----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (X)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
4
 

Iovian împărat – Scrisoarea sa către Atanasie şi răspunsul sfântului episcop – Ipocrizia arienilor – Sinodul lor prezidat de Meletie de Antiohia – Declaraţia lor ortodoxă - Moartea lui Iovian – Valentinian împărat – El l-a ales asociat la domnie pe fratele său Valens şi i-a încredinţat Răsăritul – Valentinian la Milano – Episcopul arian Avxentie – Ilarie de Poitiers şi Eusebiu de Verceil îl combat – Valentinian îl crede ortodox şi se declară de partea lui – Valens se declară de partea arienilor – Semi-arienii se reunesc la Lampsac – Reprezentanţii Sinodului intră în comuniune cu apusenii – Scrisorile de comuniune pe care le dau Liberie, episcopul Romei, şi ceilalţi episcopi din Apus – Moartea lui Liberie – Damas îi urmează – Scaunul îi este disputat de Ursin – Starea scaunului Romei în această perioadă – Reprezentanţii răsăriteni la Sinodul de la Thyana – Moartea lui Eudoxie, episcop arian de Constantinopol – Demofil este ales de arieni – Ortodocşii îl aleg pe Evagrie – Persecuţiile lui Valens împotriva ortodocşilor şi semi-arienilor – Starea tristă a Bisericii Răsăritene sub Valens – Apusul se declară în mod solemn împotriva arianismului – Sinodul de la Roma – Scrisoarea către episcopii Egiptului şi Răsăritului – Sfântul Atanasie şi Sfântul Vasilie în relaţie cu apusenii – Moartea Sfântului Atanasie – Elogiul Sfântului Grigorie Teologul în cinstea Sfântului Atanasie

 

Anii 363-373

 

Partea a II-a

Exilul lui Ursin şi al principalilor săi partizani nu a pus capăt schismei; Biserica Romei a rămas dezbinată în două facţiuni ostile.

În timp ce aceste evenimente aveau loc la Roma, delegaţii episcopilor răsăriteni duceau scrisoarea lui Liberie celor care-i trimiseseră. Ei i-au găsit reuniţi la Thyana[1]. Aceşti episcopi au participat la Sinodul din Antiohia, sub Iovian, şi au aderat deschis la dogma Sinodului de la Niceea. Ei au ascultat cu mare bucurie citirea epistolelor lui Liberie şi ale altor apuseni, adică din Italia, Africa, Galia şi Sicilia, şi au scris tuturor Bisericilor pentru ca ele să ia cunoştinţă de ele, rugându-le să ia aminte la numărul semnatarilor care era mult mai mare decât cel al membrilor Sinodului de la Rimini. Sinodul de la Rimini nu era cunoscut în Răsărit decât prin formula ariană adoptată la Niceea de delegaţii săi.

Treizeci şi patru de episcopi adunaţi în aceeaşi perioadă în Caria nu considerau totuşi că ar fi fost necesar să accepte cuvântul consubstanţial. Pentru a termina cu dezbinările, episcopii au convenit să se reunească la Tars, în Cilicia.

Dar Valens a împiedicat acest sinod şi, pentru a se opune restabilirii dreptei credinţe, a poruncit să fie exilaţi din nou toţi episcopii alungaţi de Constanţiu şi care beneficiaseră de amnistia lui Iulian. Toţi prefecţii au început să lucreze pentru îndeplinirea dispoziţiei. Cel din Egipt a vrut să-l silească pe Sfântul Atanasie să-şi părăsească Biserica, dar poporul s-a ridicat în favoarea sa şi, pentru a domoli revolta, prefectul a trebuit să promită că va raporta împăratului. Când a crezut că a domolit revolta, el a încercat să-l surprindă pe Sfântul Atanasie în timpul nopţii; a năvălit în biserică şi în casa episcopală unde locuia acesta. Dar nu l-a găsit pe sfântul episcop care, în ajun, părăsise casa şi se ascunsese.

Pretutindeni persecuţia împotriva ortodocşilor şi chiar a semi-arienilor a devenit violentă, şi Biserica Răsăriteană era într-o mâhnire profundă pe care Sfântul Vasilie o zugrăvea astfel[2]:

,,Deci, cu ce vom asemui situaţia prezentă ? Seamănă, într-adevăr, unui război naval, izbucnit între marinari războinici, din cauza unor vechi fricţiuni; imaginează-ţi, deci, acest tablou: flota [părţilor beligerante] porneşte din ambele părţi la atac cu mult elan. Apropiindu-se corăbiile una de alta, mânia ajunge la culme şi [bărbaţii] încep lupta. Presupune, dacă vrei, că în acelaşi timp corăbiile sunt zdruncinate de o furtună violentă şi că o întunecime densă, provocată de nori, învăluie totul, încât să nu se mai poată face deosebire între prieteni şi duşmani, iar semnele lor distinctive nu mai pot fi recunoscute din cauza confuziei [generale]. Să mai adăugăm tabloului, pentru a-l face mai viu, o mare agitată, o ploaie torenţială şi valuri ridicate de furtună. [...]

Treci acum de la imagine la prototipul însuşi al răutăţii. Fracţiunea ariană, separându-se de Biserica lui Dumnezeu, nu părea mai de mult a fi singura grupare duşmană ? Ei bine, după o lungă şi penibilă dispută, s-a pornit război deschis împotriva noastră, iar odată pornit, războiul s-a lăţit şi a luat forme multiple, trezind în toţi suspiciune şi ură neîmpăcată. Această agitaţie a Bisericilor nu este mai rea decât orice furtună pe mare ?

În timpul ei, orice limită pusă de Părinţi este depăşită şi dogmele sunt clătinate. [În această dispută] se cutremură şi se dărâmă toate. Căzând unii asupra altora, suntem doborâţi unii de alţii. [...] Ţipetele celor care se luptă între ei, împreună cu un vuiet nedesluşit, [provocat] de amestecul zgomotelor neîntrerupte, au umplut deja aproape toată Biserica, ducând la exagerări şi la alterarea dreptei credinţe. Pentru că unii, confundând persoanele [ajung] la iudaism, iar alţii susţinând că firile [spirituală şi materială] se duşmănesc, sunt conduşi spre păgânism. Nici Scriptura, de Dumnezeu inspirată, nu ajunge să-i împace, nici tradiţiile apostolilor. [...]

[Persoane] de sine hirotonite, urmărind prin orice mijloc [posturile mari], îşi împart conducerea Bisericilor, ignorând iconomia Duhului Sfânt. Şi, pe când instituţiile evanghelice sunt în întregime răvăşite, se observă o nedescrisă alergare după putere; fiecare dintre cei care vor să ajungă la cârmă îşi dă silinţa să iasă în evidenţă. Datorită acestei iubiri de stăpânire, o anarhie înfricoşătoare domneşte şi între popoare. [...]

Iubirea s-a răcit peste tot şi buna înţelegere a dispărut, iar armoniei i se ignoră chiar numele. Au dispărut admonestările, făcute din iubire, nicăieri nu există inimă creştină, nicăieri [nu se varsă] lacrimă de compătimire. Nu vine nimeni în ajutorul celui slab în credinţă şi atâta ură s-a aprins între cei de acelaşi neam, încât fiecare se bucură mai mult de nenorocirile aproapelui decât de succesele proprii. [...] Atât [de mult] s-a sălăşluit răul în noi, încât am devenit mai fără de minte decât animalele; pentru că dacă acelea fac împreună cu cele de aceeaşi rasă o turmă, noi purtăm războiul cel mai nenorocit împotriva alor noştri”.

Înspăimântat de atâtea rele, Sfântul Vasilie a păstrat mai întâi tăcerea, crezând că era inutil a-şi ridica vocea într-o asemenea confuzie. Cu toate acestea, el a înţeles că ar putea găsi în Apus un oarecare ajutor. Valentinian era ortodox, şi episcopii apuseni care primiseră atât de bine delegaţiile vechilor semi-arieni, trebuiau încă să ia partea mai cu căldură celor care s-au arătat întotdeauna ortodocşi. Sfântul Vasilie şi-a îndreptat ochii către marele Atanasie pentru a intra în relaţii cu Apusul. Episcopul Alexandriei era acolo iubit, admirat; îl considerau coloana ortodoxiei în Răsărit. Prin urmare, Sfântul Vasilie i-a scris[3]:

,,Nu cred că există cineva, pe care să-l doară atât de mult ca pe cuvioşia ta situaţia plină de tulburări în care se află Biserica creştină, pentru că, făcând comparaţie între ceea ce a fost altădată şi ceea ce este acum, singură frăţia ta poţi aprecia cât este de profundă schimbarea care s-a produs, aşa încât să poţi trage concluzia că dacă lucrurile se vor înrăutăţi şi mai mult, atunci în scurtă vreme nimic nu va mai putea opri Biserica să se transforme în aşezământ cu totul străin de chemarea ei. [...]

Şi fiindcă tocmai prea sfinţia ta ai fost atins în chipul cel mai greu de loviturile acestea, cred că şi partea cea mai mare de ajutor pentru îmbunătăţirea situaţiei Bisericii tot de la înţelepciunea ta trebuie s-o aşteptăm.

În ce mă priveşte, după câte mă ajută puterea minţii de a înţelege lucrurile, eu am ajuns de multă vreme la concluzia că pentru Bisericile noastre singura scăpare ar fi dacă şi episcopii apuseni ar fi de aceeaşi părere cu noi. Dacă ar arăta măcar atâta înţelegere faţă de altarele noastre câtă au dovedit-o măcar câtorva din cei ce au răspândit învăţăturile eretice în Apus, cred că ne-ar fi de mare folos tuturora, în primul rând, pentru că cei de la cârma statului ţin seama de părerile celor mulţi, iar în al doilea rând, că mulţimile ne vor urma în acest caz fără ezitare.

Şi cine oare ar fi mai potrivit să ducă la îndeplinire acest lucru dacă nu înţelepciunea prea sfinţiei tale ? Cine altul ar putea pătrunde lucrurile mai adânc şi să ne spună ce ar fi de făcut ? Cine ar fi mai destoinic să pună lucrurile în acţiune ? A mai arătat cineva înţelegere atât de mare faţă de durerile fraţilor ? Cine-i mai respectat în întreg Apusul decât cărunteţele prea sfinţiei tale ? Mai lasă încă o dată drept moştenire nouă celor muritori amintirea nobilului suflet pe care-l ai, prea sfinţite ! Împodobeşte cu încă una din miile de lupte, pe care le-ai dat pentru apărarea dreptei credinţe ! Trimite la episcopii apuseni câţiva delegaţi încercaţi din Biserica prea sfinţiei tale, descrie-le stările apăsătoare de la noi, propune-le vreo cale de scăpare”.

În aceeaşi epistolă, Sfântul Vasilie îl imploră pe Sfântul Atanasie să pună capăt schismei de care suferea Biserica Antiohiei. Noi am spus că Atanasie, venind în acest oraş, sub Iovian, a fost în comuniune cu Paulin şi reţinuse problema lui Meletie. Vasilie gândea fără îndoială că dacă el se va pronunţa în favoarea acestuia din urmă, adepţii lui Paulin i se vor supune datorită marii autorităţi de care se bucura printre ei.

În timp ce se aştepta rezultatul soliei trimise la apuseni, spunea el, ,,în celelalte probleme ale Răsăritului îţi va fi de mare folos să colaborezi cu mai mulţi. [...] Este limpede că reglementarea situaţiei din Biserica Antiohiei atârnă tot de puterea de evlavie a prea sfinţiei tale: în măsura în care vei reuşi să tratezi pe unii cu îngăduinţă, iar pe alţii să-i îndemni la linişte, în aceeaşi măsură vei reuşi ca până la urmă să readuci prin bună înţelegere vigoarea de altădată a Bisericii. Căci ştii mai bine decât oricare altul că, după pilda celor mai înţelepţi doctori, când este vorba de a aduce vindecarea, atunci trebuie să începi mai întâi de la mădularele de primă importanţă. Or, dintre Bisericile lumii, care alta ar fi mai însemnată decât cea a Antiohiei ?

Îndată ce în această Biserică se va fi reintrodus buna înţelegere, nimic nu va mai putea împiedica Biserica, odată ce capul ei s-a însănătoşit[4], să ajungă la însănătoşirea întregului ei trup. Numai că, într-adevăr, metehnele din Biserica Antiohiei au nevoie de toată înţelepciunea şi înţelegerea evanghelică a prea sfinţiei tale, pentru că ea este dezbinată nu numai din pricina ereticilor, ci este măcinată şi de alte grupări creştine”[5].

Sfântul Vasilie nu a vorbit în această scrisoare decât într-o manieră generală despre schisma din Antiohia. Scrisoarea trebuia dusă în acest oraş de un diacon al acestei Biserici, Dorotei, care l-a rugat pe episcopul Cezareei să fie mult mai explicit. Drept urmare, Sfântul Vasilie a adăugat a doua scrisoare la prima[6], şi el se pronunţă în aceasta într-o manieră categorică în favoarea lui Meletie, care era în comuniune cu Răsăritul ortodox şi care era considerat acolo un om cu o învăţătură curată şi a cărui viaţă era atât de sfântă, încât nu putea fi comparat cu nici o altă persoană în această privinţă. În plus, el era episcopul imensei majorităţi a credincioşilor; restul constituiau minorităţi lipsite de importanţă.

Dorotei fusese trimis la Cezareea de Meletie. Trimiţându-l înapoi la episcopul său, Sfântul Vasilie i-a dat pentru sfântul episcop al Antiohiei o scrisoare[7] în care îl ruga să intre în legătură cu Apusul şi să-l trimită pe Dorotei la Roma, pentru a convinge câţiva episcopi italieni să meargă în Răsărit pe mare, pentru a evita cursele arienilor şi ale lui Valens, conducătorul lor.

Atanasie i-a răspuns lui Vasilie, fără îndoială pentru a aproba ceea ce îi propusese, deoarece episcopul Cezareei îl felicita pentru că avea pentru toate Bisericile o [purtare de] grijă egală cu cea pe care o arăta pentru cea care-i fusese încredinţată în mod deosebit[8]. Eu am primit, adaugă el, cu bucurie şi cu toată cinstea pe care o merita pe fratele nostru Petru, membru al sfintei tale comunităţi bisericeşti. Pentru a încheia cu Atanasie problema schismei din Antiohia, Vasilie i l-a retrimis pe diaconul Dorotei, rugându-l să-l primească cu bunăvoinţă.

În ce priveşte relaţiile cu apusenii, Sfântul Vasilie credea că Sfântul Atanasie i-ar putea scrie episcopului Romei care să trimită în Răsărit oameni capabili şi ortodocşi cu care s-ar putea înţelege. Dar, spune Sfântul Vasilie, aceşti oameni trebuiau însărcinaţi nu numai cu a-l condamna pe Arie, ci şi pe Marcel de Ancira; deoarece Apusul, care se pronunţă atât de puternic împotriva lui Arie, nu l-a condamnat niciodată pe acest episcop care totuşi a învăţat dogme eretice.

El încheie scrisoarea sa rugându-l pe Atanasie să nu întârzie să-şi trimită delegaţii în Apus; şi insistă ca trimişii apuseni să vină în Răsărit pe mare pentru a evita capcanele arienilor.

După câtva timp, Vasilie i s-a adresat din nou lui Atanasie pentru a-i cere să-l pomenească şi să se roage pentru el în circumstanţele din ce în ce mai dureroase în care se afla Biserica[9].

Nenorocirile Bisericii erau atât de mari, spune el într-o altă epistolă[10], încât ar fi disperat dacă nu ar fi nădăjduit în Atanasie care ştia atât de bine să poarte de grijă Bisericilor.

Sfântul Atanasie a scris în Apus şi primind scrisori de acolo i-a comunicat conţinutul acestora Sfântului Vasilie. Acesta a profitat de ocazie pentru a se adresa direct apusenilor[11].

Dumnezeu, spune el, ne-a mângâiat în bunătatea Sa prin epistolele pe care le-aţi scris preacinstitului nostru părinte Atanasie şi pe care ni le-a transmis. Noi am simţit o mare bucurie aflând cu câtă râvnă susţineţi voi credinţa ortodoxă şi paşteţi oile voastre cu ştiinţă călcând pe urmele Sfinţilor Părinţi. Noi am primit o altă uşurare prin ceea ce ne-a povestit, cu voce tare, despre faptele voastre bune preaevlaviosul nostru frate, diaconul Sabin. Am fost fericiţi să aflăm nu numai că voi ocârmuiţi cu grijă Bisericile voastre, ci şi că vreţi să veniţi în ajutorul Bisericilor năpăstuite. Aici, preacinstiţi fraţi, noi vom muri sub greutatea persecuţiilor dacă Dumnezeu nu ne vine în ajutor, şi dacă voi nu înţelegeţi relele fraţilor voştri care sunt separaţi de voi prin distanţă, dar care sunt uniţi cu voi în Sfântul Duh.

Nenorocirile noastre sunt cunoscute deja în întreaga lume. Dogma Sfinţilor Părinţi este dispreţuită; tradiţiile apostolice sunt socotite drept nimic; sistemele inovatorilor domnesc în Biserici. Aceşti grozavi vorbitori nu au ştiinţă de Dumnezeu. Înţelepciunea lumească domină; crucea este huiduită. În locul păstorilor exilaţi, în stână intră lupii şi sfâşie turma lui Hristos. Casele de rugăciune sunt lipsite de predicatorii lor; ele au devenit pustii; bătrânii lăcrimează când compară vremurile de altădată cu cele de acum; tinerii sunt şi mai de plâns, căci nu-şi dau seama ce au pierdut.

Dacă aveţi dragoste, dacă Sfântul Duh vă uneşte cu noi, aveţi milă de noi şi ajutaţi-ne, pentru a putea ca voi să ne bucurăm de libertatea de a mărturisi adevărul, de a-l condamna pe Arie, de a învăţa dogma ortodoxă despre Sfânta Treime. Diaconul Sabin vă va spune prin viu grai tot ceea ce voi trebuie să ştiţi. Noi ne dăm asentimentul la tot ceea ce aţi făcut canoniceşte şi lăudăm râvna voastră pentru dogma apostolică dreaptă.

Sfântul Vasilie i-a dat lui Sabin o epistolă particulară pentru Valerian, cel mai important episcop din Iliria[12]. El îi scrisese anterior lui Damas, episcopul Romei, în legătură cu acelaşi subiect[13].

Pentru a da o mai mare importanţă demersurilor răsăritenilor, mai mulţi episcopi s-au reunit împreună cu Sfântul Vasilie şi au trimis o scrisoare colectivă episcopilor din Italia şi Galia[14]. Diaconul Sabin a fost de asemenea mesagerul acesteia. Ei zugrăveau în ea nenorocirile din Biserica Răsăriteană şi lăudau ortodoxia din Apus.

Ca urmare a acestor epistole, probabil Damas a convocat un sinod la Roma. Nouăzeci de episcopi din Italia şi Galia s-au adunat acolo, şi au redactat o declaraţie potrivit căreia dogma Sinodului de la Niceea era singura care trebuia luată ca bază pentru unirea tuturor Bisericilor.

Primind scrisoarea lui Damas, Sfântul Atanasie i-a convocat pe sufraganţii săi din Egipt şi Libia, care au adus la cunoştinţă conţinutul scrisorii episcopilor africani, care recunoşteau autoritatea Bisericii Alexandriei[15]. Sfântul Atanasie a redactat epistola care a fost trimisă. El expune acolo cu limpezime istoria Sinoadelor de la Niceea şi Rimini, despre care Sinodul din Roma a vorbit fără îndoială în epistola sa. Sfântul Atanasie i-a scris de asemenea lui Damas ca răspuns la scrisoarea sa, şi s-a mirat că Apusul atât de ortodox l-a lăsat pe scaunul Milanului pe Avxentie, nu numai vinovat de erezie, ci încă de multe fărădelegi.

Damas nu îndrăznise să-l atace pe Avxentie pe care împăratul îl considera ortodox; dar el a înţeles că reproşul lui Atanasie era întemeiat. De aceea, el a convocat un nou sinod la Roma, în care Avxentie a fost condamnat. Acest sinod a trimis o scrisoare episcopilor din Iliria pentru a le cere să-i lumineze pe credincioşii lor în legătură cu Sinodul de la Rimini, care a avut un mare răsunet în această provincie[16].

În ciuda condamnării sale, Avxentie a rămas pe scaunul său până la moarte[17]. Sfântul Atanasie a aflat de condamnarea lui Avxentie, şi a amintit-o în epistola sa către Epictet, episcopul Corintului[18]. Marele episcop al Alexandriei a murit la puţin timp după aceste evenimente (373) şi în momentul în care persecuţia lui Valens a izbucnit cu mai mare violenţă. După ce fusese exilat de atâtea ori, el a putut muri în pace în mijlocul turmei sale.

Toate secolele creştine nu au avut decât un singur glas pentru a lăuda ortodoxia, ştiinţa, energia, virtuţile creştine şi episcopale ale acestui mare episcop, al cărui loc este printre cei mai iluştri Părinţi ai Bisericii. Sfântul Grigorie Teologul, unul din cei mai vrednici admiratori ai lui, i-a dedicat un elogiu din care noi trebuie să redăm câteva fragmente.

Lăudându-l pe Atanasie, spune el[19], eu voi lăuda virtutea. Este acelaşi lucru a-l lăuda pe el şi a lăuda virtutea, pentru că el a fost sau, mai bine zis, este sinteza tuturor virtuţilor ... Dintre toţi marii bărbaţi ai Vechiului şi Noului Testament, Atanasie i-a egalat pe unii, nu s-a îndepărtat mult de alţii şi, voi îndrăzni să spun, i-a depăşit pe mulţi. El a imitat elocvenţa şi ştiinţa unora, lucrarea altora; el a avut blândeţea acestora, râvna şi curajul acelora.

El nu a acordat mult timp ştiinţelor umaniste, dar, în schimb, a aprofundat într-atât Sfintele Scripturi încât nimeni nu a dobândit o cunoştinţă mai completă a lor. Ştiinţa şi virtuţile sale au făcut să fie ales la cea mai mare treaptă a preoţiei, şi el a fost pus în fruntea poporului Alexandriei, ceea ce este acelaşi lucru, dacă pot spune aşa, cu faptul că a fost pus în fruntea întregii lumi. Eu nu aş putea spune dacă el a dobândit această înaltă demnitate ca recompensă a virtuţii sale, sau pentru că el a fost izvorul şi viaţa Bisericii sale. El a fost pentru ea ca o fântână unde ea putea să-şi potolească setea, un foc curăţitor în care grăuntele bun al dogmelor adevărate a fost separat de germenii erorilor; Cuvântul a găsit în el un luptător care lupta împreună cu El, şi Sfântul Duh un om care respira pentru El.

El a fost ales pentru a ocupa scaunul lui [Sfântului Evanghelist] Marcu prin libera alegere a credincioşilor, adică prin mijlocul spiritual şi apostolic, şi nu prin aceste uneltiri şi intrigi la care am fost martori atât de des. El a fost urmaşul evlaviei Sfântului Marcu, ca şi al scaunului său; el i-a fost astfel foarte apropiat şi prin aceasta i-a urmat cu adevărat. Cel care mărturiseşte aceeaşi dogmă este cu adevărat asociat aceluiaşi scaun. Cel care mărturiseşte o dogmă potrivnică este un duşman şi nu un urmaş, chiar dacă stă pe acelaşi scaun. Acesta din urmă nu are decât titlul de succesor; celălalt are adevărata succesiune.

Atanasie, devenit episcop, era mare prin demnitatea sa, dar smerit cu duhul. El avea o virtute pe care nimeni nu putea pretinde că o are, şi era atât de binevoitor încât oricine avea acces uşor la el; era blând, departe de orice sentiment de mânie, milostiv, binevoitor în conversaţia sa, mult mai binevoitor încă în obiceiurile sale; înzestrat cu un chip angelic, sufletul său era încă mai angelic; dacă trebuia să condamne, el o făcea cu calm; dacă lăuda, el găsea mijlocul de a învăţa totodată. Bunătatea părintelui tempera în el seriozitatea episcopului.

Dar de ce schiţaţi portretul unui astfel de om ? Pavel însuşi l-a schiţat, expunând calităţile adevăratului episcop. Prin urmare, voi toţi, care cunoaşteţi Scripturile şi care practicaţi virtuţile creştine după starea voastră, ajutaţi-mă să-i fac lui Atanasie un elogiu deplin. El se dedica tinerilor ca şi cum nu ar fi avut trup; arăta în acelaşi timp o vigoare de nebiruit în privegheri şi cântarea psalmilor; el era susţinătorul celor săraci; smerit cu cei smeriţi, fermitatea sa era de neînfrânt cu cei trufaşi; fecioarele puteau să-l laude, fiindcă el se păstra curat; persoanele căsătorite găseau în el un călăuzitor plin de înţelepciune; monahii un model desăvârşit; familiile un legiuitor; persoanele particulare un conducător; filozofii un teolog; oamenii râvnitori o frână; cei năpăstuiţi un mângâietor; bătrânii un sprijin; tinerii un învăţător; săracii un binefăcător; bogaţii un împărţitor credincios; văduvele un protector; orfanii un părinte; străinii o gazdă; fraţii un frate plin de afecţiune; bolnavii un doctor; cei sănătoşi un păzitor înţelept al sănătăţii lor. El s-a făcut tot pentru toţi pentru a câştiga întreaga lume.

A fost o vreme, adaugă Grigorie, în care dogma sănătoasă a fost învăţată în frumuseţea sa primară; dar apoi, sectele filozofice şi-au făcut loc în Biserică şi, ca aceşti atenieni despre care este vorba în cartea Faptelor Apostolilor, au vrut să înveţe ceva nou în fiecare zi. Atunci a apărut Arie, al cărui nume înseamnă furios[20], şi care s-a arătat demn de numele său. Sub pretextul că-l combate pe Sabelie, care, cel dintâi, a vrut să micşoreze Sfânta Treime în unitatea Sa părută, el a vrut să dezbine adevărata unitate punând în Sfânta Treime trei fiinţe absolut diferite. Atanasie a apărut pentru a-l combate în mijlocul celor 322 bărbaţi iluştri pe care Sfântul Duh i-a reunit la Niceea. El nu era încă episcop în această epocă, dar ocupa primul loc printre cei adunaţi acolo; fiindcă în aceste vremuri fericite, se ţinea cont mai mult de virtute decât de rang.

Grigorie schiţează apoi tabloul pătimirilor pe care a trebuit să le îndure Sfântul Atanasie ca urmare a ataşamentului său de nebiruit faţă de dogma de la Niceea; al exilurilor sale atât de frecvente şi al biruinţei credinţei creştine datorită energiei sale de neînfrânt.

După atâtea lupte, spune el, şi-a încheiat viaţa într-o bătrâneţe paşnică şi a fost unit cu Părinţii săi, patriarhii, proorocii, apostolii şi mucenicii, care au luptat pentru adevăr. Om cu adevărat sfânt şi iubit ! Din cer unde eşti, aruncă asupra noastră o privire blândă. Ocârmuieşte acest popor care se închină cu aceeaşi închinăciune înaintea Sfintei Treimi desăvârşite, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Paşte cu mine această turmă şi păstrează-mi viaţa, dacă pacea trebuie să domnească. Dar dacă Biserica trebuie să fie în război, ia-mă cu tine şi cu cei care au urmat vieţii tale. Eu cer mult; dar îţi aduc această rugăciune în Hristos Domnul nostru a căruia este toată slava, cinstea şi puterea în veci. Amin.

Noi nu am vrut să-l lăudăm noi înşine pe marele Atanasie, Sfântul Grigorie Teologul era mult mai vrednic de a aduce un omagiu virtuţilor sale şi de a lăuda geniul său.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 12.

   [2] Sfântul Vasilie, De Spirit. Sanct., c. 30, § 76 şi urm. N.tr.: A se vedea Sfântul Vasilie cel Mare, Scrieri III, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 12, Editura IBMBOR, Bucureşti 1988, p. 89-92.

   [3] Sfântul Vasilie, Epist. 66 ad Athan.N.tr.: A se vedea Sfântul Vasilie cel Mare, Scrieri III, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 12, Editura IBMBOR, Bucureşti 1988, p. 234-235.

   [4] Noi trebuie să remarcăm că Sfântul Vasilie nu face excepţie în ce priveşte Roma; cu toate acestea partizanii papalităţii citează această epistolă a Sfântului Vasilie în favoarea autorităţii papale, deoarece marele episcop al Cezareei îl roagă în ea pe Sfântul Atanasie să se înţeleagă cu episcopii apuseni. Este suficient a citi epistola pentru a aprecia dovada la justa sa valoare, şi a o înţelege pe următoarea care nu conţine un apel către Roma, cum spun latinii, ci propuneri de înţelegere pentru a-i impune lui Valens autoritatea numărului.

   [5] N.tr.: A se vedea Sfântul Vasilie cel Mare, Scrieri III, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 12, Editura IBMBOR, Bucureşti 1988, p. 235-236.

   [6] Sfântul Vasilie, Epist. 67 ad Athan.

   [7] Ibid., Epist. 68 ad Melit.

   [8] Ibid., Epist. 69 ad Athan.

   [9] Ibid., Epist. 80 ad Athan.

   [10] Ibid., Epist. 82 ad Athan.

   [11] Ibid., Epist. 90 ad Episcop. occident.

   [12] Sfântul Vasilie, Epist. 91.

   [13] După toate probabilităţile, episcopului Romei îi este adresată scrisoarea 70, care nu are titlu în operele Sfântului Vasilie. Ea ar fi putut totuşi să fie scrisă către Sfântul Atanasie.

   [14] Sfântul Vasilie, Epist. 92.

   [15] Sfântul Atanasie, Epist. ad Afros. § 1 şi 10.

   [16] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 17; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 23.

   [17] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 24.

   [18] Sfântul Atanasie, Epist. ad Epict.

   [19] Sfântul Grigorie Teologul, Orat. 21, in Laudem Magni Athan.

   [20] Αρειοσ, în greacă, furios.

 

Episodul urmator