----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
Partea a II-a
Biserica de Apus de la Revoluţia franceză până în prezent (1789-1910)
 
Capitolul I
Anticreştinismul de la Revoluţia franceză
 
§. 189. Starea nouă a culturii şi influenţa ei asupra dezvoltării Bisericii de Apus de la Revoluţia franceză încoace

Luptele din Apus între creştinism şi anticreştinism în secolul XIX şi în cel prezent devin încă mai evidente, dacă vom arunca o privire asupra filozofiei, ştiinţelor naturale, literaturii şi artei, precum şi asupra fenomenelor politice, sociale şi anticreştine religioase din secolul XIX şi din cel prezent.

Ce priveşte filozofia, am văzut mai sus (§ 184) că în Englitera şi Germania ajunsese dominant un deism, şi raţionalism searbăd, iar în Francia chiar ateismul şi materialismul, când a izbucnit Revoluţia franceză. Dar odată cu ea în Germania deismul şi raţionalismul ajunse la o dezvoltare nouă şi mai solidă prin filozofia lui Kant († 1804). Acesta declară că raţiunea nu poate ajunge teoretic la nici o cunoştinţă religioasă şi că numai sensul practic sau conştiinţa ne constrânge a postula sau a presupune un Dumnezeu şi nemurirea sufletului.

Kant considera creştinismul numai ca institut moral, nu strict necesar, dar folositor; pentru el întreaga religie consistă în morală şi sistemul său, numit criticism, de la critica ce Kant făcu raţiunii sau capacităţii raţiunii, era o filozofie raţionalistă critică. El deschide în Germania seria unor filozofi celebri, care succedară unul după altul. Aceştia sunt: Fichte († 1814), Iacobi († 1819), Hegel († 1831), Herbart († 1841), Fries († 1843), Schelling († 1854), Fichte fiul († 1879), ş.a. Dintre aceştia Iacobi şi Fries se menţinură încâtva pe terenul raţionalist al lui Kant, însă moderară scepticismul său raţional prin teza că trebuie a considera ca adevărat sentimentul religios inalienabil, aşa că despre amândoi se poate zice, ce zicea Iacobi despre sine, că cu raţiunea este păgân, iar cu inima creştin.

Fichte tatăl profesa la început o filozofie aproape ateistă, mai apoi una ceva mai creştină, dar nicidecum bisericească, ci numai o filozofie gnostică-creştină şi panteistă. Schelling şi Hegel au fost de asemenea panteişti; Schelling adică profesa o filozofie naturală panteistă, iar Hegel o filozofie logică sau spirituală panteistă. Dar ambii tindeau a concilia filozofia lor cu creştinismul. Schelling făcu aceasta prin a sa ,,Filozofie pozitivă” de mai târziu; el avu şcolari şi între teologii romano-catolici; iar Hegel o făcu chiar de la început. El credea că se poate menţine în punctul de vedere al protestanţilor ortodocşi şi chiar avu şcolari între teologii protestanţi.

Dar şcolarii lui se despărţiră în două direcţii, în dreapta şi stânga, sau direcţia hegelianilor bătrâni şi a hegelianilor tineri. Cei dintâi afirmau şi susţineau că filozofia lui Hegel este de perfect acord cu creştinismul; ei pe baza acestei filozofii cultivară teologia speculativă sau teoretică în sens luteran ortodox, aşa Daub († 1836), Marheineke († 1846), Goschel († 1861), Rosenkranz († 1879), ş.a. Dar şcolarii lui Hegel erau în număr covârşitor hegeliani tineri şi din această direcţie s-au format în sfera teologiei reprezentanţii şcoalei nouă din Tubingen şi ai teologiei negative sau distructive, cum au fost: Ferdinand Christian Baur († 1860), David Strauss († 1874), Feuerbach († 1872), Bruno Bauer († 1882); aceştia la sfârşit degenerară unii până la materialism. Un produs al hegelianilor tineri în sfera literaturii profane fu aşa-zisa ,,Germania Jună”, care avu ca poet celebru al său pe Heine († 1856). Dar aceste producţii au atras şi apunerea şcoalei lui Hegel.

Fichte fiul şi alţi reprezentanţi ai şcoalei zise teiste, ca Weisse († 1866), Braniss († 1870), Wirth († 1879), Ulrici († 1884) ş.a. au readus filozofia mai decisiv în armonie cu creştinismul; această şcoală de asemenea a produs teologi speculativi, care cultivară în spiritul ei filozofic dogmatica creştină. La aceste sisteme de filozofie idealistă postcantiane s-au adus mai târziu pe la 1865 încă unul, ce cultiva din nou criticismul lui Kant, adică neocantianismul. Dar odată cu toate aceste sisteme de filozofie idealistă, se propagă şi filozofia realistă sau de experienţă a lui Herbart; ea limită activitatea ei la experienţa clarificată prin cugetare şi din sfera ei excludea religia, ca nefiind obiect al experienţei. Mulţi bărbaţi serioşi adoptară această filozofie; ea nu are un punct de vedere creştin, însă se poate concorda cu creştinismul.

Tot în astfel de raport stă cu creştinismul şi filozofia lui Lotze († 1881) şi mai mult încă filozofia lui Eucken, filozof actual (născut la 1846)[1], pe când filozoful Glogau, decedat în 1895, profesa decisiv în sens creştin. În raport diametral opus cu creştinismul stă altă filozofie, introdusă în Germania de Schopenhauer († 1866) cu scrierea lui ,,Lumea ca voinţă şi imaginaţiune”, iară după moartea lui Schopenhauer, de Hartmann (născut în 1842) cu scrierea lui ,,Filozofia inconştientului” sau cu realismul lui zis transcedental. Schopenhauer şi Hartmann declarară, negreşit fiecare în sens diferit, că lumea este productul unei voinţe impersonale şi al imaginaţiunii proprie acesteia; ambele inconştiente, ajung a fi conştiente tocmai în om şi atunci recunosc şi recuză lumea creată ca pe cel mai mare rău (ca pesimism).

La 1880 Hartmann anunţă această filozofie prin o scriere deosebită cu titlul ,,Zersetzung des Christentums in der modernen Theologie” (Descompunerea creştinismului în teologia modernă). Filozofia lui Schopenhauer şi a lui Hartmann este deodată ateistă şi pesimistă; ea respinge toate noţiunile de până acum atât religioase cât şi morale şi cu drept cuvânt este numită filozofie disperată; ea are oarecare afinitate numai cu buddhismul, religia Asiei orientale. Pe acelaşi făgaş anticreştin merge şi filozofia lui Nietzsche, care muri nebun la 1900, sau mai precis scrierea lui ,,Also sprach Zarathustra” (Aşa vorbi Zoroastru), cu expoziţia lui briliantă, cu idealul lui despre omul superior (Ubermensch) al viitorului, care nu va mai şti de religia nici de morala creştină, ce-i o morală bună pentru sclavi (Sklavenmoral), ci va cunoaşte numai egoismul nelimitat.

Filozofia panteistă din timpul mai recent are ca reprezentanţi pe Fechner († 1887), Wundt şi Paulsen († 1908). O filozofie ateistă senzualistă, ce refuză de a admite ceva mai presus de lumea materială a inaugurat în Francia August Comte († 1857) şi a propagat-o Emil Littre († 1881). Oarecare asemănare cu ea are în Englitera filozofia inductivă, adică empirică a lui Stuart Mill († 1873) şi filozofia agnosticismului (ce nu ştie de ceva mai presus de sensuri), sau evoluţionismul (teoria despre dezvoltarea progresivă a lumii de la sine însăşi), profesat de Herbert Spencer († 1903) şi răspândit de la 1860. O doctrină filozofică foarte agreată în cercuri largi este monismul, ce susţine că Dumnezeu şi lume, spirit şi corp, forţă şi materie sunt una şi aceeaşi. Monism este atât panteismul, întrucât afirmă că Dumnezeu şi universul cu toate ale sale: spirite, corpuri, forţe şi materii sunt una şi aceeaşi fiinţă, cât şi materialism, întrucât afirmă că există numai corp sau materie, şi că spiritul este numai produs al corpului şi forţa numai proprietate, calitate a materiei[2].

Filozofia cu aceste direcţii ale ei a avut influenţă mai întâi asupra ştiinţelor naturale; pe când naturaliştii din secolele anterioare erau credincioşi şi chiar unii din timpul prezent, ca botaniştii Reinke şi Dennert, fizicianul William Thomason, Lord Kelvin († 1907) şi ei cred că pot cunoaşte pe Dumnezeu foarte lămurit din natură. Cei mai mulţi naturalişti din timpul cel mai recent afirmă din contră, sub influenţa direcţiei filozofice predominante, că ei nu află nicăieri în natură dovezi despre existenţa unui Dumnezeu personal, alţii iarăşi declară că chiar sufletul omului este o secreţiune a materiei, o secreţiune a creierului etc, despre a cărui natură esenţial spirituală şi libertate şi nemurire nu poate fi vorbă; aşa afirmă de la jumătatea secolului XIX Carol Vogt († 1895), Moleschott († 1893), Buchner († 1899) şi toţi materialiştii moderni.

Darwin, naturalist englez († 1882), al cărui elev foarte zelos din Germania este zoologul Häckel, a mers şi mai departe; prin teoria lui aşa zisă despre descendenţă, sau prin doctrina lui despre originea speciilor în lumea organică, pe calea unei selecţiuni naturale, Darwin a pus bazele concepţiei că omul şi maimuţa descind din un strămoş comun, în sfârşit că toate fiinţele organice se vor fi dezvoltat poate numai din o celulă primitivă. În timpul cel mai recent Ladenburg, profesor de ştiinţele naturale, pretinde chiar ca întreaga cultură generală să aibă de bază ştiinţele naturale cele materialiste. Dar în opoziţie cu ,,Liga monistă” cea materialistă, fondată de Häckel la 1906, se constitui la 1907, din iniţiativa botanistului Dennert ,,Liga Kepler” aşa numită de la Kepler, astronom celebru şi bun creştin († 1630), cu scopul de a cultiva ştiinţele naturale în sens teist[3].

Filozofia anticreştină a timpului avu şi asupra literaturilor naţionale aceeaşi influenţă ca şi asupra ştiinţelor naturale. Pe la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX literatura clasică atât în Francia cât şi în Germania nu mai stă pe teren creştin. Precum încă mai înainte Lessing († 1781) aşa apoi Goethe († 1832) şi Schiller († 1805) nu sunt reprezentanţi ai liricii creştine, deşi despre Schiller ca şi despre Iacobi putem zice că raţionează ca păgân, dar simte ca creştin. Însă în primele decenii ale secolului XIX se afirmă o reacţiune spre religie în Germania şi în Francia pe terenul literaturii ca şi pe alte terenuri. După şcoala ce-şi luă ca model păgânismul clasic a urmat un timp aşa zisă şcoală romantică; aceasta în poemele sale exprima idei creştine, ba arăta chiar oarecare dispreţ pentru antichitatea clasică şi o deosebită predilecţie pentru producţiile creştine ale evului mediu.

Dar ,,Germania Jună” product al şcoalei hegeliene şi ,,Francia Jună”, ce avea cu ea afinitate de idei, precum şi eroii şi admiratorii moderni ai Revoluţiei s-au întors iarăşi la direcţia cea inimică spiritului creştin, pe când poeţii patriotici ai Germaniei erau şi apărătorii creştinismului. În literatura engleză Lord Byron († 1824) a fost pesimist şi sceptic despre Dumnezeu, pe când în restul literaturii engleze, precum şi în cea spaniolă, italiană, scandinavă şi olandeză preponderează spiritul creştin. În ţări germane din contră spiritul ,,Germaniei June” a pătruns chiar în pedagogie şi între învăţători; îndemnul a fost dat mai cu seamă de propaganda lui Diesterweg († 1866), pedagog foarte important de altfel. Totuşi ştiinţa şi literatura Germaniei precum şi a Franciei conţine şi curente opuse, ce promit o revenire la spiritul creştin.

Arta în secolul XIX de asemenea s-a depărtat mai mult de Biserică şi are un cult pentru istoria profană, pentru natură şi senzualitate. Dar totuşi mai fiecare domeniu al artei are şi producţii religioase şi bisericeşti. Aşa corifeii muzicii Haydn († 1809), Mozart († 1791), Beethoven († 1827), Liszt († 1886) la romano-catolici, apoi Mendelsohn-Bartholdi († 1847) la protestanţi; aşa pictorii Cornelius († 1867), Overbeck († 1869), Führich din Viena († 1876), Richter († 1884) la romano-catolici, Kaulbach († 1874), Lessing († 1870) la protestanţi; aşa Canova, sculptor italian († 1882) la romano-catolici, Thorwaldsen († 1844), danez, la protestanţi.

Biblia au fost ilustrată splendid mai ales de germanul Schnorr de Karolsfeld († 1872), un protestant şi de francezul Dore († 1883), dar ilustraţiile la cel dintâi sunt mai grave, la acest din urmă cu mai mare efect. În arhitectura bisericească în locul stilului renaissance, corupt din secolul XVII şi XVIII, a ajuns a domina nu atât ca în arhitectura profană stilul clasic antic reînnoit şi stilul renaissance mai pur, aşa zis stilul imperiului (Empirestil), pentru că înflori pe timpul primului imperiu francez (1804-1814) şi nici atât ,,Arhitectura secolului XIX” introdusă de Schinkel din Berlin († 1841), ci mai vârtos stilul antichităţii creştine şi cel din evul mediu reabilitat, adică stilul basilicelor, stilul romanic, şi mai ales stilul gotic. Capodopera stilului gotic din Germania este catedrala din Colonia; aceasta începu a se zidi în anul 1248 şi s-a terminat complet în anii 1842-1880.

Chiar alăturea cu gustul general pentru teatrul modern, emancipat de creştinism, s-a putut menţine încă un interes extrem pentru reprezentaţiile Patimilor Domnului, ca înnoire a ,,misterelor” din evul mediu; aceste reprezentaţii se dau din zece în zece ani în satul Oberammergau din Bavaria, în toate duminicile de la sfârşitul lui mai până la jumătatea lui septembrie, fiind faţă spectatori de aproape şi de departe; ele au de subiect istoria Patimilor Domnului[4].

Pe terenul politic-social efectul direcţiei anticreştine de a gândi şi a simţi se vede mai ales în întinderea socialismului, sub care se înţelege socialismul radical, adică comunismul şi anarhismul. Socialismul ca şi comunismul sunt productele spiritului revoluţionar şi tind a distruge ordinea socială în fiinţă şi a o clădi din nou radical; singura deosebire între socialişti şi comunişti este că socialiştii reclamă o nouă împărţire pretinsă dreaptă a averii între săraci şi bogaţi, între capitalişti şi muncitori, pe când comuniştii luptă pentru desfiinţarea proprietăţii personale şi pentru introducerea proprietăţii comune, din care oricine să primească cât are trebuinţa[5].

Socialiştii şi comuniştii resping şi creştinismul, tocmai pentru că Biserica este o parte din ordinea socială în fiinţă şi pledează numai pentru ameliorarea morală a acesteia[6]. Saint-Simonismul din Francia şi în afinitate cu el Owenismul din Englitera şi din America de Nord, în deceniul al doilea şi al treilea al secolului XIX oricât deviază de la credinţa şi morala creştină, au fost totuşi încercări relativ încă idealiste şi timide ale socialismului.

Saint-Simon, un conte francez a murit la 1825, doi ani după ce încercă a se sinucide fără a reuşi. El vedea în creştinism o religie curat socialistă şi comunistă. Despre sistemul său vom trata şi mai jos în §. 191, fiindcă el apare totodată ca un eres modern între catolicii francezi. Iară Robert Owen era un proprietar de fabrici filantrop din Englitera. El începu activitatea lui de reformator social întâi la 1823 în America de Nord, apoi de la 1827 continuă a lucra în Englitera, fără să fi ajuns în vreo parte la rezultate în adevăr practice şi muri la 1858.

Owen plecase de la convingerea că civilizaţia a dus omenirea la marginea prăpastiei; purtarea lui de grijă o îndreptă mai ales asupra părţii neglijate a poporului englez; el era de opinie că oamenii în loc de a-şi pune piedici unii altora trebuie să se ajute reciproc şi să se bucure de rodul muncii lor comune; căsătoria nenaturală trebuie înlocuită cu iubirea liberă, iară familia cu comuna; viaţa omenească este numai pe lumea aceasta; orice religie, ce se întinde dincolo de această lume, este o amăgire; omul n-are nevoie de religie. Dacă ar fi pus din copilărie în o stare bună, fără să încerce sărăcie şi ignoranţă, el ar fi plin de bunătate către toate vieţuitoarele şi n-ar mai simţi trebuinţă de împărţirea proprietăţii.

Din contra, profeţii francezi ai revoluţiei de pe la 1840 profesau un comunism ce duce direct la anarhie; aşa Proudhon († 1865) declară că proprietatea este hoţie ş.a. Louis Blanc († 1882) care începu tot atunci propaganda lui socialistă, n-a mers aşa departe. Comunismul şi-a manifestat teroarea lui în Paris chiar la revoluţia din 1848; el s-a făcut cunoscut şi în revoluţia din 1870-1871 în forma comunei din Paris cu omoruri şi incendii, spre a distruge toată ordinea existentă şi a-şi afirma dominaţia lui.

Socialismul, cu care se asociază bucuros şi comunismul, şi care şi lesne se transformă în comunism, face propagandă mai ales în pătura muncitorilor; de la 1864 în toate ţările europene s-a format o asociaţie proprie de lucrători cu idei socialiste, aşa zisa Asociaţie internaţională a lucrătorilor, supranumită şi ,,Internaţionala roşie” sau ,,Spectrul roşu”, asociaţie de mai multe milioane de lucrători din toate ţările Europei cu centrul la Londra; în fruntea ei a fost întâi Karl Marx († 1883), un german fost docent în filozofie.

Socialismul se prezintă în Germania şi cu numele de democraţia socială şi are partizani îndrăzneţi între savanţi (ca Lasalle † 1864), precum şi între membrii parlamentului. Anarhismul direct este şi mai extrem decât comunismul; el luptă şi terorizează de predilecţie cu dinamita şi cu alte materii distrugătoare, combătând şi terorizând ordinea socială în fiinţă şi tinzând a desfiinţa complet guverne şi legi. El este activ în Rusia de la 1860 în forma şi cu numele de nihilism. De altă parte tocmai fenomene ca acestea sunt proprii pentru a mărturisi indirect despre adevărul creştinismului şi a dispune pe mai mulţi în favoarea lui.

În sfârşit spiritul anticreştin al secolului XIX s-a manifestat nu numai prin întărirea vechii francmasonerii, şi prin o formă nouă a acelui spirit însuşi, cum şi prin neconfesionalism, ci încă şi prin religii nouă. Francmasoneria continuă a se răspândi: aşa de exemplu marea lojă franceză ,,Grand Orient de France” a fundat în timpul cel mai recent o filială la Ierusalim, spre a combate creştinismul din leagănul său. Noua formă de anticreştinism este aşa zisa ,,Mişcarea Etică” sau ,,Societatea pentru Cultura Etică”; ea s-a întemeiat de d-rul Felix Adler, un iudeu în anul 1876 la New York şi de acolo fu răsădită şi în Germania[7].

Mulţi dintre cei presupuşi creştini mărturisesc că nu sunt de nici o confesiune sau că nu au nici o religiune (unele statistici afirmă chiar că în Francia şi în America de Nord sunt câte 10 milioane de neconfesionali, ba în America de Nord, chiar 50 milioane). Iară religii nouă, conform cu spiritul anticreştin al secolului XIX s-au înfiinţat în Englitera, Francia, America; aşa în Englitera de la jumătatea secolului XIX Holyoake (pron. Holioak) a înfiinţat comunitatea religioasă a secularismului, adică credinţa numai în această lume (in hoc saeculum) iară nu şi în ceea lume; mai târziu a propagat secularismul şi Bradlaug (pron. Bradlaf † 1891); tot aşa Comte, filozoful francez († 1857), în concordanţă cu filozofia lui a înfiinţat spre sfârşitul vieţii sale şi religia pozitivismului sau a ,,umanităţii” adică adorarea omenirii în oamenii geniali ai ei; această religie s-a răspândit şi afară din Francia; de asemenea pe la 1875 Olcott, un colonel şi o doamnă Blawatzki, din New York, au înfiinţat acolo religia teosofismului sau ocultismul, adică religia unei pretinse teologii secrete, descoperită de spirite, ce în esenţă este un buddhism spiritist[8].

Ocultismul s-a răspândit de atunci mai ales în India, ţara buddhismului, totuşi nu fără a fi serios acuzat de manopere frauduloase. Între religiile nouă anticreştine se clasifică încâtva şi spiritismul, ce apăru de la 1845 în America, apoi şi în Europa, adică credinţa în destăinuiri făcute de spirite. Spiritismul însă admite şi dogme creştine, de aceea se clasifică încâtva şi la noile secte creştine ale secolului, expuse în §. 197, unde vom trata şi despre el mai în detaliu; la 1890 Egidy, un locotenent colonel din Germania († 1896) prin scrierea lui ,,Ernste Gedanken” (Cugetări serioase) făcu apel la un deism nou cu numele de ,,Einiges Christentum” (creştinism unic) adică o religie creştină neseparată prin confesiuni, reducându-le pe toate numai la sfinţire internă.

Aceste religii mai mult sau mai puţin anticreştine prin conţinutul lor steril şi nefundat dovedesc cu evidenţă necesitatea şi mai mare a unei religii creştine pozitive. Creştinătatea de Apus chiar simţeşte în massă această necesitate şi se apără de anticreştinism nu numai direct respingându-l decisiv ci din când în când şi indirect. Aşa în opoziţie cu socialismul şi comunismul anticreştin s-a înfiinţat între altele un socialism creştin, iar unele secte din America de Nord şi din Rusia au adoptat chiar un comunism creştin; apoi în opoziţie cu democraţia anticreştină s-a înfiinţat o democraţie creştină[9]. Iară congresul tuturor religiunilor, ţinut în anul 1893 la Chicago (America de Nord), unde cu ocazia unei expoziţii universale s-au adunat reprezentanţi ai tuturor religiunilor spre a găsi o soluţie a chestiilor religioase din omenire, de asemenea este o dovadă că cu tot anticreştinismul timpului sensul omenirii pentru o religie pozitivă, revelată, cum numai religia creştină poate fi, nu se poate înăbuşi.

 

În episodul următor:
Capitolul II
Romano-catolicismul de la 1789 până în timpul prezent (1910)
§. 190. Reacţiunea Bisericii Romano-Catolice contra spiritului timpului şi rezultatele ei în general

 


[1] N.tr.: Despre raportul filozofiei lui Eucken cu teologia comp. Dr. Hans Pohlmann, Rudolf Eucken’s Theologie, Berlin 1904. În acelaşi raport cu creştinismul (ca Eucken) stă şi filozoful francez Bergson. Comp. Revue Encyclopedique, Paris 1897, p. 727.

[2] N.tr.: O critică pe cât de concisă pe atât de solidă a monismului dă Dr. Gustav Beisswanger în Die gegenwartigen Stromungen religiosen Lebens, Berlin – Stuttgart – Leipzig 1914, s. 52 scv.

[3] N.tr.: În această direcţie sunt parabolele publicate de Dennert din englezeşte cu titlul Parabeln nach der Natur (Pilde din natură), Wolffenbuttel 1888.

[4] N.tr.: Despre aceste reprezentaţii religioase, pe care unii se încearcă a le imita şi în alte ţări, de exemplu în Elveţia, comp. Revue Encyclopedique, Paris 1895, p. 334.

[5] N.tr.: Despre mişcarea socialistă comp. Revue Encyclopedique, Paris 1891, p. 563 sec 660 sec. Id., 1893, p. 557 s. Id., 1895, p. 30 şi 51. Id., 1896, p. 32 scv. În special la protestanţi în Germania, Francia, Marea Britanie şi Elveţia, comp. Revue Encyclopedique 1892, p. 177 sec. Congrese sociale la protestanţi. Id., p. 183 şi Die Verhandlungen des zwanzigsten Evangelisch-socialen Kongresses, Gottingen 1909.

[6] N.tr.: În această direcţie au scris:

a. Ed. de Pressance, De l’aplication du christianisme au questions sociales, Paris 1849. Vezi analiza în Revue Encyclopedique, Paris 1891, p. 810,

b. Th. Ziegler, Strassburg (în limba germană): La question sociale est une question morale. Trad. Palante, Paris 1893. Spicuiri în Revue Encyclopedique, 1894 suppl., p. 4.

[7] N.tr.: O societate analoagă există şi în Francia sub numele de ,,Union pour l’action morale” fondată de Paul Desjardin. De la 1893 publica şi un buletin bimensual între 1 noiembrie – 15 august. Între publicaţiile sale este şi o broşură cu titlul L’Affinite des Religions prezentată la congresul din Chicago în limba engleză, din care a fost tradusă.

[8] N.tr.: Despre ocultism, comp. Revue Encyclopedique, Paris 1897, p. 141, 160 s. şi 304.

[9] N.tr.: Despre socialismul creştin comp. Elie Gounelle, Pourquoi sommes nous chretiens sociaux ?, Saint Blaise et Rombaix 1909. Id. Leroy, Les Principes du Christianisme social, Lausanne 1902. Id. Revue Encyclopedique 1896, p. 32, col. 2. Despre democraţia creştină comp. Revue Encyclopedique, Paris 1897, p. 245. Id., 1894 suppl., p. 376. Comp. şi Trabaud, Essai sur les principes sociaux de l’Evangile, Lausanne – Paris 1890.