----------------

 

Carti in site

 

--------------------

NIHILISMUL

Rădăcina revoluţiei epocii moderne (I)

de ieromonah Serafim Rose

 

Prefaţa editorului[1]

La începutul anilor ’1960, într-un apartament de la subsol, în apropiere de centrul oraşului San Francisco, Eugene Rose, viitorul părinte Serafim, stătea la biroul său acoperit cu vrafuri de cărţi şi teancuri de dosare. Încăperea era tot timpul întunecoasă fiindcă puţină lumină ar fi putut intra pe fereastră. Cu câţiva ani înainte ca Eugene să se fi mutat, aici avusese loc o crimă, şi unii spuneau că un duh necurat sălăşluia încă acolo. Dar Eugene, ca şi cum ar fi sfidat acest duh şi duhul veşnic întunecat al oraşului, avea un perete acoperit cu icoane, în faţa cărora licărea întotdeauna o candelă roşie.

În această încăpere, Eugene a început să scrie o cronică monumentală a războiului omului modern împotriva lui Dumnezeu: încercarea omului de a distruge Vechea Ordine şi de a crea una nouă fără Hristos, de a nega existenţa Împărăţiei lui Dumnezeu şi de a clădi în locul ei propria utopie pământească. Lucrarea pe care plănuia să o scrie era intitulată Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu.

Cu numai câţiva ani înainte de aceasta, Eugene însuşi fusese prins în mrejele Împărăţiei omului şi suferise; şi el fusese în război cu Dumnezeu. Respingând creştinismul protestant în care fusese crescut ca fiind lipsit de vlagă şi zadarnic, el a luat parte la contracultura nonconformistă a anilor ’1950 şi s-a adâncit în studiul religiilor şi filozofiilor orientale care învăţau că Dumnezeu este în fond impersonal. Asemenea artiştilor şi scriitorilor absurdului ai vremii sale, Eugene a încercat frizând nebunia să frângă procesele de gândire logică ca un mod de a ,,pătrunde de cealaltă parte”. El a citit cuvintele ‘profetului’ nebun al nihilismului, Friedrich Nietzsche, până când aceste cuvinte i-au răsunat în suflet cu o putere electrizantă, infernală.

Prin toate aceste mijloace, el căuta să dobândească Adevărul sau Realitatea cu mintea; dar toate au eşuat. Căzuse într-o asemenea stare de deznădejde, încât mai târziu, când i s-a cerut să o descrie, el nu a putut decât să spună: „Am fost în iad”. Se îmbăta şi se războia cu Dumnezeul despre care afirma că a murit, se tăvălea pe podea şi ţipa la El să-l lase în pace. Odată, când era beat, el scria: „Sunt bolnav, aşa cum sunt toţi oamenii cărora le lipseşte dragostea lui Dumnezeu”. „Ateismul – scria Eugene câţiva ani mai târziu –, adevăratul ateism ‘existenţial’, care arde de ură faţă de un Dumnezeu părut nedrept sau nemilostiv, este o stare spirituală; este o încercare reală de a te război cu adevăratul Dumnezeu ale cărui căi sunt atât de neînţeles până şi pentru cei mai credincioşi dintre oameni, şi nu o dată a fost văzută a se sfârşi cu o vedenie orbitoare a Celui pe care ateul autentic Îl caută cu adevărat. Hristos este Cel care lucrează în aceste suflete. Antihristul nu va fi întâlnit la origine printre marii tăgăduitori, ci printre mărunţii susţinători la care Hristos este doar pe buze. Nietzsche, numindu-se pe sine antihrist, a dovedit prin aceasta foamea sa puternică de Dumnezeu”.

Într-o astfel de stare de foame puternică se afla Eugene la sfârşitul anilor ’1950. Şi apoi, asemenea unei rafale neaşteptate de vânt, a pătruns în viaţa sa o realitate pe care niciodată nu ar fi putut-o prevedea. Către sfârşitul vieţii şi-a amintit acest moment:

„Ani în şir, în căutările mele, eram mulţumit că sunt ‘deasupra tuturor tradiţiilor’, dar întrucâtva credincios lor ... Când am vizitat o biserică ortodoxă, am făcut-o numai pentru a vedea altă ‘tradiţie’. În orice caz, când am intrat într-o biserică ortodoxă pentru prima oară (o biserică rusă din San Francisco), s-a întâmplat cu mine ceva ce nu trăisem în nici un templu budist sau alt templu oriental: ceva din inima mea îmi spunea că aici era ‘acasă’, că toate căutările mele se încheiaseră. Nu ştiam cu adevărat ce înseamnă aceasta, deoarece slujba era neobişnuită pentru mine şi într-o limbă străină. Am început să particip la slujbe ortodoxe mai des, treptat învăţând limba şi obiceiurile. ... O dată cu familiarizarea mea cu Ortodoxia şi ortodocşii, am început să realizez un lucru nou: că Adevărul nu era doar o idee abstractă, căutată şi cunoscută de minte, ci era ceva personal – chiar o Persoană – căutată şi iubită de inimă. Şi aşa L-am întâlnit pe Hristos”.

În timp ce lucra la Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu în apartamentul său de la subsol, Eugene se lua încă la trântă cu ceea ce descoperise. El găsise Adevărul în chipul nedeformat al lui Hristos, aşa cum fusese păstrat în Biserica Ortodoxă Răsăriteană, dar tânjea să pătrundă în ceea ce el numea ‘inima inimilor’ acelei Biserici, dimensiunea ei mistică, nu aspectul său plictisitor, lumesc, organizatoric. Îl dorea pe Dumnezeu, şi Îl dorea cu ardoare. Scrierile sale din această perioadă erau un soi de catharsis pentru el: o cale de ieşire din neadevăr, din întunericul subteran către lumină. Deşi sunt filozofice ca ton, mult mai mult decât scrierile sale ulterioare, aceste scrieri timpurii s-au născut dintr-o suferinţă profundă care era încă foarte proaspătă în sufletul lui. Era firesc ca el să scrie mult mai mult despre Împărăţia omului, în care a suferit întreaga sa viaţă, decât despre Împărăţia lui Dumnezeu, pe care până atunci doar o întrezărise. La acea vreme, el vedea încă Împărăţia lui Dumnezeu prin prisma Împărăţiei omului.

Din cele 14 capitole pe care Eugene plănuise să le scrie pentru a sa magnum opus, doar cel de-al şaptelea a fost dactilografiat în forma sa completă; celelalte au rămas în notiţe scrise de mână. Acest capitol, pe care-l prezentăm aici, este despre filozofia nihilismului.

Nihilismul – concepţia că nu există Adevăr absolut, că toate adevărurile sunt relative – este, afirma Eugene, filozofia fundamentală a secolului XX: „În vremurile noastre, ea a devenit atât de larg răspândită şi universală, a pătruns atât de într-amănunt şi adânc în minţile şi inimile tuturor oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un ‘front’ pe care să poată fi combătut”. Miezul acestei filozofii, spunea el, a fost „exprimat cel mai limpede de Nietzsche şi de un personaj al lui Dostoievski în fraza: ‘Dumnezeu este mort, prin urmare omul devine dumnezeu şi totul este permis’”.

Din propria experienţă, Eugene credea că omul modern nu poate ajunge la Hristos pe deplin până când el nu conştientizează mai întâi cât de mult s-a depărtat de Dumnezeu el şi societatea sa, adică, până când nu se va confrunta mai întâi cu nihilismul din sine. „Nihilismul epocii noastre se află în toate – scria el – şi aceia care nu aleg să-l combată, cu ajutorul lui Dumnezeu, în numele desăvârşirii Fiinţei Dumnezeului celui viu, sunt înghiţiţi deja de el. Am fost duşi pe marginea abisului nimicului şi, fie că recunoaştem natura sa sau nu, prin afinitatea cu nimicnicia omniprezentă înlăuntrul nostru, vom fi înghiţiţi de el dincolo de orice nădejde de izbăvire dacă nu ne ţinem în credinţa deplină şi de netăgăduit (care, punând la îndoială, nu se îndoieşte) în Hristos, fără de care cu adevărat nimic nu suntem”.

Ca scriitor, Eugene a simţit că el trebuia să-i cheme pe contemporanii săi să iasă din abis. Scria nu numai din setea sa de Dumnezeu, ci şi din preocuparea lui faţă de alţii care-L căutau pe Dumnezeu – chiar faţă de cei care, aşa cum făcuse el însuşi odinioară, L-au respins pe Dumnezeu sau s-au luptat cu El din însăşi setea lor de El.

Din durerea inimii sale, din întunericul vieţii sale de altădată, Eugene vorbeşte omenirii contemporane care se găseşte în aceeaşi suferinţă şi întuneric. Acum, după 30 ani de la scrierea acestei lucrări, pe măsură ce puterile nihilismului şi anti-creştinismului intră tot mai adânc în fibra societăţii noastre, cuvintele lui sunt mai necesare ca oricând. Confruntându-se şi luptând împotriva nihilismului din sine, el ne poate ajuta să nu cădem pradă duhului său distrugător de suflet şi să ne lipim de Hristos, Adevărul veşnic întrupat.

 

Monah Damaschin Christensen

 

* * *

 

I. Problema adevărului

Ce este nihilismul, în care noi am văzut rădăcina revoluţiei epocii moderne ? La prima vedere, răspunsul nu pare dificil; câteva exemple evidente [de nihilism] ne vin imediat în minte. [Nihilism este] programul fantastic de exterminare al lui Hitler, Revoluţia bolşevică, atacul dadaist asupra artei; [nihilismul] este rădăcina din care au izvorât aceste mişcări, reprezentat cel mai notabil de câţiva indivizi ‘posedaţi’ de la sfârşitul secolului XIX – poeţi precum Rimbaud şi Baudelaire, revoluţionari ca Bakunin şi Neceaev[2], ‘profeţi’ ca Nietzsche. Există, la un nivel mai modest printre contemporanii noştri, neliniştea vagă care-i conduce pe unii către a se strânge în jurul unor magicieni ca Hitler, şi pe alţii către a căuta refugiu în droguri sau false religii, sau către a comite acele crime ‘absurde’ care devin tot mai caracteristice acestor vremuri. Dar acestea nu reprezintă decât suprafaţa spectaculoasă a problemei nihilismului. A explica până şi acestea, odată ce cineva examinează [chestiunea] dincolo de planul superficial, nu este câtuşi de puţin o sarcină uşoară; dar sarcina pe care am stabilit-o pentru acest capitol este mai cuprinzătoare: a înţelege natura întregii mişcări pentru care aceste fenomene sunt doar exemple extreme.

Pentru a face aceasta, va fi necesar să evităm două mari capcane care stau de o parte şi de alta a căii pe care ne-am ales-o, în care au căzut cei mai mulţi comentatori ai spiritului nihilist al epocii noastre: apologia şi diatriba.

Oricine este conştient de imperfecţiunile şi relele prea evidente ale civilizaţiei moderne, care au fost prilejul şi cauza mai prompte ale reacţiei nihiliste – cu toate că noi vom vedea că acestea au fost totodată rodul unui nihilism incipient –, nu poate decât să simtă o oarecare simpatie faţă de unii bărbaţi, măcar, care au participat la această reacţie. O astfel de simpatie poate lua forma milei faţă de oameni care, dintr-un punct de vedere, pot fi văzuţi ca ‘victime’ inocente ale condiţiilor împotriva cărora a fost îndreptat efortul lor; sau încă, poate fi exprimată în opinia comună că anumite tipuri de fenomene nihiliste au de fapt o semnificaţie ‘pozitivă’ şi un rol de jucat într-o ‘nouă evoluţie’ a istoriei sau a omului.

Cea din urmă atitudine, pe de altă parte, este ea însăşi unul din roadele cele mai evidente ale nihilismului discutat aici; însă prima atitudine, măcar, nu este cu totul lipsită de adevăr sau dreptate. Oricum, tocmai din acest motiv, trebuie să fim cu atât mai atenţi să nu-i dăm o importanţă necuvenită. Este mult prea uşor, în atmosfera ceţii intelectuale care împânzeşte cercurile liberale şi umaniste de astăzi, a permite ca simpatia faţă de o persoană nefericită să se transforme în receptivitate faţă de ideile sale. Fără îndoială, nihilismul este într-un anumit sens ‘bolnav’, şi boala sa este o mărturie a bolii unei epoci în care cele mai bune elemente – ca şi cele mai rele – se întorc către nihilism; dar boala nu se vindecă, nici măcar diagnosticată corect de ‘simpatie’.

În orice caz, nu există un astfel de lucru ca ‘victime inocente’ în totalitate. Nihilistul este implicat mult prea evident în chiar păcatele şi vina omenirii care au produs relele epocii noastre; şi ridicându-se la luptă – aşa cum fac toţi nihiliştii nu numai împotriva ‘abuzurilor’ şi ‘nedreptăţilor’ reale sau închipuite din ordinea socială şi religioasă, ci şi împotriva ordinii însăşi şi a Adevărului care stă la baza acestei ordini – nihilistul ia parte activă la lucrarea satanei (fiindcă aceasta este), care nu poate fi explicată cu nici un chip prin mitologia ‘victimei inocente’. În ultimă instanţă, nimeni nu îi slujeşte lui satan împotriva voinţei sale.

Dar dacă ‘apologia’ este departe de intenţia noastră în aceste pagini, scopul nostru nu este nici simpla diatribă. De exemplu, nu este suficient să condamni nazismul sau bolşevismul pentru ‘barbarismul’, ‘gangsterismul’ sau ‘anti-intelectualismul’ lor, şi nici avangarda artistică sau literară pentru ‘pesimismul’ sau ‘exhibiţionismul’ lor; de asemenea, nu este suficient să aperi ‘democraţiile’ în numele ‘civilizaţiei’, ‘progresului’ sau ‘umanismului’, sau pentru că susţin ‘proprietatea privată’ sau ‘libertăţile civile’. Astfel de argumente, cu toate că unele dintre ele posedă o doză de dreptate, sunt în realitate chiar irelevante; loviturile nihilismului izbesc prea adânc, programul său este mult prea radical pentru a fi contracarat în mod efectiv de ele.

Nihilismul are eroarea ca rădăcină a sa, şi eroarea poate fi biruită doar de Adevăr. Cea mai mare parte a criticii nihilismului nu este îndreptată câtuşi de puţin împotriva acestei rădăcini, şi raţiunea pentru aceasta – aşa cum vom vedea – este că nihilismul a devenit în vremea noastră atât de răspândit şi atotpătrunzător, a intrat atât de complet şi adânc în minţile şi inimile tuturor oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un ‘front’ pe care să poată fi combătut; şi cei care cred că-l combat folosesc cel mai adeseori armele lui, care se întorc de fapt împotriva lor.

Unii probabil vor obiecta – de îndată ce au văzut scopul proiectului nostru – că am aruncat plasa prea larg, că am exagerat extinderea nihilismului sau, dacă nu, atunci că fenomenul este atât de universal încât a-l înfrunta nu este câtuşi de puţin la îndemână. Trebuie să recunoaştem că sarcina noastră este una ambiţioasă, cu atât mai mult din cauza ambiguităţii multor fenomene nihiliste; şi, într-adevăr, dacă ar fi să încercăm o examinare exhaustivă a problemei, lucrarea noastră nu s-ar sfârşi nicicând.

Cu toate acestea, este posibil să ne aruncăm plasa în larg şi să prindem totuşi peştele pe care îl căutăm – fiindcă, la urma urmei, este un singur peşte, şi unul mare. O documentare completă a fenomenelor nihiliste iese din discuţie; dar o examinare a mentalităţii nihiliste unice care stă la baza lor, şi a efectelor ei indiscutabile şi a rolului ei în istoria contemporană este cu siguranţă posibilă.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Cartea, cu titlul original NIHILISM. The Root of the Revolution of the Modern Age, a fost tipărită de Frăţia Sfântul Ghermano de Alaska, în 1994.

[2] Despre Mihail Bakunin şi Serghie Neceaev, a se vedea Obârşia răului. Lupta comunismului împotriva Bisericii lui Hristos.