----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Ortodoxie şi Apus – o relaţie veşnic tensionată (V)

O schiţă concisă a acestei relaţii după 1453

 

Partea a IV-a

Ortodoxie şi Iluminism

În Răsăritul grec, începutul secolului al XVIII-lea a găsit Ortodoxia îndepărtată de ambele ramuri ale creştinătăţii apusene, catolicism şi protestantism. Cu toate că, până în secolul al XIX-lea, a rămas inaccesibilă pentru orice dialog spiritual cu creştinătatea apuseană, ea s-a confruntat cu noi provocări intelectuale izvorâte din Apus sub forma filozofiei seculare. Acestea se înfăţişau lumii ortodoxe atât ca oportunităţi, cât şi ca pericole. Poziţia convenţională presupune că Biserica Ortodoxă a fost de la început şi din principiu potrivnică varietăţii de învăţături seculare provenite din Apus şi că s-a dedicat exclusiv tradiţiei literaturii sfinte transmisă în cultura Răsăritului grec. Lucrurile nu au stat într-atât de strict, atitudinea reală a ierarhilor Bisericii Ortodoxe a fost mult mai nuanţată, iar faptele consemnate istoric confirmă o atare afirmaţie.

De exemplu, Academia Patriarhală din Constantinopol se lăuda cu învăţaţi ca Teofil Korydalleus, care era un reprezentant prin excelenţă al învăţăturii seculare apusene. Patriarhul Chiril Loukaris, apreciindu-l în mod deosebit, l-a numit în funcţia de director al Academiei. De asemenea, în 1665, Alexandru Mavrokordatos[1] a fost numit conducător al Academiei Patriarhale. El a fost cel care a introdus primele elemente de predare ştiinţifică modernă în programa sa[2].

În cursul secolului al XVIII-lea, Biserica a arătat o deschidere remarcabilă faţă de învăţătura apuseană căutând sprijinul unor învăţaţi instruiţi în Apus, reprezentanţi ai unei varietăţi de nuanţe ale culturii Iluminismului, ori de câte ori a plănuit reformarea şi îmbunătăţirea instituţiilor majore de educaţie bisericească. Cea mai remarcabilă astfel de ocazie a apărut în 1753, când patriarhul Chiril al V-lea şi sinodul său au emis un edict plasând sub egida Patriarhiei Constantinopolului o instituţie de învăţământ superior întemeiată în 1748 în Muntele Athos de stareţul Meletie al Mânăstirii Vatopedi. Scopul măsurii era de a crea un colegiu care să instruiască clerici şi învăţaţi pentru082. Ortodoxie si Apus V 1 necesităţile Bisericii. Acest proiect a fost încredinţat celui mai important exponent al culturii iluministe în lumea greacă la acea vreme, Evghenie Voulgaris (1716-1806).

 

Evghenie Voulgaris s-a născut în 1716 în Insula Kerkyra [Corfu] şi a studiat la Arta, Ioannina, Veneţia şi Padova. În 1742, el devine profesor de limba greacă veche, filozofie şi astronomie la Ioannina, iar în 1750 predicator şi profesor particular în Kozani. Între anii 1753-1759, Evghenie Voulgaris, la acea vreme ierodiacon, va conduce Academia Athonită. În această academie au studiat câteva figuri luminoase ale lumii ortodoxe din cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, precum Sfântul Atanasie din Paros şi Sfântul Cosma Etolul.

În 1759, Evghenie Voulgaris părăseşte Muntele Athos, destul de ostil prezenţei sale acolo, şi este numit director al Academiei Patriarhale din Constantinopol. Însă, în 1761, pleacă şi de aici şi ajunge profesor la Leipzig (1765) şi apoi la Berlin (1769). Datorită erudiţiei şi faimei sale, împăratul Friedrich al II-lea al Prusiei îl recomandă împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei, care îl numeşte bibliotecar la curtea de la Sankt Petersburg (1772-1774). În 1775 este hirotonit preot şi arhiereu, şi numit arhiepiscop de Herson, o regiune cu populaţie elenă ajunsă în 1774 sub stăpânirea Rusiei ţariste. În 1776 l-a chemat aici pe prietenul său Nichifor Theotokis să-l ajute la catehizarea populaţiei ortodoxe, iar acesta i-a urmat în scaunul de Herson după retragerea sa. În 1801, el se retrage la Mânăstirea Alexandru Nevski din Sankt Petersburg şi pleacă la Domnul în 1806.

 

Istoria Academiei Athonite condusă de Voulgaris în anii ’1750 a fost cazul clasic reprezentativ al posibilităţilor şi limitelor întâlnirii Ortodoxiei cu Iluminismul[3]. Evghenie Voulgaris a fost un om evlavios, un cleric a cărui credinţă ortodoxă era incontestabilă. În timpul şederii sale în Muntele Athos, în anii ’1750, el chiar a primit o tămăduire minunată de la una din cele mai cinstite icoane din Sfântul Munte, Fecioara Acatistului de la Mânăstirea Dionisiou. Dar el era totodată un raţionalist, un învăţat al filozofiei şi ştiinţei moderne. După ce a studiat la Veneţia şi Padova, el s-a întors în Grecia şi a predat în şcoli din Ioannina şi Kozani unde a fost implicat în conflicte personale şi ideologice cu învăţaţii conservatori, apărători ai predării tradiţionale, care îl acuzau de erezie din cauza raţionalismului şi perspectivei sale ştiinţifice. Demnitarii Bisericii par să nu fi împărtăşit această neîncredere şi au văzut aceste neînţelegeri ca ceea ce sunt în realitate în cele mai multe cazuri: confruntări profesionale şi conflicte între generaţiile de învăţaţi. Patriarhul şi sinodul său i-au încredinţat lui Evghenie Voulgaris reînnoirea educaţiei bisericeşti, deoarece ei considerau că el deţinea cele mai bune aptitudini disponibile.

La şcoala de pe colina de deasupra Mânăstirii Vatopedi, Voulgaris a încercat să introducă un model apusean de educaţie superioară într-un mediu cultural ortodox[4]. În perioada de început, atâta vreme cât s-a bucurat de sprijinul patriarhului Chiril al V-lea, lucrurile păreau promiţătoare. Într-o epistolă scrisă la începutul anului 1756 lui Chiprian cipriotul, care îi fusese elev la şcoala din Ioannina, Voulgaris oferea o descriere entuziastă foarte evocatoare a mediului natural al şcolii, elogiind frumuseţea ei naturală, şi continua cu o relatare mai degrabă surprinzătoare a programei Academiei Athonite:

,,Acolo Demosthene luptă, încurajându-i pe atenieni împotriva macedonienilor; acolo Homer cântă în rapsodiile sale faptele eroice din jurul Ilionului[5]; acolo Tucidide istoriseşte în stil măreţ conflictul civil al grecilor; acolo părintele istoriei relatează în stil ionic istoria timpurie şi biruinţele împotriva barbarilor; aici Platon expune teologie şi Aristotel descâlceşte în multe moduri tainele naturii; şi francezii, germanii şi englezii predau noile lor sisteme filozofice”[6].

 

082. Ortodoxie si Apus V 2

Ruinele Academiei Athonite

 

Aşa cum reiese din această schiţă a predării sale la Academia Athonită, modelul lui Voulgaris pentru renaşterea şi îmbunătăţirea învăţării în Biserica Ortodoxă prevedea o instruire substanţială în antichitatea greco-romană combinată cu o expunere a filozofiei europene moderne. Filozofii ,,francezi, germani şi englezi” pe care îi preda Voulgaris în Muntele Athos erau Descartes, Leibniz, Wolff şi John Locke. Această programă putea fi predată într-un mediu monahal doar atâta vreme cât Voulgaris se bucura de sprijinul deplin şi statornic al celor mai înalte autorităţi din Biserică. Când Chiril al V-lea a fost înlăturat din scaunul ecumenic, el s-a retras în Muntele Athos, unde a început să se amestece în treburile şcolii. Acest lucru a încurajat alte facţiuni să se exprime deschis împotriva programei moderniste iniţiate de Voulgaris, care simţindu-se abandonat şi trădat a demisionat de la conducerea şcolii în 1759.

Evghenie Voulgaris a fost înlocuit la conducerea Academiei Athonite cu Nicolae Zerzoulis[7], cunoscut ca unul dintre cei mai timpurii susţinători ai ştiinţei newtoniene în cultura greacă. La scurt timp după demisia sa, Voulgaris însuşi a fost chemat la Constantinopol de patriarhul Serafim al II-lea care l-a însărcinat cu reformarea Academiei Patriarhale. Perioada cât a deţinut această funcţie a fost prea scurtă (1759-1761) pentru a-i permite să înfăptuiască schimbări majore, dar el a introdus matematica şi ştiinţa modernă în programă. Însă, şederea sa în Constantinopol a avut o consecinţă politică majoră: el a contribuit la apropierea dintre Marea Biserică a Constantinopolului şi Imperiul Rus, punând capăt unei perioade de relaţii reci care se instalaseră după reformele impuse Bisericii Ruse de Petru cel Mare. Această iniţiativă avea să-l coste tronul pe patriarhul Serafim al II-lea în martie 1761 şi, odată cu îndepărtarea sa din scaun, s-a sfârşit şi poziţia lui Voulgaris la Academia Patriarhală. Şi acolo l-a înlocuit Nicolae Zerzoulis pentru o scurtă perioadă de timp.

Alţi patriarhi din secolul al XVIII-lea, în mod special Samuil I (1763-1768; 1773-1774), una dintre figurile dominante în politica bisericească a vremii, au fost ostili faţă de învăţătura apuseană şi filozofia modernă. Se poate ca ei să fi preferat filozofia aristoteliană mai familiară şi convenţională, dar nu au încercat niciodată să interzică predarea filozofiei moderne. Mai mult, până în 1789, Biserica, ca instituţie, nu a adoptat niciodată, prin hotărâri sinodale, nici o politică potrivnică cunoştinţelor apusene seculare. Secolul al XVIII-lea a fost martorul conflictelor ideologice intense între învăţaţii tradiţionali şi cei modernizatori, care luptau pentru controlul instituţiilor educaţionale majore.

Cu toate acestea, în mod remarcabil, înainte de 1789, Biserica a purces o singură dată la condamnarea unui învăţat pentru poziţiile sale filozofice. Acest lucru s-a întâmplat în 1723 şi a fost îndreptat împotriva lui Meftodie Anthrakitis[8], care a stârnit duşmănia altor învăţaţi din Kastoria pentru că preda mai curând filozofia lui Malebranche şi Descartes decât pe cea a lui Aristotel. Dar în ciuda agitaţiei puse la cale împotriva lui de rivalii săi pe plan local, el doar a fost chemat să se prezinte înaintea Sinodului Constantinopolului când a fost acuzat că a adoptat vederile religioase eretice ale misticului spaniol Miguel de Molinos. Când el nu s-a preze082. Ortodoxie si Apus V 3ntat, sinodul a emis o anatemă împotriva presupuselor lui abateri religioase, nu a vederilor lui filozofice. Când Anthrakitis s-a înfăţişat pocăindu-se înaintea sa, sinodul a revocat anatema dar i-a poruncit ca de atunci înainte să predea numai filozofia lui Aristotel[9].

 

Nichifor Theotokis (1731-1800) a fost un teolog învăţat şi poet, care a devenit arhiepiscop în provinciile sudice ale Imperiului Rus. El este respectat în Grecia ca unul din ,,dascălii naţiunii”. S-a născut în Insula Corfu, pe atunci aflată în stăpânirea Republicii Veneţiei, şi a studiat la universităţile din Bologna şi Padova. În 1748 a revenit în Corfu şi a intrat în monahism, devenind ieromonah în 1754. Dorind să-i educe pe tinerii greci, el a înfiinţat propria şcoală în Corfu, prima şcoală de pe insulă, unde se predau mai multe materii: literatură greacă şi italiană, gramatică, geografie, retorică, fizică şi matematică, filozofie. Patriarhul Samuil I [Chatzeres] al Constantinopolului l-a remarcat şi l-a numit propovăduitor la principala biserică din Constantinopol în 1765.

În timpul domniei împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei, mulţi învăţaţi greci au fost invitaţi în imperiu pentru a ajuta la administrarea teritoriilor recent cucerite, situate în nordul Mării Negre. În 1776, Nichifor Theotokis a venit pentru a se alătura acestei lucrări, chemat de Evghenie Voulgaris, care l-a pregătit pe tânărul teolog să-i ia locul pe scaunul Hersonului. În 1792, el s-a retras din poziţia de arhiepiscop, fiind, până la moartea sa, stareţ al Mânăstirii Danilov din Moscova.

 

Multe alte personalităţi intelectuale importante după Anthrakitis au scăpat de blamarea Bisericii în pofida poziţiilor lor progresiste. Aceasta se aplică în mod remarcabil chiar în cazul lui Evghenie Voulgaris, dar şi al lui Nichifor Theotokis, care preda deschis fizica newtoniană, şi în mod special în cazul lui Iosipos Moisiodax[10], care a fost implicat în nenumărate conflicte cu tradiţionaliştii din cauza adeziunii sale militante la principiile filozofice şi ştiinţifice ale Iluminismului[11]. Acest fapt justifică opinia lui Manuel Gedeon, care arăta că, indiferent de conflictele dintre filozofii ‘vechi’ şi ‘noi’, politica bisericească oficială nu a fost niciodată ostilă în mod activ faţă de învăţătura modernă seculară şi ideile iluministe, chiar dacă a rămas vigilentă şi fără compromisuri acolo unde era vorba de chestiuni de dogmă şi credinţă[12].

 


[1] Alexandru Mavrokordatos (1636-1709) a studiat şi a obţinut doctoratul în filozofie şi medicină la Universitatea din Bologna. A fost dragoman [tălmăcitor principal al guvernului otoman] pentru sultanul Mehmed al IV-lea (1642-1693; sultan între anii 1648-1687) în 1673, având un rol important în negocierile cu monarhia habsburgică în timpul marelui război turc. A alcătuit Tratatul de la Karlowitz (1699). Având influenţă la curtea sultanului Mustafa al II-lea (1664-1703; sultan între 1695-1703), a făcut multe pentru îmbunătăţirea situaţiei creştinilor în Imperiul Otoman. A scris mai multe tratate istorice, de gramatică etc.

[2] Alexandru Mavrokordatos, Pneumaticum instrumentum circulandi sanguinis sive de motu et usu pulmonum, ed. Lorenzo Guerrieri, Florenţa, L.S. Olschki, 1965, p. 7-21.

[3] Paschalis Kitromilides, ,,Muntele Athos şi Iluminismul” (Athos and the Enlightenment), în Muntele Athos şi monahismul bizantin (Mount Athos and Byzantine monasticism), ed. A. Bryer şi M. Cunningham, Aldershot, Variorum, 1996, p. 257-272.

[4] Ar fi totuşi de ridicat întrebarea: de ce nu s-au folosit modelele de educaţie bisericească existente în Imperiul Bizantin, înainte de căderea Constantinopolului ? Erau ortodocşii în vreun fel tributari faţă de învăţătura apuseană, socoteau ei că apusenii atinseseră un nivel de cultură superior celui bizantin clasic ? Îşi pierduseră grecii, într-o oarecare măsură, rădăcinile bizantine din cauza ocupaţiei otomane, sau chiar încrederea în acel filon bizantin care nu încetează să uimească nici astăzi, după atâtea veacuri ? Căderea Constantinopolului nu a însemnat doar căderea unui imperiu, ci s-a soldat şi cu pierderea încrederii într-o mentalitate care a fost şi este până astăzi superioară oricărei alte mentalităţi, iar abaterea de la acel model bizantin de viaţă a fost consemnată de istorie, de fiecare dată când a avut loc, ca o abatere de la Ortodoxie.

[5] Denumire greacă a cetăţii Troia; de unde şi numele poemului lui Homer, Iliada.

[6] Textul se află în Παραλληλον φιλοσοφίας και χριστιανισμου, Constantinopol, 1830, p. 82-91.

[7] Nicolae Zerzoulis (1710-1773), învăţat şi director al câtorva şcoli greceşti.

[8] Meftodie Anthrakitis (1660-1736) a fost un preot, învăţat şi director al Şcolilor Gioumeios şi Epiphaneios din Ioannina. El a avut o contribuţie însemnată la dezvoltarea Iluminismului grec. După ce a devenit preot, între anii 1697-1708, el a studiat filozofie, matematică, astronomie şi fizică la Veneţia. Revenit în Grecia, el a predat la mai multe şcoli. În 1723, Patriarhia Constantinopolului l-a acuzat oficial de erezie socotindu-l ,,cartezianist” şi a emis o condamnare a învăţăturilor sale, excomunicându-l.

Învăţaţii din Ioannina au protestat faţă de această hotărâre. Ulterior, Anthrakitis a mers la Constantinopol unde şi-a ars în public manuscrisele după ce s-a apărat înaintea Sinodului. I s-a ridicat excomunicarea, dar i s-a interzis să predea orice altceva în afară de învăţătura teologică acceptată. Din 1725, el a devenit director al Şcolii Epiphaneios din Ioannina, probabil până la moartea sa în 1736. A scris mai multe lucrări de matematică, logică etc.

[9] George P. Henderson, Renaşterea gândirii greceşti 1620-1821 (The revival of Greek thought 1620-1821), Albany, NY, State University of New York Press, 1970, p. 33-40; Paschalis Kitromilides, Iluminismul neo-elen (Νεοελληνικος Διαφωτισμος), ediţia a III-a, Atena, Fundaţia Culturală a Băncii Naţionale a Greciei, 2000, p. 43-48.

[10] Iosipos Moisiodax (1725-1800) a fost un filozof, profesor şi unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai Iluminismului grec. El s-a născut în oraşul Cernavodă din vestul Dobrogei. Se crede că a fost de origine română, însă el se prezintă în lucrările sale ca grec. Se presupune că educaţia primară, ca şi limba greacă le-a învăţat de la un cleric în Valahia. Ulterior a studiat în Grecia, după 1754 a studiat câţiva ani la Academia Athonită, apoi între anii 1759-1762 la Universitatea din Padova.

În 1765, în timpul domniei lui Grigorie al III-lea Ghica, Moisiodax a venit în Moldova unde a devenit director al Academiei Domneşti din Iaşi şi profesor de filozofie. Ideile lui filozofice, influenţate de John Locke, l-au adus în conflict cu reprezentanţii rânduielii tradiţionale, ducând la demisia sa în 1766. El va reveni pentru a doua oară la conducerea Academiei şi va fi silit din nou să demisioneze din cauza opoziţiei boierilor faţă de ,,modul său de predare”. A fost pentru puţină vreme profesor la Academia Domnească din Bucureşti, unde a şi murit în 1800.

[11] Paschalis Kitromilides, Iluminismul ca critică socială: Iosipos Moisiodax şi cultura greacă în secolul al XVIII-lea (The Enlightenment as social criticism: Iosipos Moisiodax and Greek culture in the eighteenth century), Princeton, Princeton University Press, 1992, p. 46-49, 80-82.

[12] Manuel Gedeon, ,,Εκκλησια και επιστημη κατα τον ΙΗ αιωνα”, în Η πνευματικη κινησις του γενους, ed. A. Angelou-P. Iliou, Atena, Ermis, 1976, p. 97-113.