----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Unitatea Bisericii şi Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine (VI)

- Scrisoare către dl. Robert Gardiner, secretar al Comisiei

pentru organizarea unei Conferinţe Mondiale a Comunităţilor Creştine -

a Arhiepiscopului Ilarion Troiţki († 1929), scrisă în 1916, pe când era arhimandrit

 

Episodul anterior

 

[Aceasta este partea dogmatică a canonului Sfântului Vasilie, în care el transmite opinia înaintaşului său Firmilian şi a Sfântului Chiprian.] Nici măcar cu un cuvânt Sfântul Vasilie nu combate, nici nu pune la îndoială aceste argumente dogmatice despre unitatea vieţii de har în Biserică. Dar aceasta este ceea ce el trebuia să facă în mod necesar, deoarece imediat după cuvintele citate, el începe să vorbească despre posibilitatea practicii aparent în dezacord cu această teorie dogmatică. ,,Dar fiindcă cu totul s-a părut oarecărora din cei de la Asia, pentru iconomia multora (οικονομιας ενεκα των πολλων), să se primească botezul lor. Fie primit (εστω δεκτον)”[1].

Trecerea de la raţionamentele dogmatice la învăţăturile ce ţin de disciplină este făcută pe un ton îngăduitor. Teoria dogmatică nu se schimbă, ci este permisă o practică îngăduitoare (εστω δεκτον). În cadrul unui punct de vedere dogmatic general, sunt posibile practici diverse, precum a fost de acord în principiu Sfântul Chiprian. Sfântul Vasilie chiar începe primul său canon cu o recunoaştere a posiblităţii practicii diferite. ,,Se cade a urma obiceiului celor din fiecare loc (aceasta se referă la cathari), pentru că cu deosebire au vorbit pentru botezul lor, cei ce atunci au pomenit pentru aceştia”. Dacă Sfântul Vasilie ar fi recunoscut botezul săvârşit în afara Bisericii ca dătător de har şi valid, atunci ar fi putut să nu raţioneze în această manieră. Atunci el ar fi trebuit să insiste că schismaticii nu trebuie botezaţi nicăieri, deoarece botezul este unul; dar pentru Sfântul Vasilie chestiunea privitoare la a-i boteza sau nu pe schismatici este determinată numai de practica Bisericii şi de beneficiul actului, potrivit cu împrejurările.

Vedeţi, potrivit cuvintelor Sfântului Vasilie, ,,a părut cel mai bine unora din Asia să primească botezul catharilor (οικονομιας ενεκα των πολλων)”, nu potrivit cu argumentele dogmatice, ci ca urmare a nimic altceva decât dogma aflată la Sfântul Chiprian despre unitatea vieţii harice doar în Biserică. Sfântul Vasilie argumentează pe de-a întregul la fel când vorbeşte de engratişti: ,,Se cade nouă a lepăda botezul lor. Şi de ar fi luat cineva de la dânşii [botez] pe acela, venind la Biserică, să-l boteze. Dacă aceasta va urma a fi piedică iconomiei celei obşteşti (εαν μελλη τη καθολου οικονομια εμποδιον εσεσθαι) iarăşi se cuvine a se întrebuinţa obiceiul, şi să urmăm iconomisirilor ce au făcut la noi Părinţii. Că mă sfiesc ca nu cumva întârziindu-i cu botezul să-i întârziem întru ale mântuirii prin această asprime a îndelungării. (...) Cei ce vin de la botezul acelora, să se ungă de credincioşi adică, şi aşa să se apropie la Taine” (canonul 1).

În cea de-a doua epistolă către Sfântul Amfilohie (canonul 47), Sfântul Vasilie insistă că engratiştii trebuie botezaţi. ,,De s-au oprit la voi aceasta a doua botezare; precum şi la romani, pentru oarecare iconomie (οικονομιας τινος ενεκα) ...”[2]. Încă o dată, precum este evident, în stabilirea practicii, nu conduce învăţătura dogmatică, ci mai degrabă principiul iconomiei Bisericii. Admiţând că este necesar a-i boteza pe engratişti, cu toate acestea, Sfântul Vasilie este de acord cu altă practică, doar pentru a nu pune piedici convertirii ereticilor prin asprimea regulii. Potrivit canonului Sfântului Vasilie, botezul engratiştilor este valid în sine sau nu ?

Bineînţeles că este invalid, de vreme ce el consideră mai corect a-i boteza pe ei. De ce este el de acord cu altă practică ? Doar pentru că problema practică a botezului ereticilor nu este pentru el legată inseparabil de învăţătura dogmatică a unităţii Bisericii. Biserica este una, şi doar în ea sfintele taine au har. Engratiştii nu au har, şi dacă cineva nu îi botează la primirea lor în Biserică, atunci procedând astfel nu îi face pe engratiştii înşişi o parte a Bisericii, o biserică locală, ci acţionează într-un asemenea mod doar pentru binele Bisericii, pentru a uşura convertirea ereticilor. O interpretare diferită a cuvintelor Sfântului Vasilie pare cu totul imposibilă. De ce este menţionat aici obiceiul locului sau ,,o oarecare iconomie” dacă chestiunea se referă la dogmă ? Pentru binele celor ce se convertesc sau pentru a urma obiceiurile diferitelor locuri, nu trebuie să tăgăduim adevărul consubstanţialităţii, unitatea Bisericii şi celelalte !

În cea de-a treia scrisoare a dvs. către arhiepiscopul Antonie, aţi citat întrucâtva inexact din cartea latină a dr. Johan Ernst,Ketzertoufangelegenheit in der altchristlichen Kirche noch Cyprian, Aneinz, 1901. Pe baza acestei cărţi savante, sunt convins că latinii contemporani sunt incapabili să înţeleagă gândirea Bisericii străvechi cu privire la viaţa harică. Dar în locul pe care l-aţi indicat, J. Ernst nu vorbeşte deloc despre faptul că ,,se pare că regulile canonice ale Sfântului Vasilie privind rebotezarea ereticilor nu au înţelesul dogmei creştine, ci ele exprimă disciplina strictă a Bisericii în acea perioadă în care el le-a scris”. Johan Ernst scrie următoarele:

,,În mare parte, poate în cea mai mare parte a Bisericilor din Asia, rebotezarea novaţienilor care cereau să fie primiţi în Biserică şi a schismaticilor în general era (făcută) în mod ferm regula, şi Vasilie citează ca bază pentru această practică argumentaţia lui Chiprian că celui din afara Bisericii care săvârşeşte un botez îi lipseşte dreptul canonic de a săvârşi în mod valid botezul. Dar pentru Sfântul Vasilie, lipsa de validitate a botezului novaţian (respectiv schismatic) nu este o chestiune de dogmă, ca pentru Sfântul Chiprian, ci o chestiune de disciplină care guvernează temporar Biserica. Termenul Παραδεξασθαι din canonul menţionat mai sus al ,,celor din vechime” este înţeles de el în sensul de posibilitate (als fakultatives), şi potrivit cu aceasta, el face recunoaşterea botezului novaţian dependentă de rânduielile care există în Bisericile separate” (p. 5-6).

Dacă acesta este cazul, atunci dintr-o practică sau alta a Bisericii este cu neputinţă a trage concluzii despre învăţătura dogmatică ! Dacă în practică cineva dintr-un grup din afara Bisericii nu este botezat la primirea sa în Biserică, aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin că Biserica, după cum se crede, îl recunoaşte ca aparţinând ei şi având harul Sfântului Duh care lucrează în ritul botezului săvârşit de ea.

Urmând regula ,,celor din vechime”, Sfântul Vasilie îi împarte pe toţi apostaţii în 3 clase în funcţie de modalitatea primirii lor în Biserică: erezie, schismă şi adunare necanonică (αιρεσεις, σχισματα, παρασυναγωγας), dar aceasta doar legat de modalitatea primirii. În mod categoric, cuvintele Sfântului Vasilie nu trebuie înţelese ca şi cum numai ereticii în sens strict nu aparţin Bisericii, în timp ce alţii rămân încă în Biserică. ,,Botezul schismaticilor, ως ετι της εκκλησιας οντων, ar trebui primit (Παραδεξασθαι)”, scrie Sfântul Vasilie. Cuvintele greceşti citate aici sunt adeseori traduse în modul următor: ,,Ca nefiind încă străini de Biserică” (traducerea slavonă din Cartea Canoanelor), ,,ca încă aparţinând Bisericii” (traducerea rusă din Lucrările Sfinţilor Părinţi), ,,mit der kirche nach in Vergindung stehen” (traducerea lui J. Ernst, p. 4).

Dar acestea nu sunt traduceri, ci interpretări care trebuie recunoscute ca fiind inexacte. Ar trebui tradus literal: ,,Ca fiind recent din Biserică”. Nu există aici nici un gând că schismaticii probabil încă aparţin Bisericii, ci gândul că ei au ieşit recent din Biserică. În orice caz, apartenenţa la Biserică cu greu poate fi exprimată prin prepoziţia εκ. Este dificil a concepe apartenenţa la Biserică sub forma unor etape succesive: Biserica, adunare necanonică, schismă. Dacă cuvintele Sfântului Vasilie ετι εκ της εκκλησιας ar fi desemnat vreun fel de apartenenţă a schismaticilor la Biserică, atunci o adunare necanonică ar trebui, în opinia sa, să aparţină şi mai mult Bisericii. Adepţii unei adunări necanonice sunt primiţi doar prin pocăinţă. Dar ce spune Sfântul Vasilie despre ei: ,,Dacă cineva a fost oprit de la slujbele dumnezeieşti fiindcă a fost găsit vinovat de păcat şi nu s-a supus canoanelor, ci şi-a arogat pentru sine dreptul de conducere şi funcţiile preoţeşti, şi alţii, părăsind Biserica Sobornicească (καταλιποντες την καθολικην εκκλησιαν), au plecat împreună cu el ...”.

Cum poate cineva să fie în Biserică, părăsind Biserica Sobornicească ? Aceasta ar fi un soi de auto-contradicţie de neînţeles a spune că schismaticii sunt încă în Biserică şi a afirma că adunările necanonice s-au depărtat de Biserică, au părăsit-o.

Aşadar, aceasta ne învaţă canonul 1 al Sfântului Vasilie. Biserica este Una şi numai ea singură are plinătatea totală a darurilor harismatice ale Sfântului Duh. Oricine s-a îndepărtat în orice fel de Biserică – erezie, schismă, adunare necanonică –, acest om pierde comuniunea harului lui Dumnezeu. Prin urmare, sfintele taine săvârşite în afara Bisericii nu au lucrarea harului. Doar pentru binele Bisericii, pentru a facilita unirea cu Biserica, se poate ca ritul botezului să nu fie repetat pentru cei care se convertesc, dacă el a fost săvârşit corect în afara Bisericii. Nu pentru că acest rit a fost deja o sfântă taină cu har, ci în nădejdea că darul plin de har va fi primit în însuşi actul unirii cu trupul Bisericii.

Dacă botezul din afara Bisericii este cu totul incorect chiar în aspectul său exterior, ca de exemplu la montanişti[3], atunci nu există nici o bază, nici un motiv (λογον, potrivit Sfântului Vasilie) pentru a arăta o asemenea bunăvoinţă faţă de ei. Numai pentru că Sfântul Vasilie nu lega în mod inseparabil practica Bisericii de orice fel de teorie dogmatică despre validitatea sfintelor taine în afara Bisericii – numai din acest motiv putea el în principiu să fie de acord cu permisibilitatea practicii diferite în diferite locuri, numai din acest motiv poate cineva ,,să urmeze obiceiul celor din fiecare loc”.

În caz contrar, dacă practica Bisericii ar fi fost inseparabil legată de principiile dogmatice, dacă primirea unui eretic sau schismatic fără botez ar fi însemnat apartenenţa lui la Biserică şi validitatea tainelor săvârşite în afara Bisericii, dacă validitatea tainelor ar fi depins de credinţa şi învăţătura dogmatică a ereticilor, atunci cu siguranţă Biserica ar fi trebuit să definească deplin şi exact ce fel de greşeală face pe cineva eretic, desparte pe cineva de Biserică şi face tainele invalide. Nu există o astfel de etichetare, şi din practica Bisericii cineva nu poate deduce nici o opinie predominantă generală.

Îmi este atrasă atenţia asupra canonului 95 al celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic. Mai înainte de toate, în acest canon se spune despre toţi ereticii şi schismaticii care se apropie de Biserică că ei ,,se adaugă la Ortodoxie, şi în partea celor ce se mântuiesc – τη μεριδι των σωξωμενον”. În consecinţă, mai înainte ei nu se numărau printre cei mântuiţi, adică în Biserică. Potrivit acestui canon este stabilită următoarea reglementare şi obicei: ,,Pe ariani adică şi machedoniani, şi navatiani, pe cei ce se zic pe sineşi curaţi, şi ariseri (stângaci), şi pe patrusprezeciani, adică mercuriani şi apolinarişti îi primim, dând ei libele (mărturisirea credinţei în scris), şi anatematisind pe tot eresul ce nu cugetă, precum cugetă Sfânta lui Dumnezeu Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică, pecetluindu-se ei, adică ungându-se ei mai întâi cu Sfântul Mir ... Nestorianii trebuie a face libeluri, şi a anatematisi eresurile, ... şi aşa a se împărtăşi cu sfânta cuminecătură”[4].

Este cu putinţă a explica această hotărâre a Sinodului Ecumenic dintr-un punct de vedere strict dogmatic ? Nicidecum. Novaţienii erau schismatici; nestorienii erau eretici dincolo de orice îndoială, condamnaţi de un Sinod Ecumenic. Şi pe neaşteptate canonul celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic este mai strict şi mai riguros faţă de schismatici decât faţă de eretici.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Pidalion, tradus din limba greacă de mitropolitul Veniamin Costachi, Mânăstirea Neamţu, 1844, p. 440-441.

[2] Pidalion, p. 461.

[3] După cum scrie în canonul 1 al Sfântului Vasilie cel Mare, montaniştii botezau ,,în Tatăl, şi în Fiul, şi în Montan, şi în Priscila”.

[4] Pidalion, p. 231.