----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Ortodoxie şi Apus – o relaţie veşnic tensionată (IV)

O schiţă concisă a acestei relaţii după 1453

 

Partea a III-a

Acuzat de relaţii secrete cu Imperiul Rus

Publicarea mărturisirii a provocat furie în cercurile romano-catolice şi o mare nelinişte în rândul ortodocşilor. Patriarhul însuşi nu a admis niciodată explicit faptul că el este autorul textului, dar până la sfârşitul vieţii sale el nu s-a dezis, nici nu a condamnat în mod oficial printr-un act sinodal sau în scris mărturisirea publicată sub numele lui. Chestiunea autorului aşa-numitei ‘Mărturisiri Loukaris’ a rămas deschisă până astăzi. Opinia predominantă în rândul ortodocşilor la acea vreme şi ulterior a fost că, atunci când au publicat mărturisirea, calvinii au uzurpat numele patriarhului. Această opinie este confirmată de reacţiile contemporanilor. Patriarhul Chiril a continuat să se bucure de sprijinul fidel al Patriarhului Gherasim [Spartaliotis] al Alexandriei, în ciuda refuzului acestuia din urmă de a trata cu spionii trimişi în 1628 de calvini pentru o unire a Bisericilor. Patriarhul Teofan al Ierusalimului era deopotrivă convins de dreapta credinţă a lui Chiril şi a scris o scrisoare de la Iaşi în 1630 adresată ortodocşilor ruşi pentru a-i asigura în această privinţă. Bineînţeles, protestanţii, mai ales calvinii din jurul lui Cornelius de Haag şi pastorii din Geneva socoteau că Reforma găsise în cele din urmă calea în Biserica răsăriteană.

Deşi izgoniţi din Istanbul, în 1634, iezuiţii au reuşit cu ajutorul noului ambasador francez, Henri de Gournay, conte de Marcheville, să-l convingă pe Chiril Kontaris, mitropolit de Veria, să pună la cale o revoltă în sinod, care l-a dat jos temporar pe patriarh. El a fost aproape imediat reînscăunat[1] de către sinod doar pentru a fi alungat încă o dată în mai 1635 mulţumită lui Kontaris. Chiril a plecat în exil în Insulele Chios şi Rhodos. În aprilie 1637 însă, el a revenit pe tronul ecumenic pentru ultima perioadă de domnie.

Între anii 1630-1637, patriarhul Chiril a fost detronat şi reales de Sinodul Constantinopolului de 3 ori. Renumitul istoric al Bisericii Constantinopolului Manuel Gedeon interpretează insistenţa Sinodului de a-l reînscăuna pe Loukaris de 5 ori (sau 6 dacă este socotită şi domnia temporară din 1612) ca o confirmare categorică a dreptei sale credinţe şi a recunoaşterii devotamentului său faţă de dogmele şi tradiţiile Bisericii sale de către organismul cel mai competent să judece, ierarhia Patriarhiei Constantinopolului[2]. Însă Biserica se afla într-o criză profundă. Pe 17 august 1637, patriarhul Chiril scria clericilor, senatorilor şi guvernatorilor Republicii şi Bisericii Genevei mulţumindu-le pentru sprijinul acordat Ortodoxiei, dar deplângând starea Bisericii sale, care era sub asediul iezuiţilor şi a duşmanului său Chiril Kontaris, care plătise 20.000 taleri turcilor pentru a-l izgoni din scaun.

În pofida devotamentului patriarhului şi a spiritului său de luptător neobosit, sorţii împotriva lui s-au dovedit de nebiruit. Un an mai târziu, în iunie 1638, el a fost arestat sub acuzaţia că avea relaţii secrete cu ruşii, care tocmai smulseseră Azovul din mâinile otomanilor. El a fost judecat sumar pentru înaltă trădare şi executat pe 27 iunie 1638. Potrivit consulului englez în Smirna, Paul Rycaut, acest deznodământ tragic al vieţii dramatice a lui Loukaris costase curia papală 50.000 coroane[3].

În cele din urmă, Chiril Kontaris a reuşit să ajungă pe tronul ecumenic ca patriarhul Chiril al II-lea, dar numai pentru câteva luni în 1638-1639. Spre marea satisfacţie a foştilor săi profesori de la Şcoala iezuită din Galata, el a avut suficient timp pentru a convoca un sinod şi a-l condamna pe Chiril Loukaris ca autor al mărturisirii eretice. Cu toate acestea, sinoadele ulterioare ale Bisericii Ortodoxe întrunite la Constantinopol în 1638, 1642, 1672 şi 1691, la Iaşi în 1642, şi la Ierusalim în 1672 au condamnat mărturisirea ca eretică, dar nu pe Chiril Loukaris nici ca autor al ei, nici ca fiind calvin[4].

Deşi, în absenţa unor dovezi concludente, chestiunea dacă el a fost sau nu autorul mărturisirii rămâne deschisă până astăzi, mărturisirea în sine a fost condamnată unanim de ortodocşi. O lungă polemică împotriva mărturisirii a persistat în tradiţia catolică, şi teologii romano-catolici îi acuză pe ortodocşi că au fost receptivi faţă de protestantism din cauza faptului că nu l-au condamnat pe Chiril Loukaris 065. Ortodoxie si Apus IV 1însuşi. În 1667, pentru a contracara aceste critici, Mitropolitul Petru [Movilă] al Kievului a alcătuit şi a publicat la Amsterdam altă mărturisire de credinţă ortodoxă, cu acordul celor 4 patriarhi ai Bisericii Ortodoxe.

 

Petru Movilă (1596, după alte surse 1574-1646), mitropolit de Kiev şi Galiţia (1632-1646), teolog ortodox şi reformator al învăţământului teologic ortodox. Întemeietor al Academiei Duhovniceşti din Kiev, el a lăsat numeroase scrieri: o ediţie adnotată a celor patru Evanghelii (1637), o ediţie revăzută a Evhologionului, cunoscut ca Molitfelnicul mare (1646), Scurte eseuri ştiinţifice despre articole de credinţă, Mic catehism rus, Mărturisirea de credință ortodoxă a Catoliceștii și Apostoleștii Biserici Ortodoxe a Răsăritului, ca răspuns la încercările de convertire ale iezuiţilor şi protestanţilor şi reacţie la Mărturisirea calvină pretins semnată de patriarhul Chiril Loukaris

 

Existenţa surselor extrem de bogate şi a unei dezbateri erudite vaste nu a adus însă posibilitatea evaluării definitive a poziţiei lui Loukaris, care rămâne o provocare deschisă pentru istorici. Nu există nici o îndoială că relaţiile lui cu apusenii, percepţia lui critică în ce priveşte starea Bisericii sale şi, în analiză finală, însăşi credinţa sa au motivat dorinţa lui autentică de a regenera Ortodoxia printr-o înnoire a credinţei. În această misiune – aparent la un nivel cu totul personal –, Chiril Loukaris a cochetat cu ideile protestante. Dar pare greu de crezut că el ca patriarh măcar să se fi gândit la posibilitatea de a se abate de la Ortodoxia strictă, impunând vederi protestante Bisericii Ortodoxe. Asupra acestui punct, teologii şi istoricii academici moderni sunt de acord cu judecata cronicarilor de mai demult care au exprimat atitudinea autentică a Bisericii Ortodoxe[5].

Aşadar, ce a însemnat Reforma pentru Chiril Loukaris, cum i-a influenţat atitudinea pastorală şi strategia bisericească, şi cum i-a modelat viziunea asupra Bisericii Ortodoxe ? Se pare că, într-o perioadă de criză şi declin şi de presiune catolică neîncetată, el a privit către Reformă nu numai ca la un aliat împotriva catolicismului, ci şi ca la un model şi provocare pentru revigorarea vieţii teologice ortodoxe. El nu a admis niciodată pretenţiile Reformei de Ortodoxie, nici măcar în versiunea ei calvină, dar a recunoscut că ea a deschis o cale către renaşterea creştină. Drept aceea, el era pregătit ca în unele domenii ale practicii creştine să urmeze drumul protestantismului, aşa cum sugerează binecuvântarea sa pentru traducerea Noului Testament în greaca modernă.

Probabil că traducerea a fost cea mai importantă iniţiativă pastorală a patriarhului. Această sarcină i-a fost încredinţată în 1629 ieromonahului învăţat Maxim Rodios din Gallipoli (cunoscut de aceea ca Maxim Kallioupolitis), fost student al lui Teofil Korydalleus la Academia Patriarhală din Constantinopol şi un adept devotat al lui Loukaris. În timp ce lucra la traducere, Maxim a locuit în ambasada olandeză şi a colaborat îndeaproape cu capelanul ambasadei, Antoine Leger. Ca model pentru traducerea sa, el a folosit versiunea italiană modernă a Noului Testament a lui Giovanni Diodati. Prin 1632, ambasadorul olandez şi-a informat guvernul că traducerea fusese încheiată, dar necesita încă revizuiri faţă de original. Dar pe 24 065. Ortodoxie si Apus IV 2septembrie 1633 ieromonahul Maxim a murit pe neaşteptate, fără a face retuşările finale lucrării sale. Acestea au rămas în seama lui Leger şi Loukaris însuşi, dar publicarea la Geneva a fost amânată până în 1638, în mod tragic, la doar câteva luni după moartea patriarhului Chiril[6].

 

Giovanni Diodati (1576-1649), teolog italian calvin, născut în Geneva şi exilat din Italia din cauza protestantismului său, primul traducător al Sfintei Scripturi în italiană din surse ebraice şi greceşti. El este cunoscut în principal ca autor al traducerii Scripturii în italiană (1603, tipărită cu note în 1607), în franceză (1644, cu note), ca şi al altor lucrări precum Adnotări la Biblie (1607), a cărei traducere în engleză Adnotări evlavioase şi învăţate asupra Sfintei Scripturi a apărut la Londra în 1648

 

În alte lucrări pastorale şi administrative, patriarhul a rămas credincios tradiţiilor Ortodoxiei şi nu a încercat să le schimbe în nici un fel care să le îndepărteze de principiile ortodoxe. El însuşi şi Biserica luptătoare pe care a ocârmuit-o au fost victimele aceleiaşi tragedii: pentru a-şi realiza strategia de apărare şi renaştere a Ortodoxiei, patriarhul Chiril – ‘probabil cel mai strălucit bărbat care a deţinut rangul de patriarh din zilele Sfântului Fotie încoace’ – a fost implicat în uneltirile politice, dar într-un asemenea fel încât nu numai că a devenit prizonierul protectorilor săi protestanţi, ci şi a fost lăsat fără apărare în faţa sălbăticiei unei tiranii orientale[7]. Astfel, strategia lui de renaştere ortodoxă a căzut victimă logicii nemiloase a politicii puterii introduse de Războiul de 30 ani[8].

Consecinţa pe termen lung a dramei profunde a domniei lui Chiril Loukaris a fost predominanţa pentru restul secolului al XVII-lea a unui duh anti-protestant militant în Biserica Ortodoxă. Câteva sinoade locale au condamnat calvinismul şi mărturisirea din 1629 atribuită lui Loukaris. Până şi Biserica Ciprului a ţinut un sinod în 1668 condus de arhiepiscopul Nichifor care a condamnat calvinismul. După mărturisirea din 1640 a lui Petru Movilă, care s-a apropiat periculos de catolicism, Patriarhul Dositei al Ierusalimului (1669-1707) a alcătuit altă mărturisire care răspundea punct cu punct la mărturisirea patriarhului Chiril. Dar pentru a face aceasta, patriarhul Dositei s-a inspirat puternic din surse latine şi a mers departe în direcţia teologiei catolice în ce priveşte chestiunile dogmatice fundamentale.

Acest duh anti-protestant din Răsăritul grec va explica apropierea altfel surprinzătoare dintre Bisericile Ortodoxă şi Catolică în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, care a fost însemnată mai ales la nivel local. Folosirea laolaltă a lăcaşurilor de cult şi împărtăşirea reciprocă a tradiţiilor, dacă nu şi a sfintelor taine, a devenit o practică relativ comună în zone precum unele insule din Marea Egee, cu populaţii amestecate din punct de vedere religios[9]. Această apropiere a început să se clatine curând, ca o consecinţă a practicilor agresive ale Bisericii Catolice în acele zone, precum în Peloponez, cucerit la sfârşitul secolului al XVII-lea de veneţieni de la otomani.

 


[1] Unii autori numără 6 domnii, alţii 7. De asemenea, există mici neconcordanţe între surse privind luna în care a fost alungat din nou în 1635.

[2] Manuel Gedeon, Schiţe, p. 433.

[3] Paul Rycaut, Istoria Imperiului Otoman între anii 1623-1677 (The history of the Turkish Empire from the year 1623 to the year 1677), Londra, John Starkey, 1680, p. 71.

[4] Vapheidis, Istoria bisericească III-A, p. 76-81. A se vedea o versiune engleză a materialului sursă pertinent la J.J. Overbeck (ed.), Mărturisirea ortodoxă a Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti Răsăritene (The Orthodox Confession of the Catholic and Apostolic Eastern Church), Londra, Thomas Baker, 1898, şi N.W.B. Robertson (ed.), Actele şi Hotărârile Sinodului din Ierusalim (The Acts and Decrees of the Synod of Jerusalem), Londra, Thomas Baker, 1899.

[5] Vasilios Stephanidis, Istoria bisericească (Εκκλησιαστικη Ιστορία), ediţia a IV-a, Atena, Astir, 1978, p. 707.

[6] Pentru o relatare amănunţită şi critică a se vedea M.I. Manousakas, Νεα στοιχεια για την πρωτη μεταφραση της Καινης Διαθηκης στι δημοτικη γλωσσα απο τον Μαξιμο Καλλιουπολιτη, Μεσαιωνικα και Νεα Ελληνικα 2, 1986, p. 7-70.

[7] Timothy Ware, Biserica Ortodoxă (The Orthodox Church), ediţie revizuită, Harmondsworth, Penguin, 1993, p. 96.

[8] Războiul de 30 ani (1618-1648), iniţial un război între diferite state protestante şi catolice din Sfântul Imperiu Roman fragmentat, s-a dezvoltat treptat într-un conflict mai general care a implicat cea mai mare parte a puterilor europene. Aceste state au întrebuinţat armate relativ mari de mercenari, şi războiul a devenit mai puţin despre religie şi mai mult o continuare a rivalităţii dintre Franţa şi Imperiul Habsburgic pentru hegemonie politică în Europa.

[9] Timothy Ware, Eustratios Argenti: un studiu al Bisericii Greceşti sub domnia turcă (Eustratios Argenti: a study of the Greek Church under Turkish rule), Oxford, Clarendon Press, 1964, p. 16-42; Timothy Ware, ,,Ortodocşi şi catolici în secolul al XVII-lea: schismă sau intercomuniune ?”, în Schismă, erezie şi protest religios (Schism, heresy and religious protest), ed. D. Baker, Cambridge, Cambridge University Press, 1972, p. 259-276.