătorile fixe după calendarul iulian îndreptat[4], iar o parte sărbătoresc Sfintele Paşti şi sărbătorile fixe după noul calendar gregorian[5].

Situaţia creată în viaţa Bisericii Ortodoxe ne îndeamnă cu stăruinţă, în scopurile unităţii creştine, să revedem problema calendarului bisericesc în lumina indicaţiilor scripturistice, soborniceşti şi a altor hotărâri soborniceşti de care dispune Sfânta Biserică pentru precizarea timpului prăznuirii Sfintelor Paşti. Fiindcă chestiunea stilului calendaristic nu are doar semnificaţie tehnică (ca mod de calculare a timpului), ci capătă în viaţa Bisericii şi sens religios, mai cu seamă în ce priveşte determinarea timpului sărbătoririi Sfintelor Paşti ca expresie a unităţii creştine în cuget, credinţă şi dragoste.

În puţinele hotărâri cu privire la timpul sărbătoririi Sfintelor Paşti, Biserica Creştină a dat unele indicii de bază pentru înţelegerea acestei chestiuni în legea Vechiului Testament, deoarece sărbătoarea Paştilor a fost instituită încă în Biserica Veche de Însuşi Domnul Dumnezeu.

Legea lui Moisi defineşte exact timpul sărbătoririi Paştelui din Vechiul Testament, care în creştinism a fost înlocuit de Paştele Noului Testament: Să păzeşti luna spicelor nouă [luna Aviv sau Nisan][6], şi să faci Paşti Domnului Dumnezeului tău, că în luna spicelor nouă ai ieşit din Eghipet noaptea (A Doua Lege 16, 1). Luna aceasta este vouă începătură lunilor, cea dintâi este vouă întru lunile anului (Ieşirea 12, 2). În luna dintâi, în a paisprezecea zi a lunii către seară este Pasha Domnului. Şi în ziua a cincisprezecea a lunii acesteia, sărbătoarea azimelor Domnului (Leviticul 23, 5-6). În ziua a zecea a lunii acesteia să ia fiecare câte un miel de fiecare casă pre rudenia sa. Şi să fie vouă mielul desăvârşit, parte bărbătească de un an să fie vouă. Şi să-l ţineţi până la ziua a paisprezecea a lunii acesteia, şi să-l junghie toată mulţimea adunării fiilor lui Israil către seară. Şi să mănânce carnea friptă la foc în noaptea aceea, şi azimele cu salată să le mănânce. Sunt Paştile Domnului. Şi va fi vouă ziua aceasta pomenire, şi o veţi ţine sărbătoare Domnului întru toate neamurile voastre, lege veşnică o veţi prăznui pre dânsa (Ieşirea 12, 3, 5, 6, 8, 11, 14).

Din mărturiile aduse reiese că, potrivit Vechiului Testament, Paştele trebuie să se săvârşească în noaptea de 14 spre 15 Nisan, în orice zi a săptămânii s-ar întâmpla după cronologia evreiască veche.

La baza calendarului evreiesc vechi de până la anul 46 î.Hr. este pus anul alcătuit din 12 luni calendaristice, durata fiecărei dintre luni fiind de 29,5 zile şi nopţi, ceea ce reprezintă în an 354 de zile (29,5 x 12). Dacă într-un an solar (durata lui medie este de 365,25 zile), 1 Nisan ar fi căzut pe 14 martie, atunci în anul următor el ar fi căzut cu 11 zile mai devreme (365,25 - 354), iar în al treilea an cu 22 zile mai devreme de 14 martie (al nostru) ş.a.m.d., Aşadar, luna Nisan a calendarului evreiesc vechi, necorespunzând uneia şi aceleiaşi date fixe a uneia dintre lunile noastre, indică doar că ziua Paştelui Vechiului Testament trebuie sărbătorită nu mai devreme şi nu mai târziu de împlinirea lunii pline sau de data de 14 spre 15 a primei luni lunare.

Luna Aviv sau Nisan la vechii evrei se considera perioada primei rotaţii a lunii din an. În afară de aceasta, luna Nisan nu este o mărime concretă care are o durată fixă în an, cum ar fi de exemplu luna martie a noastră. Între lunile lunare ale anului, potrivit Scripturii, luna Nisan este luna spicelor nouă (A Doua Lege 16, 1) şi, la Paşti, fiecare evreu era dator să-i aducă Domnului cel dintâi snop al secerişului vostru (Leviticul 23, 10). Adică lunii Nisan îi corespundea perioada în timpul căreia în Palestina avea loc coacerea celui mai timpuriu grâu, ceea ce, conform observaţiilor, avea loc în timpul echinocţiului de primăvară. Aceste motive au şi dat naştere afirmaţiei cum că vechii iudei şi mai târziu rabinii învăţaţi (Aristobul din cei 70, Filon, Muzii ş.a.) învăţau că ,,jertfa trecerii (Paştele) trebuie s-o săvârşească toţi după echinocţiul de primăvară în jumătatea primei luni”.

Însă această afirmaţie nu are temeiuri solide, fiindcă astfel de cuvinte ca „echinocţiu” şi „primăvară” nu există în Vechiul Testament. Palestina este situată geografic în zona în care anul are doar două anotimpuri: iarna şi vara, şi de aceea în limba ebraică veche nu există cuvinte care ar semnifica „primăvara”, dar Scriptura, neschimbat, indică timpul sărbătoririi Paştelui cu cuvintele în luna dintâi.

Din cele spuse reiese, în primul rând, că Paştele Vechiului Testament nu se prăznuieşte până la echinocţiu, fiindcă în Palestina orzul nou nu se coace până la echinocţiu, de aceea poate fi sărbătorit doar după echinocţiu; dar există date care ar confirma că Paştele trebuie sărbătorit imediat după echinocţiu. În al doilea rând, echinocţiul de primăvară se ia pentru Pascalie ca un hotar de stabilire a lunii Nisan, ca o mărime derivată, secundară.

Practica creştină a sărbătoririi Sfintelor Paşti, luând naştere în temeiul rânduielilor Vechiului Testament, s-a dezvoltat în legătură cu evenimentele sfinte ale Noului Testament şi cu hotărârile soborniceşti.

Primii creştini, cinstind cu sfinţenie ziua Paştelui, care se sărbătorea de iudei anual de pe data de 14 până pe 21 Nisan, în orice zile ale săptămânii ar fi căzut aceste date, legau de Paşti noile amintiri sfinte din viaţa lui Hristos Mântuitorul: pătimirile, moartea şi învierea Sa, cu atât mai mult cu cât dispăreau de la sine momentele specifice obiceiului evreiesc.

Cu trecerea timpului, sărbătorirea Paştelui pe 14 Nisan a fost considerată de mulţi creştini nepotrivită cu esenţa Paştelui creştinesc, care trebuie prăznuit într-o duminică ce corespunde uneia dintre cele şapte zile ale primei luni de primăvară – Aviv (Nisan) – când evreii mâncau doar azime. Deoarece printre creştini erau nu puţini adepţi ai datinii Vechiului Testament, s-au format două moduri de sărbătorire a Paştelui şi s-au iscat discuţii cu privire la timpul prăznuirii Paştelui.

Creştinii Bisericilor din Asia Mică (cu centrul în Efes), urmând legea lui Moisi (Ieşirea 13, 1-8) prăznuiau Paştele împreună cu iudeii pe 14 Nisan (care se întâmpla în fiecare an în diferite zile ale săptămânii) ca zi de post, amintindu-şi de patimile şi moartea Mântuitorului Hristos. Iar alte Biserici locale (ale Alexandriei, Ierusalimului, Antiohiei, Cezareei şi Romei) sărbătoreau Paştele în prima duminică ce urmează după 14 Nisan, având în vedere: Răstignirea Domnului - vineri, 14 Nisan, aflarea în mormânt - sâmbătă, 15 Nisan şi evenimentul Învierii lui Hristos care a avut loc dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, duminică, 16 Nisan. Zilele închinate amintirii pătimirilor şi morţii Mântuitorului Hristos erau trăite cu durere şi mâhnire, iar ziua Învierii Lui se sărbătorea cu lumină şi bucurie.

Pe atunci, pentru sărbătorirea concomitentă a Sfintelor Paşti în temeiul tradiţiei apostoleşti[7], aveau loc nenumărate discuţii care au devenit deosebit de acute la sfârşitul secolului al II-lea, în vremea Episcopului Victor al Romei. Considerând că sărbătorirea Paştelui trebuia să aibă loc în mod obligatoriu într-o zi de duminică după luna plină a lunii Nisan, episcopul Victor insista asupra întreruperii relaţiilor cu Bisericile din Asia Mică din cauza ataşamentului lor faţă de obiceiul local (datina Vechiului Testament), apărat cu ardoare de Episcopul Policrat al Efesului. Sfântul Episcop Irineu al Lionului a îndemnat la pace şi a spulberat dezbinarea dintre Biserici, şi doar un grup mic al adepţilor acestei datini asiatice, încălcând unitatea credinţei, s-a rupt de Biserică şi a format o mică sectă a aşa-zişilor patrusprezecelnici[8]. Iar toţi creştinii ce aparţineau Bisericii Soborniceşti au sărbătorit Paştele în anul 325 deja duminică, cu toate că nu întotdeauna în aceeaşi duminică. La început, probabil, alegeau duminica care corespundea cu paştele evreiesc sau următoarea duminică şi sărbătoreau Paştele pe 15-21 sau aşa cum se făcea la Roma pe 16-22 a lunii Nisan. Însă, cu trecerea timpului, se rupea relaţia cu iudaismul din ce în ce mai hotărât şi la începutul secolului al II-lea erau formulate deja primele variante ale Pascaliei creştine[9].

Disputele pascale, care au continuat în secolul al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, s-au reflectat în hotărârile Sinodului Ecumenic I de la Niceea, care, potrivit istoricului bisericesc Sozomen, a fost convocat în anul 325 atât pentru rezolvarea disputei pascale, cât şi din cauza ereziei ariene[10].

 


[1] N.r.: Profesorul Gheorghievski face referire la încercările de schimbare a calendarului bisericesc care au avut loc în Rusia. Biserica Renovaţionistă – cunoscută şi sub numele de Biserica Vie, care a constituit o structură paralelă cu Biserica Ortodoxă Rusă, care a dăinuit între anii 1922-1946, şi a avut rolul de a-i ţine în şah pe ierarhii ortodocşi ruşi –, la Soborul din 29 aprilie - 9 mai 1923, a introdus în uzul bisericesc calendarul gregorian; la acea vreme, se estimează că renovaţioniştii deţineau între o treime şi ceva mai mult de jumătate din parohiile din Rusia, şi aproape toate bisericile din Moscova, cu excepţia a 4 sau 5 dintre ele. Credincioşii ruşi s-au opus cu vehemenţă, lăsând bisericile aproape goale.

De asemenea, silit de puterea bolşevică, pe 2/15 octombrie 1923, patriarhul Tihon a dat un decret privind reforma calendarului, dar când a aflat că Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Ierusalimului şi ruşii din diaspora erau împotriva schimbării, şi credincioşii ruşi aşijderea, a anulat decizia.

[2] Teodoret al Cirului, Istoria Bisericii, cartea I, cap. 10, ,,Scrisoarea împăratului Constantin [cel Mare] către episcopii, care au lipsit de la Sinodul de la Niceea, despre cele hotărâte aici”.

[3] Patriarhia Ierusalimului, Bisericile Bulgariei, Serbiei şi Rusiei.

[4] Patriarhiile Constantinopolului, Antiohiei, Alexandriei şi Biserica României.

[5] Bisericile Poloniei şi Finlandei.

[6] N.r.: La vechii evrei, patru săptămâni făceau o lună ale cărei însemnări ebraice Ierah (luna ca planetă şi luna de zile) şi Hodeş, lună nouă, de la hadaş (a fi nou), arată că ei socoteau lunile după cursul lunii. Lunile începeau cu prima ivire a lunii noi şi cuprindea un timp de 29 zile, 12 ore, 44 minute şi 2,82 secunde. De aceea evreii calculau lunile alternativ cu 29 şi 30 zile.

Înainte de robia babiloniană, lunile se numărau simplu: luna dintâi, luna a doua etc. Numai unele luni aveau nume speciale: luna dintâi se numea şi luna spicelor, Hodeş haabib, luna a doua se chema luna luciului florilor, Hodeş ziv; luna a şaptea se numea luna inundărilor, Ierah haetannim; luna a opta se numea luna fructelor, Ierah bul.

După robia babiloniană se adoptaseră pentru toate lunile numele babiloniene, şi anume: 1. Nisan (martie-aprilie); 2. Iiar sau Ziv (aprilie-mai); 3. Sivan (mai-iunie); 4. Tamuz (iunie-iulie); 5. Av (iulie-august); 6. Elul (august-septembrie); 7. Tişri sau Ethanim (septembrie-octombrie); 8. Marheşvan (octombrie-noiembrie); 9. Kislev (noiembrie-decembrie); 10. Tebet (decembrie-ianuarie); 11. Şebat (ianuarie-februarie); 12. Adar (februarie-martie).

Paştele era serbat de evrei între ultimele zile din luna martie şi primele zile din aprilie (Arhipresbiter Vasile Tarnavschi, Arheologia biblică, Cernăuţi 1930, p. 221-222).

[7] N.r.: Unii istorici susţin că practica din Asia Mică era moştenită de la Sfinţii Apostoli Ioan, care a suferit mucenicia în Efes, şi Filip, care a suferit mucenicia în Ierapole din Frigia; în vreme ce practica din Roma era moştenită de la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel care fuseseră muceniciţi acolo. A se vedea Despre sărbătorile de peste an (III). Duminica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

[8] N.r.: Patrusprezecelnicii, sau quartodecimanii [14, în limba latină], sunt cei care sărbătoreau Paştele pe 14 Nisan, împreună cu evreii, susţinând că-l prăznuiesc la data la care l-a prăznuit şi Mântuitorul. Ei au fost condamnaţi la primul Sinod Ecumenic de la Niceea din 325.

[9] Diuşen, Istoria Bisericii Vechi, vol. I, Moscova, 1912, p. 193.

[10] Sozomen, Istoria Bisericii 1, 18.