----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la cartea Proorocului Iezechiil (LXVIII)

 

Episodul anterior

 

Apoi urmează: ,,Şi foişoare în dosul porţilor după lungimea porţilor celor dinaintea stâlpilor dedesubt” (Iezechiil 40, 19 – însă Sfântul Grigorie foloseşte alt citat: ,,Şi pavajul din faţa porţilor potrivit lungimii porţilor era mai jos”).

8. Dacă raportăm lungimea porţilor la spaţiul în care erau construite porţile, pavajul potrivit lungimii porţilor era mai jos deoarece pavajul care era mai jos se întindea cât permitea spaţiul. Apoi lungimea pavajului de la porţi era aceeaşi, dar nu exista egalitate (de nivel) între pavaj şi porţi. Deci de ce pavajul era similar ca lungime cu porţile, dar nu era egal dacă nu pentru faptul că vieţile păgânilor sunt foarte îndepărtate de vieţile învăţătorilor ? Întrucât chiar dacă ei au aceeaşi răbdare a nădejdii când se întind către tărâmurile cereşti, nu au aceleaşi roade ale vieţii.

Aşadar, pavajul poate că nu diferă ca lungime pentru că ascultătorii au aceeaşi credinţă, aceeaşi nădejde pe care cu siguranţă le au propovăduitorii. Dar pavajul este mai jos, astfel ca toţi ascultătorii să poată înţelege că propovăduitorii îi depăşesc cu mult prin vredniciile lor. Dar dacă, precum am spus mai înainte, noi trebuie să înţelegem însăşi lungimea porţilor ca înălţimea lor, pe câtă vreme, aşa cum a fost scris puţin mai târziu, porţile sunt accesibile prin scări, pavajul se află mult mai jos pentru că fiecare poartă se înalţă (deasupra lui). Deoarece cu cât este mai sfântă viaţa învăţătorului, cu atât este mai jos percepţia ascultătorului. Şi el se dispreţuieşte pe sine când socoteşte că viaţa propovăduitorului său se ridică la o mare înălţime. Fiindcă el poate imita unele din virtuţile lui, dar nu pe altele. În cele în care reuşeşte el înaintează, în cele în care nu reuşeşte el sporeşte în smerenie. Astfel chiar ceea ce este mai presus de imitarea sa îi slujesc spre îmbunătăţire.

9. Căci iată, dacă cumpănim faptele şi cuvintele propovăduitorilor noştri pe care le citim, recunoaştem înălţimea la care se vor ridica porţile. Apoi pentru a păstra tăcerea în ce priveşte manifestarea minunilor, haideţi să vorbim despre virtuţile inimii. Cu siguranţă, Pavel, care spune că prin Lege el este mort faţă de Lege, fiindcă Legea însăşi a vestit că el trebuie să creadă în Hristos, aprins de marea râvnă a credinţei, nu era dornic să se conformeze în trup preceptelor Legii şi a interzis tăierea împrejur a păgânilor. Şi când Apostolul Petru a dorit să păstreze încă practica Legii privind tăierea împrejur, el i s-a împotrivit în faţă şi spune că în această chestiune Petru trebuia înfruntat. Şi, vorbind ucenicilor, el numeşte râvna lui Petru nu numai păcat, ci, mai grav, făţărnicie, adică prefăcătorie, spunând: ,,Când a venit Petru în Antiohia, de faţă i-am stătut împotrivă, că era vrednic de înfruntare” (Galateni 2, 11). Şi puţin mai târziu: ,,Şi împreună s-au făţărnicit cu el şi ceilalţi iudei” (Galateni 2, 13).

Într-adevăr acest întâi între apostoli, când a dat multe mustrări ucenicilor săi şi a înţeles din scrierile lui Pavel că a fost defăimat de unii, spune: ,,Precum şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea cea dată lui a scris vouă; precum şi întru toate epistoliile sale, grăind de acestea, întru care sunt unele cu anevoie a se înţelege, pre care cei neînvăţaţi şi neîntăriţi le răzvrătesc ca şi pre celelalte scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru 3, 15-16). Iată că Pavel a scris în epistolele sale că Petru trebuia înfruntat; iată că Petru în epistolele sale a afirmat că Pavel trebuia admirat pentru ceea ce a scris. Căci cu siguranţă Petru nu ar fi lăudat epistolele lui Pavel dacă nu le-ar fi citit. Dar dacă el le citeşte, găseşte că se spune în ele despre el însuşi că este vrednic de a fi înfruntat.

Aşadar, prietenul adevărului a lăudat chiar dacă el era acuzat şi aceasta i-a plăcut de asemenea că el nu a plăcut în aceste chestiuni în care a votat altfel decât ar fi trebuit s-o facă. Şi el a cedat până şi fratelui său mai mic pentru armonie şi prin aceasta a devenit un ucenic al celui mai mic decât el, astfel că el chiar a excelat în aceasta, prin aceea că cel care a fost cel dintâi în conducerea apostolilor a fost de asemenea cel dintâi la smerenie.

Gândiţi-vă, vă rog, preaiubiţi fraţi, pe ce culme a cugetului se afla el, care a lăudat acele epistole în care s-a găsit pe sine descris ca vrednic de înfruntare. Ce blândeţe ar putea fi aşa mare, ce linişte a duhului, ce neclintire a minţii şi pace a cugetului ? Iată, el este mustrat de cel mai mic decât el şi nu se supără de mustrare. El nu îi aminteşte (lui Pavel) că era numit primul dintre apostoli, nici că a primit cheile Împărăţiei Cerurilor, nici că orice păcate dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer, nici că a umblat pe mare, nici că a tămăduit slăbănogi poruncind în numele lui Iisus, nici că a tămăduit bolnavi cu umbra trupului său, nici că a ucis mincinoşi cu cuvântul său, nici că a înviat mortul cu rugăciunile sale. Apoi ca nu cumva să dispreţuiască a auzi cuvintele mustrării, el a alungat – ca să spunem aşa – din minte toate darurile pe care le primise ca să se poată prinde cu putere de darul unic al smereniei.143. Talcuiri la Vechiul Testament LXVIII

Cine dintre noi, vă întreb, dacă ar fi săvârşit chiar o minune foarte mică, când ar fi criticat de un frate mai mic, ar asculta cu răbdare cuvintele mustrării ? Dar noi nu am săvârşit nici o minune şi dacă cineva ne-ar mustra pentru fapta noastră noi imediat ne-am mânia, ne-am privi în tăcere pe noi înşine ca măreţi, am socoti în sufletul nostru virtuţile, chiar şi pe acelea pe care nu le avem. Petru, dimpotrivă, cu virtuţile sale, a rămas smerit în mustrare, dar poarta s-a ridicat în înălţime. Însă noi nu putem imita o atât de mare blândeţe ci, pentru că suntem pavaj, stăm mult mai jos.

 

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

 

10. Cu adevărat, sunt unii care acceptă că nu Petru, conducătorul apostolilor, ci altul cu acelaşi nume a fost mustrat de Pavel. Dar dacă ei ar fi citit cuvintele Apostolului Pavel mai stăruitor nu ar spune aceasta. Deoarece Apostolul Pavel, înainte de a spune: ,,Când a venit Petru în Antiohia, de faţă i-am stătut împotrivă” (Galateni 2, 11), pentru a arăta despre care Petru vorbea, a afirmat întru începutul istorisirii sale: ,,Văzând că mi s-a încredinţat mie evanghelia netăierii împrejur, precum lui Petru a tăierii împrejur; (că cel ce au lucrat lui Petru spre apostolia tăierii împrejur, au lucrat şi mie întru neamuri)” (Galateni 2, 7-8). Astfel este limpede despre care Petru vorbeşte Pavel, despre cel pe care el îl numeşte de două ori apostol şi spune că lui i-a fost încredinţată Evanghelia tăierii împrejur.

11. Şi erau unii care spuneau că cea de-a doua Epistolă a lui Petru, în care erau lăudate cuvintele lui Pavel, nu ar fi fost scrisă de el. Dar dacă ei ar fi fost dispuşi să cugete la cuvintele aceleiaşi epistole ar fi putut avea o cu totul altă înţelegere. Căci este scris acolo: ,,Glas ca acesta venind către dânsul de la slava cea cu mare cuviinţă. Acesta este Fiul meu cel iubit întru care bine am voit” (II Petru 1, 17). Şi adaugă: ,,Şi acest glas noi l-am auzit ..., fiind cu dânsul în muntele cel sfânt” (II Petru 1, 18). Aşadar fie ca ei să citească Evanghelia şi să înţeleagă numaidecât că atunci când acel glas a venit din cer, Apostolul Petru a stătut cu Domnul pe munte. Prin urmare el însuşi, care a auzit pe munte acest glas referitor la Domnul, a scris această epistolă.

12. Dar de vreme ce am spus câteva cuvinte despre Petru, haideţi acum, dacă binevoiţi, să ne întoarcem la îngăduinţa lui Pavel şi să socotim, dacă putem, că pe cât de înflăcărat era în râvna sa pentru propovăduire, încât nu l-a cruţat nici măcar pe întâiul dintre apostoli, pe atât de blând era în îndeletnicirea cu stăpânirea de sine. Dar haideţi să nu menţionăm că a fost bătut de trei ori cu toiege, a fost împroşcat o dată cu pietre, s-a sfărâmat de trei ori corabia cu el, o noapte şi o zi a petrecut întru adânc, a luat de la iudei (lovituri de bici) de cinci ori câte patruzeci fără una (potrivit II Corinteni 11, 25, 24). Dar necazurile care ne sunt pricinuite de duşmani declaraţi stârneşte mai puţin duhul spre mânie; ceea ce pătimim de la casnicii noştri este mai dureros pentru duh.

Astfel Adevărul Însuşi, înainte de a vorbi împotriva celui care L-a trădat, spune cu cuvintele psalmistului: ,,Şi cel ce mă urăşte, de ar fi grăit mari asupra mea, m-aş fi ascuns de dânsul. Iar tu omule, cel întocmai la suflet, dregătorul meu şi cunoscutul meu” (Psalmi 54, 13-14). Prin urmare, haideţi să cugetăm, dacă putem, că Pavel a fost pe atât de răbdător în mijlocul prigonitorilor săi pe cât de blând (a fost) în mijlocul ucenicilor lui. Venind în Corint, el i-a tras înapoi pe corinteni de la slujirea idolilor, L-a făcut cunoscut lor pe Cel care era Adevăratul Dumnezeu, şi le-a vestit bucuriile vieţii veşnice. Şi când a adus o mare mulţime de oameni la credinţă, el a îndurat acolo o asemenea nevoie încât, covârşit de marea sa sărăcie, a muncit. Nici nu a primit pâinea pământească de la ucenicii cărora le propovăduia pâinea cerească. El a stăruit în cuvânt pentru viaţa ascultătorilor săi, el a stăruit în lucrarea mâinilor sale pentru viaţa trupului său.

Ucenicii săi din alte ţinuturi i-au trimis bani pentru ca el să reuşească să propovăduiască corintenilor. Într-adevăr, mai târziu le spune aceloraşi corinteni într-o epistolă, zicând: ,,Şi venind de faţă la voi şi fiind lipsit, nimănui nu am făcut supărare. Că lipsa mea o au plinit fraţii care veniseră de la Machedonia” (II Corinteni 11, 9). Mai mult, el le-a vorbit lor mustrându-i aspru: ,,Alte biserici am jefuit luând de cheltuială spre a sluji vouă” (II Corinteni 11, 8).

Atunci haideţi să reflectăm, dacă putem, la cât de milostiv a fost să propovăduiască pâinea duhului şi să nu primească pâinea trupului, să instruiască inimile ascultătorulor despre bogăţiile veşnice şi să trudească înfometat printre aceiaşi ucenici credincioşi şi bogaţi, să pătimească lipsă printre cei sătui şi încă să nu spună că pătimea, nici să spună ce pătimea, nici să se plângă, pentru a vedea inimile ascultătorilor îndărătnici împietrite împotriva lui şi să înceteze a propovădui. Deoarece, aşa cum mărturisesc Faptele Apostolilor, el a propovăduit neîncetat în acel oraş vreme de 18 luni. Şi când a plecat de la aceiaşi corinteni, atunci el le-a scris pentru a le spune ce a pătimit cât s-a aflat printre ei.

Dar de ce nu le-a spus niciodată acestea pe când trăia printre ei ? Ca nu cumva ceea ce nu au făcut pentru el din bunăvoinţă să se facă din poruncă, şi când milostivirea lor avea să fie făcută publică voinţa lor să rămână necunoscută. Atunci de ce scrie acestea mai târziu, când este departe de ei ? Ca nu cumva ucenicii să rămână pe de-a întregul neîndreptaţi şi să fie îndărătnici şi faţă de alţi fraţi precum au fost faţă de învăţătorul lor. Cu adevărat prin aceasta Pavel, cu adevărat învăţătorul neamurilor, neîngrijindu-se de propriile interese şi purtând grijă de cele ale altora, a împlinit ceea ce propovăduise: ,,Nimeni al său să nu caute, ci fiecare al altuia” (I Corinteni 10, 24), ,,Nu ale sale fiecare, ci şi ale altora fiecine să căutaţi” (Filippeni 2, 4). Atunci cât de mare este acea virtute a blândeţii ? Cât de mare liniştea duhului ? Căci cine dintre noi, dacă ar fi convertit un om bogat al acestei lumi la slujirea Atotputernicului Dumnezeu şi s-ar fi perceput pe sine a fi în sărăcie, şi acel om nu i-ar fi oferit mijloacele de existenţă, nu şi-ar fi pierdut numaidecât orice nădejde privind viaţa sa ? Cine nu ar spune că a trudit în zadar ? Cine nu ar înceta să-l povăţuiască pe cel pe care nu l-a văzut aducându-i pârga faptelor bune ?

13. Dar Apostolul Pavel, stând neclintit prin blândeţe pe piscul virtuţilor, a stăruit, a propovăduit, a iubit şi şi-a încheiat lucrarea bună pe care o începuse, şi purtând povara şi stăruind a condus inimile ucenicilor săi către milostivire. Pentru a arăta după aceea că el cunoaşte progresul lor, el scrie în aceeaşi epistolă: ,,Că pentru slujba cea către sfinţi, de prisosit este a scrie vouă; că ştiu bunăvoinţa voastră, cu care pentru voi mă laud către Machedoneni, că Ahaia s-a gătit din anut trecut; şi râvna cea din voi pre cei mai mulţi a îndemnat” (II Corinteni 9, 1-2). Din nou el le spune: ,,Nu numai a face, ci încă şi a vrea aţi început mai înainte din anul trecut” (II Corinteni 8, 10). Apoi, fără îndoială, el laudă mai degrabă făgăduinţele evlavioase decât lucrările printre cei printre care el căutase mai degrabă făgăduinţele evlavioase decât lucrările.

Încă este de remarcat că aceeaşi mângâiere cuprinde o mustrare, când spune ,,anul trecut”. Cu adevărat, ei făcuseră o lucrare bună, dar tardivă şi prin urmare învăţătorul nu a lăudat-o fără mustrare. Pentru că un medic pune pe o rană un medicament care reface ce a fost curăţat şi înţeapă ce descoperă a fi putrezit. Dar îngăduind şi propovăduind astfel el a încheiat ceea ce începuse. Şi virtutea minunatei îngăduinţe a înmuiat rigiditatea ucenicilor lui către străfundul milostivirii deoarece lungimea porţii se ridica spre înălţime. Dar noi, în slăbiciunea noastră, nu suntem potriviţi pentru a imita îngăduinţa unei asemenea blândeţi pentru că, cu adevărat, noi suntem pavaj şi zăcem lepădaţi în mijlocul obiceiurilor noastre.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei