----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
5
 
  • Starea Bisericii Romei – Cele trei facţiuni, adunările şi episcopii lor – Damas apelează la puterea împărătească împotriva lor – Indiferenţa lui Damas şi a altor episcopi apuseni faţă de ortodocşii din Răsărit – Petru al Alexandriei le face cunoscute nenorocirile din Biserica sa – Atrocităţile lui Valens – Sfântul Vasilie şi prigonitorii – Valens silit să-i respecte pe Sfinţii Vasilie şi Grigorie Teologul – Relaţiile lui Vasilie cu Biserica Armeniei şi alte Biserici răsăritene – El se plânge de apuseni – Epistolele sale către Petru al Alexandriei şi Eusebiu de Samosata – Epistola sa către Ambrozie al Milanului – Episcopatul lui Ambrozie – El îi ţine partea lui Damas – Sinodul de la Roma în favoarea lui Damas
  • Moartea lui Valentinian – Împăraţii Valentinian al II-lea şi Graţian – Decretele lui Graţian în favoarea scaunului Romei – Moartea lui Valens – Teodosie, împărat al Răsăritului – Epistola Sfântului Vasilie către Teodosie
  • Moartea lui Vasilie – Grigorie Teologul rosteşte panegiricul său – Viaţa lui Grigorie în singurătate – Epistolele sale – Grigorie Teologul este chemat la Constantinopol – Luptele lui împotriva arienilor – Maxim Cinicul hirotonit necanonic episcop al Constantinopolului – Sosirea lui Teodosie în acest oraş – Grigorie Teologul aclamat episcop al Constantinopolului – Convocarea celui de-al II-lea Sinod Ecumenic în acest oraş – Grigorie Teologul la Sinod – El părăseşte acest scaun – Urările sale de rămas bun – Istoria, hotărârile şi canoanele celui de-al II-lea Sinod Ecumenic

 

Anii 374-381
 

Demersurile Sfinţilor Atanasie şi Vasilie pe lângă apuseni au avut puţine urmări. Episcopul Romei, Damas, în calitatea sa de prim episcop al Apusului, ar fi putut profita de marea influenţă pe care i-o dădea scaunul său pentru a lua iniţiativa marii manifestaţii ortodoxe pe care conta Vasilie pentru a modera furiile eretice ale lui Valens; dar episcopul Romei părea a fi mult mai preocupat de a se apăra pe el însuşi de adversarii săi decât de a apăra Biserica.

Partizanii lui Ursin, în pofida surghiunirilor ale căror victime au fost principalii lor conducători, rezistau mereu. Fiindu-le interzis să facă reuniuni în Roma, ei se adunau în afara zidurilor; atunci li s-a interzis să se reunească pe o rază de 20 mile în jurul Romei. Aceste măsuri violente nu au avut efectul scontat. Valentinian însuşi s-a domolit până în punctul de a-i permite lui Ursin şi la şapte dintre ai săi să-şi părăsească locul de exil şi să se stabilească unde vor, cu excepţia Romei şi regiunilor suburbicare[1], cu alte cuvinte, cele care alcătuiau prefectura romană şi circumscripţia în care episcopul Romei se bucura de o anumită autoritate.

Luchiferienii ţineau de asemenea la Roma adunările lor particulare, şi aveau un episcop pe nume Aurelius, căruia i-a succedat Efesius.

În sfârşit, donatiştii continuau de asemenea să aibă la Roma un episcop şi să-şi ţină acolo reuniunile particulare. Ei păstrau cu grijă catalogul episcopilor lor, pe care-i considerau singurii legitimi.

Damas a încercat mai cu seamă să combată aceste tabere diverse şi a făcut apel la puterea imperială, pentru a împiedica reuniunile lor şi a obţine exilarea celor care le conduceau[2]. Dar a fost în zadar; cu toate că în versurile sale el a cântat întoarcerea în Biserică a schismaticilor, schismele au durat mult mai mult decât pontificatul său[3].

Nu s-a văzut ca Damas să fi făcut nici măcar un demers pe lângă Valentinian pentru a-l convinge să oprească persecuţia lui Valens împotriva ortodocşilor. Relaţiile sale s-au limitat la trimiterea hotărârilor celor două sinoade romane despre care am vorbit, şi a câtorva epistole lui Paulin[4] pe care-l considera episcop legitim al Antiohiei, deşi tot Răsăritul era în comuniune cu Meletie.

Dar furia lui Valens era atât de mare, încât ea nu putea fi necunoscută în Apus, mai ales după epistolele trimise de Vasilie şi alţi episcopi răsăriteni.

Atunci când Atanasie a murit, această persecuţie a bântuit în Egipt. Ortodocşii l-au numit, pentru a-i urma pe scaun, pe unul din ucenicii săi, Petru. Dar Valens a impus Bisericii din Alexandria un arian pe nume Luciu care a reînnoit toate atrocităţile de care se făcuseră vinovaţi intruşii Grigorie şi Gheorghe sub domnia lui Constanţiu.

Petru s-a refugiat la Roma şi le-a făcut cunoscute lui Damas şi altor episcopi apuseni violenţele a căror victimă era Biserica sa. Plângerile sale grăitoare au fost adresate tuturor Bisericilor[5]; dar ele nu au stârnit decât o milă neroditoare.

Petru fusese desemnat pentru alegerea de către credincioşi de Atanasie însuşi[6]. Abia au aflat arienii de moartea adversarului lor, că episcopul arian al Antiohiei, Euzoius, şi comitele Magnus s-au dus la Alexandria. Ei aveau poruncă de la Valens să-l arunce pe Petru în închisoare şi să pună în locul lui pe un anume Luciu. La puţin timp după ce acest intrus a sosit în Alexandria, el a căutat să acapareze cu forţa Biserici.

Opunându-se poporul, el i-a făcut răspunzători de opoziţia cu care se confrunta pe clerici şi fecioare, şi a început să-i caute. Unii dintre ei au fost prinşi, alţii au ajuns să se ascundă sau să fugă. Cei care au fost întemniţaţi au avut de suferit chinuri care aminteau de cei mai cumpliţi persecutori păgâni. Petru a reuşit să scape din închisoare şi să se îmbarce pentru a pleca la Roma, deoarece, spune Sozomen, episcopul acestui oraş mărturisea aceeaşi credinţă cu el. Deşi puţin numeroşi, arienii au fost puşi în posesia tuturor Bisericilor, şi Valens a dat un decret de exil împotriva tuturor celor care mărturiseau credinţa Sinodului de la Niceea. Euzoius a prezidat executarea tuturor hotărârilor înainte de a se întoarce la Antiohia.

După plecarea sa, Luciu, însoţit de prefectul Egiptului şi de un corp de armată, a mers împotriva monahilor care populau pustiurile. Toţi aveau aversiune faţă de dogma lui Arie şi poporul, care avea încredere în ei, asculta părerea lor şi împărtăşea aceeaşi credinţă cu ei. Luciu a deportat pe o insulă izolată şi locuită de păgâni un mare număr de sihaştri care ar fi preferat ca mai bine să moară decât să renunţe la credinţa de la Niceea. La sosirea lor pe insulă, păgânii s-au convertit văzând minunile oamenilor lui Dumnezeu; această convertire şi aceste minuni au avut un mare răsunet în Alexandria, şi Luciu s-a grăbit să le permită sihaştrilor să se întoarcă în pustia lor.

În mai multe Biserici, Valens a poruncit să fie comise aceleaşi cruzimi ca în Egipt.

Credincioşii din Constantinopol au ales 60 membri ai clerului pentru a merge la el să-i prezinte un protest împotriva relelor pe care le sufereau din partea arienilor.

Valens era atunci în Nicomidia. El a refuzat să-i primească pe delegaţi şi a dat poruncă prefectului să-i omoare. Acesta s-a temut de o răzmeriţă dacă i-ar fi masacrat; drept urmare el s-a prefăcut că-i trimite în exil şi i-a îmbarcat pe un vas. El dăduse ordin marinarilor să dea foc vasului şi să se pună pe ei înşişi în siguranţă în bărci. Vântul a împins vasul spre coastele Bythiniei, dar ei au pus focul aproape de ţărm şi cei 60 delegaţi au murit în flăcări.

Din Nicomidia, Valens s-a dus la Antiohia unde i-a persecutat cu cruzime pe ortodocşi. De acolo, el a mers la Edessa. Întreaga populaţie mărturisea credinţa cu o asemenea tărie, încât tiranul nu a îndrăznit să pună în aplicare planurile rele pe care le concepuse. Doar episcopul Barses şi câţiva preoţi au fost exilaţi.

Atunci când a mers în faimosul oraş Tomis, capitala sciţilor care locuiau pe malul stâng al Mării Negre, el a vrut de asemenea să-i persecute pe cei soborniceşti[7]. Vetranion era episcop de Tomis. Valens i-a cerut să intre în comuniune cu arienii; dar sfântul episcop a luat cu putere apărarea credinţei de la Niceea şi nu a vrut nici măcar să intre în biserica în care împăratul avea să meargă. Poporul şi-a urmat episcopul şi Valens a rămas singur cu curtea sa. El s-a înfuriat şi l-a exilat pe Vetranion. Dar, după reflecţii, el s-a gândit că nu era în interesul său să-şi înstrăineze un popor cutezător care alcătuia în Imperiul Roman o barieră puternică împotriva invaziei popoarelor care locuiau în aceleaşi regiuni. El l-a rechemat pe Vetranion din exil, şi i-a lăsat pe sciţi să-şi mărturisească credinţa în mod liber.

În timp ce întreg Răsăritul suferea sub jugul tiranului său arian, Sfântul Vasilie şi prietenul său Sfântul Grigorie Teologul îi susţineau pe ortodocşi şi se opuneau arienilor cu un curaj de neînfrânt.

Ducându-se la Cezareea[8], Valens a hotărât să-l pedepsească pe Vasilie pentru râvna sa faţă de dogma sănătoasă. De îndată ce a ajuns acolo, el i-a poruncit prefectului să-l aducă pe Vasilie înaintea sa. Acesta [prefectul] l-a întrebat de ce nu urma credinţa împăratului. Sfântul Vasilie a arătat cu toată libertatea că această credinţă era greşită, şi că adevărata credinţă era cea care fusese proclamată la Niceea. Prefectul l-a ameninţat cu moartea: ,,Să-i fie plăcut lui Dumnezeu să mi se întâmple aceasta, a răspuns Vasilie, ca eu să fiu eliberat de legăturile trupului, pentru apărarea adevărului”. Prefectul îndemnându-l să examineze cu cea mai mare atenţie chestiunea, se spune că Sfântul Vasilie i-a dat acest răspuns: „Pentru mine, mâine precum astăzi, eu voi fi acelaşi. În ce te priveşte, nu ai putea să schimbi acest lucru”. Începând din acea zi, Vasilie a fost urmărit pe faţă.

La puţin timp după aceea, fiul lui Valens, pe nume Galatis, s-a îmbolnăvit şi medicii şi-au pierdut nădejdea. Mama sa, împărăteasa Domnica, se plângea în acelaşi timp de un vis groaznic pe care-l avusese şi din care ea aflase că fiul ei era bolnav din cauza unei ofense aduse unui episcop. Valens s-a gândit că era vorba de Sfântul Vasilie. L-a chemat la el şi, pentru a-i întinde o capcană, i-a spus: ,,Dacă credinţa ta este cea bună, roagă-te ca fiul meu să nu moară. Împărate, a răspuns Vasilie, dacă tu vrei să primeşti aceeaşi credinţă cu mine şi să aduci pacea în Biserică, fiul tău va trăi”. Valens nevrând să consimtă la aceasta, Sfântul Vasilie i-a spus: ,,Dumnezeu va face cu fiul tău ceea ce va dori”. Vasilie a ieşit apoi, şi la puţin timp după aceea copilul a murit.

Valens ar fi vrut să-l exileze pe Sfântul Vasilie, dar nu a îndrăznit să atace prea direct un om pentru care exilul şi chiar moartea ar fi fost nişte binefaceri. El se temea fără îndoială să nu se întâlnească cu un alt Atanasie, şi cum îl lăsase să moară în pace pe energicul episcop al Alexandriei, el nu a acţionat nici împotriva lui Vasilie, nici împotriva prietenului său Grigorie care conducea Biserica din Nazianz de la moartea tatălui său.

Drept urmare, Sfântul Vasilie a putut să se dedice binelui Ortodoxiei în Răsărit. Ortodocşii care nu-şi schimbaseră niciodată credinţa nu priviseră decât cu suspiciune demersurile care fuseseră făcute în Apus de către delegaţii Sinodului de la Lampsac, alcătuit din semi-arieni. În pofida scrisorilor de comuniune pe care le aduseseră din Apus, ei [ortodocşii] nu îndrăzneau să aibă încredere în semi-arieni. Sfântul Vasilie s-a arătat mai tolerant şi a întreţinut nu numai relaţii de comuniune cu ei, dar a dat multora, precum lui Evstatie de Sevasta, unul dintre delegaţi, dovezi de prietenie. El i-a luat chiar partea împotriva preacinstitului Teodot, episcop de Nicopole şi mitropolit al Micii Armenii, care nu avea nici un fel de încredere în episcopul Sevastei. El nu se înşela şi Vasilie a avut mai târziu dovezi; dar el prefera ca mai bine să se înşele din milostivire decât să se supună bănuielilor pe care el nu le considera destul de întemeiate.

Sfântul Vasilie unea cu râvna sa pentru Ortodoxie o astfel de prudenţă, încât Valens însuşi l-a însărcinat să reorganizeze Biserica Armeniei profund tulburată de disputele ariene. Sfântul episcop s-a dus acolo cu atât mai bucuros cu cât el l-a regăsit acolo pe preacinstitul Meletie, exilat din Antiohia în această ţară, şi pe prietenul său apropiat Eusebiu, episcop de Samosata, [ierarhi] cu care el putea să lucreze cu folos pentru binele Bisericii.

Teodot de Nicopole, în râvna sa mai aprinsă decât luminată, i s-a opus, din cauza lui Evstatie de Sevasta; dar Vasilie a trecut peste aceasta; el a aşezat episcopi în mai multe oraşe din Armenia; l-a vizitat pe Eusebiu la Samosata şi pe preacinstitul Vitus, episcop de Carrhes, în Mesopotamia. După faptele sale, trebuie să credem că episcopul Cezareei se bucura, ca alţi episcopi din oraşele capitale importante, de o anumită jurisdicţie asupra tuturor Bisericilor situate în provinciile din Pont şi Capadocia; Armenia făcea parte din aceste provincii.

La întoarcerea în Biserica sa, Sfântul Vasilie a dobândit dovada că Evstatie de Sevasta l-a înşelat cu făţărnicia sa, şi că el nu fusese niciodată decât un arian deghizat. El i-a propus să semneze o mărturisire de credinţă ortodoxă şi să meargă la un sinod provincial pe care-l convocase. Dar Evstatie şi-a aruncat masca şi l-a atacat deschis pe Vasilie, căruia îi reproşa erorile cele mai contradictorii. Sfântul episcop a respins astfel de acuzaţii şi a continuat să aibă grijă de Bisericile care-i fuseseră încredinţate[9].

El nu mai spera nimic de la Apus pentru a opri persecuţiile lui Valens.

Primind o epistolă de la un oarecare Evagrie, care plecase la Roma în numele lui Paulin al Antiohiei, el i-a răspuns că nu se putea ocupa de dezbinarea din Biserica Antiohiei fiindcă nu putea discuta despre aceasta cu Meletie exilat în Armenia, şi că nu avea pe nimeni să trimită în Apus pentru problemele Bisericii[10]. Sfântul episcop părea descurajat în faţa tristei situaţii în care se afla creştinătatea.

Cu toate acestea, când preotul Dorotei s-a întors în Apus, el i-a dat această nouă scrisoare pentru episcopii din Italia şi Galia[11]:

,,Către fraţii noştri cu adevărat credincioşi şi preaiubiţi, către colegii noştri uniţi în aceeaşi credinţă, episcopii din Galia şi Italia, Vasilie, episcop de Cezareea Capadociei:

Pentru că Domnul nostru Iisus Hristos a binevoit să numească întreaga Biserică Trupul Său şi ne-a făcut pe fiecare în parte mădulare unul altuia, ne-a îngăduit tuturora – fiecare din locul unde se găseşte – să stăm între noi în legături de dragoste. De aceea, cu toată depărtarea spaţială, noi suntem sub acest raport apropiaţi unul de altul, încât nu poate zice, de pildă, capul către picioare că ‘nu am trebuinţă de voi’[12]. Cred, aşadar, că nici voi nu veţi căuta să vă descotorosiţi de noi, ci mai degrabă veţi căuta să participaţi cât mai mult la supărările cu care am fost loviţi pentru păcatele noastre, aşa cum şi noi ne bucurăm de pacea cu care v-a învrednicit Dumnezeu pe voi.

Am mai implorat de multe ori dragostea voastră pentru milă şi pentru ajutor. Se vede că măsura pedepsei noastre nu s-a umplut, încât nu v-a fost îngăduit să ne săriţi în ajutor. În chip deosebit vrem ca tulburările de la noi să binevoiţi a le aduce şi la cunoştinţa împăratului care cârmuieşte peste ţinuturile voastre, iar dacă aşa ceva va fi greu de realizat, atunci cel puţin să vină de la voi câţiva fraţi să ne cerceteze şi să mângâie pe cei îndureraţi, şi în felul acesta să vadă cu ochii lor strâmtorările din Răsărit, pe care nu le-ar putea aprecia deplin numai după auzite, pentru că nici o descriere nu le-ar putea reda exact.

S-a abătut peste noi o grea prigoană, iubiţi fraţi, poate cea mai grea din câte au fost. Păstorii sunt persecutaţi pentru ca să se împrăştie turma. Lucrul cel mai dureros este că cei urmăriţi acceptă mai curând martirajul, dar poporul nu cunoaşte pe aceşti luptători ca pe nişte mucenici, pentru că şi cei ce-i persecută s-au ascuns sub numele de creştini. Singura vină care se pedepseşte fără cruţare azi este respectarea credincioasă a tradiţiilor Sfinţilor Părinţi. Din pricina aceasta cei temători de Dumnezeu sunt alungaţi din ţară şi exilaţi prin pustiuri. În faţa judecătorilor de azi nu mai sunt respectate nici cărunteţele, nici practicarea religiei, nici trăirea după poruncile Evangheliei, chiar dacă ea s-a urmat cu credincioşie din copilărie până la vârsta bătrâneţelor.

În viaţa de toate zilele nici un răufăcător nu este condamnat fără dovezi, pe când episcopii sunt arestaţi pentru simple denunţuri şi pedepsiţi fără să se fi adus nici o mărturie despre vina lor. Există şi din aceia care n-au cunoscut nici pe acuzatori, nici n-au fost duşi la vreun tribunal, ba nici măcar nu li s-a făcut vreun denunţ formal, au fost luaţi cu forţa în miez de noapte, alungaţi peste graniţă şi lăsaţi în prada sorţii şi a morţii prin suferinţele pustiei.

Urmările acestor stări de lucruri sunt cunoscute de toţi, chiar dacă nu vorbim de ele: surghiunirea preoţilor, alungarea diaconilor şi nimicirea clerului întreg. Căci ori te închini la idoli, ori dacă nu, eşti dat usturimii biciului, cum zice proorocul: ‘[...] Vaiete în oraş, vaiete la ţară, plâns pe străzi, plâns în pustie, numai bocete şi jale auzi peste tot’. Au dispărut de tot bucuria şi buna dispoziţie, s-au cernit serbările noastre în doliu. Au fost închise locaşurile de rugăciuni, la altare abia am mai auzit câte o sfântă slujbă. Nu se mai adună creştinii, nu mai există dascăli în fruntea lor, nu se mai ţin şcoli ziditoare de suflet, nici serbări de hram, nu se mai aud laude de noapte, nu mai întâlneşti acele fericite tresăltări sufleteşti prilejuite de participarea la slujbele bisericeşti şi de împărtăşirea din darurile duhovniceşti ale tainelor, care înalţă atât de mult sufletele credincioşilor. Am putea şi noi zice cu proorocul: ‘Nu este în vremea aceasta domn şi prooroc şi căpetenie, nici ardere de tot, nici jertfă, nici prinos, nici tămâie, nici loc a aduce înaintea ta, şi a afla milă’[13].

Iată vă scriem aceste lucruri ca unor oameni care le cunosc; căci nu există un colţ de pământ pe lumea aceasta unde să nu se fi auzit de încercările prin care trecem. Dar nici să nu credeţi că vi le spunem ca să vă învăţăm ori să vă cerem milă. Ştim că nu ne-aţi putea uita nicicând, după cum nici o mamă nu uită pe copiii purtaţi în pântecele ei. Facem acest lucru mai mult cu gândul la cei apăsaţi de dureri şi care găsesc de obicei puţină uşurare prin gemetele lor. Căci am putea zice că descărcăm şi noi astfel ceva din greul tristeţii prin aceea că vă împărtăşim cu drag multele noastre supărări. [...]

Priviţi, deci, cu adevărat ucenici ai lui Hristos, ce sunteţi, suferinţele noastre ca şi cum ar fi şi ale voastre ! Căci nu pentru bani sau pentru onoruri sau pentru alte bunuri pământeşti se duce acest război împotriva noastră, ci pentru avutul nostru obştesc, pentru comoara credinţei celei adevărate lăsate de Părinţi, pentru asta stăm noi şi azi pe câmpul de luptă. Luaţi, dar, parte la durerea noastră, o iubitorilor de prietenie, întrucât este drept că la noi s-a închis gura celor drepţi, dar au rămas slobode limbile neruşinate ale celor ce gângăvesc nedreptăţi împotriva lui Dumnezeu. Stâlpii şi întăririle adevărului au fost daţi la o parte, iar noi (peste care se trece cu dispreţ din cauza păcătoşeniei noastre) n-avem voie să grăim deschis.

Luptaţi, dar, şi pentru alte popoare şi nu vă uitaţi numai la situaţia voastră, ca unii care spuneţi că sunteţi bine adăpostiţi de aceste furtuni în golfurile voastre, pe care darul lui Dumnezeu vi le-a apărat până acum de furia acestor lucruri necurate ! Daţi mână de ajutor şi Bisericilor bântuite de furtună, pentru ca să nu naufragieze duhovniceşte singure şi părăsite de toţi ! Deplângeţi-ne pentru că Cel Unul-Născut este defăimat şi nu se află nimeni care să-I ia apărarea ! Duhul Sfânt este dispreţuit şi cel care ar putea să înfrângă pe hulitori este alungat. Închinarea la mai mulţi dumnezei s-a întărit. După părerea ereticilor există un Dumnezeu mare şi unul mic. Prin cuvântul ‘Fiu’ nu s-ar înţelege, zic ei, o fiinţă deopotrivă cu Tatăl, ci una mai mică, iar Duhul Sfânt – după ei – nu ţine nici El de desăvârşirea Treimii şi nu ţine în nici un fel de dumnezeire, ci ar fi doar una din făpturile aduse de Tatăl ori de Fiul aşa fără temei şi la întâmplare.

‘Cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvoare de lacrimi’[14], ca să deplâng multe zile acest popor, care, prin aceste nelegiuite învăţături, a căzut în stricăciune ? Urechile oamenilor simpli au fost amăgite şi obişnuite cu nelegiuirile ereziei. Copiii Bisericii sunt educaţi cu învăţături stricate. Ce trebuie să facem ? Ereticii botează, dau muribunzilor merindea pentru drumul veşniciei, vizitează pe bolnavi, mângâie pe cei în suferinţă şi în lipsuri, dau ajutor de tot felul şi împart darul sfintelor taine. Prin toate acestea ei o duc bine cu poporul, aşa că în scurtă vreme chiar de ni s-ar da libertate, n-ar mai fi nici o nădejde ca pe cei prinşi in această iluzie să-i mai putem întoarce din nou la calea adevărului.

[...] Tocmai în aceasta stă dovada situaţiei noastre grele: că situaţia nu ne îngăduie nici măcar să facem o călătorie până la voi, căci şi numai pentru foarte scurt timp dacă unul din noi ar lipsi din parohia lui, poporul ar cădea în mâna uneltirilor ereticilor”.

Episcopii din Apus i-au răspuns Sfântului Vasilie şi scrisoarea lor i-a fost adusă de doi preoţi. Ei făgăduiau să lucreze pentru a domoli persecuţiile de care Răsăritul era asaltat. Nu este cunoscută această epistolă decât din mulţumirile adresate de Vasilie celor care i-au trimis-o[15].

În răspunsul său, Vasilie îi previne pe apuseni cu privire la Evstatie de Sevasta pe care-l primiseră în comuniune cu ei împreună cu ceilalţi delegaţi de la Sinodul din Lampsac; cu privire la Apolinarie, a cărui râvnă anti-ariană putea da naştere la amăgiri în ţările îndepărtate; cu privire la Paulin al Antiohiei, care primea cu uşurinţă în comuniune cu el pe adepţii lui Marcel de Ancira. Vasilie îl considera pe Marcel un adevărat eretic.

În ce-l priveşte pe Paulin, Sfântul Vasilie vorbea cu atât mai deschis cu cât apusenii îl priveau ca fiind episcopul legitim. Ei erau atât de rău informaţi în privinţa lui Meletie al Antiohiei, pe care-l considerau arian, la fel ca pe preacinstitul Eusebiu de Samosata, vrednicul prieten al lui Vasilie.

Este probabil că scrisoarea lui Vasilie nu a plăcut apusenilor, mai ales pentru ce spunea el împotriva lui Marcel de Ancira şi Paulin. Un fapt cert este că Apusul nu a făcut aproape nimic pentru a ameliora situaţia ortodocşilor din Răsărit[16]. Vasilie l-a făcut răspunzător de acest fapt în special pe Damas, episcopul Romei. El i-a scris lui Petru al Alexandriei, care se afla la Roma, că atitudinea pe care o aveau apusenii faţă de ortodocşii din Răsărit era mai neplăcută pentru aceştia din urmă decât persecuţiile arienilor[17]. Dorotei, trimisul lui Vasilie, a asistat la o discuţie care a avut loc între Petru al Alexandriei şi Damas, şi acesta din urmă nu se temea să-i numere printre arieni pe Meletie al Antiohiei şi Eusebiu de Samosata, doi prieteni apropiaţi ai episcopului de Cezareea, care erau exilaţi de arieni din cauza râvnei lor pentru dogma sănătoasă[18].

Într-o epistolă către Eusebiu de Samosata, el se exprima astfel[19]: „Despre atitudinea celor din Apus tu ai fost cel dintâi informat, căci fratele Dorotei ţi-a descris-o. Ce fel de scrisori va trebui să-i dăm acum când pleacă ? Poate îşi va potrivi drumul odată cu bunul Sanctissim, om foarte zelos, care străbate întreg Răsăritul şi care se gândeşte să adune de la toţi episcopii mai importanţi semnături şi scrisori. Ce va trebui să scriem prin intermediul lor sau cum să ne punem de acord cu cei ce scriu, eu însumi nu ştiu, dar dacă dai curând peste oameni care vin spre noi, fă-mi plăcerea şi înştiinţează-mă. Mi-a venit în minte o vorbă a lui Diomide: ‘N-ar fi trebuit să te rogi de el, pentru că este un om arogant. Căci într-adevăr firile mândre se încarcă de obicei cu dispreţ atunci când vrei să fii atent cu ele’[20]. Dacă Dumnezeu ne va sta în ajutor, ce nevoie am mai avea să-l mai cerem de la alţii ? Iar dacă mânia lui Dumnezeu ar mai persista, atunci ce ajutor ne-ar mai putea aduce fudulia Apusului ?” Vasilie îl indica astfel pe episcopul Romei şi continuă să-l critice pe Damas şi anturajul său:

,,Oamenii aceştia nu cunosc adevărul, nu au răbdare să-i lămureşti, dar pentru oameni bănuitori ei fac acum ceea ce făcuseră mai de demult pentru Marcel, adică intraseră în luptă cu cei care se sileau să le explice adevărul şi când colo tocmai prin aceştia au întărit erezia. În ce mă priveşte aş fi vrut să se scrie personal corifeului lor, nu sub formă de scrisoare colectivă. N-aş fi scris nimic despre problemele bisericeşti, decât doar ceea ce ar fi fost nevoie, ca să-i facem să înţeleagă în câteva cuvinte că ei nu cunosc adevărul în legătură cu cele ce se petrec la noi, şi deci să nu se mai obosească venind să le cunoască, de aceea aş fi făcut în general observaţia că nu trebuie să se lege de oameni care au fost umiliţi de încercări, dar nici să confunde demnitatea cu orgoliul, păcat care şi numai acesta ajunge ca să creeze duşmănie împotriva lui Dumnezeu”.

Restul scrisorii Sfântului Vasilie s-a pierdut. Trebuie să regretăm aceasta, căci sfântul episcop ne dădea acolo, fără îndoială, încă câteva informaţii despre clerul din Roma şi episcopul său Damas; dar ceea ce ne-a spus este suficient pentru a dovedi că el avea puţin respect pentru ei şi că ei erau conduşi în privinţa ortodocşilor din Răsărit mai mult de orgoliu decât de dragoste.

Când se citeşte această epistolă a Sfântului Vasilie, pe bună dreptate cineva se poate mira că partizanii papalităţii l-au socotit printre autorităţile favorabile sistemului lor. Episcopul Romei nu era în ochii lui decât cel dintâi episcop al Apusului; el era orgolios şi instigator la erezie. Aceasta era opinia marelui Vasilie de Cezareea despre Damas. Ceea ce noi am prezentat anterior ne îndreptăţeşte să spunem că, dacă Damas ar fi avut calităţi, el se distingea mai mult prin manierele fastuoase şi mondene decât prin duhul smereniei.

Operele sale, care constau în câteva poezii scurte, cu caracter religios, este adevărat, dar de o factură foarte lejeră, ne îndreptăţesc să spunem că el era mai curând episcopul matroanelor romane decât al oamenilor serioşi. S-au ridicat acuzaţii împotriva moravurilor sale. Noi admitem că acuzatorii săi au fost puţin demni de credinţă, deşi, la atât de mare distanţă în timp, nu se poate controla deloc o judecată făcută unui personaj important de către magistraţi care-i erau în mod necesar favorabili. Dar atunci, admiţând că moravurile sale ar fi fost pure, nu se poate nega că el nu ar fi fost prieten prea bun al lumii şi foarte orgolios[21].

Către această epocă, Ambrozie, ales episcop al Milanului în locul faimosului arian Avxentie, i-a scris Sfântului Vasilie pentru a-i cere trupul unuia dintre cei mai sfinţi înaintaşi ai săi, Sfântul Dionisie, mort, exilat pentru credinţă la Cezareea.

Vasilie aflase fără îndoială de la delegaţii răsăriteni Dorotei şi Sanctissim că Ambrozie era un mare şi sfânt episcop, plin de râvnă pentru ortodoxie; el i-a scris[22] pentru a-l încuraja să persevereze pe această cale, şi i-a trimis trupul Sfântului Dionisie, al cărui exemplu nu putea decât să-l întărească în hotărârea sa de a apăra ortodoxia.

Ambrozie, care tocmai fusese ales episcop al Milanului, era fiul unui prefect, cu acelaşi nume, din Galia[23]. Originar din Roma, el s-a născut la Treves, reşedinţa prefectului Galiei în această epocă. El a avut o soră, Marcelina, care a ales fecioria şi era cinstită printre matroanele romane; fratele său Satir se distingea prin evlavia sa. După moartea tatălui său, Ambrozie, încă tânăr, s-a stabilit la Roma cu mama şi sora sa. El a studiat acolo ştiinţele şi literatura şi s-a familiarizat cu limba greacă care era vorbită atunci la Roma la fel de mult ca latina. El a citit cu mai multă asiduitate scrierile Sfântului Vasilie şi ale lui Didim din Alexandria; şi din aceste scrieri şi-a luat opinii ferme ortodoxe despre chestiunile dezbătute în vremea sa în sânul Bisericii.

El s-a dedicat mai ales oratoriei şi a intrat în barou. A fost apoi numit guvernator al Liguriei şi Emiliei a cărei capitală era Milan. Acest oraş avea atunci cea mai mare importanţă şi avea titlul de metropolă a Italiei. Roma era metropola provinciei suburbicare, adică a sudului Italiei şi a câtorva insule din Marea Mediterană. Iată de ce episcopul Milanului nu era subordonat celui al Romei. Împăraţii Apusului locuiau de obicei la Milan. Ei preferau acest oraş Romei unde senatul avea întotdeauna pretenţia la o superioritate jenantă pentru ei.

Ambrozie era de puţină vreme guvernator al provinciei când a murit Avxentie (anul 374). Episcopii provinciei erau foarte stânjeniţi în alegerea unui succesor; ei s-au adresat lui Valentinian pentru a-l ruga să-l indice pe cel pe care-l prefera. Acest demers este extrem de neobişnuit. Fără îndoială, episcopii care cunoşteau convingerile ortodoxe ale lui Valentinian sperau că el va desemna un om vrednic de episcopat. Pe de altă parte, deoarece acest împărat se arătase partizan al lui Avxentie şi duşman declarat al certurilor ecleziastice, ei se temeau că-l vor jigni punând pe scaunul unui oraş care era reşedinţa împărătească un episcop care nu i-ar fi fost pe plac.

Valentinian le-a răspuns ca un împărat cu adevărat ortodox. El a refuzat să-şi asume responsabilitatea unei alegeri şi i-a rugat exclusiv pe episcopi să-l caute pe cel mai vrednic[24]. Atunci episcopii au făcut apel la popor care, potrivit canoanelor, trebuia să-l desemneze pentru hirotonie pe acela pe care-l socotea cel mai remarcabil prin virtuţile şi capacitatea sa. Or, poporul din Milan era divizat în două tabere ostile[25], soborniceştii şi arienii. Era pe punctul de a izbucni o răzmeriţă când Ambrozie, în calitatea sa de guvernator, s-a dus în mulţime şi a ţinut un discurs foarte împăciuitor în care el îi îndemna pe toţi să lase deoparte orice spirit partizan pentru a-l alege în linişte pe cel mai vrednic.

Abia a terminat de vorbit că întreaga mulţime s-a ridicat şi, cu un singur glas, a cerut ca Ambrozie însuşi să fie episcop. El s-a apărat, a făcut observaţia că nu era încă decât catehumen, şi a făcut tot ce a putut pentru a-şi crea o reputaţie proastă. Neputând să păcălească poporul care-l aprecia, el a fugit de două ori, dar denunţat şi prins, a fost adus în biserică unde a fost botezat, apoi hirotonit episcop. Ridicat la această demnitate, el a dorit de îndată să-şi îndeplinească îndatoririle cât mai desăvârşit cu putinţă. El a vândut bunurile sale şi a dat banii săracilor; s-a consacrat studiului şi s-a devotat tuturor activităţilor slujirii sale cu o râvnă care nu s-a diminuat nici o clipă.

Arianismul a aflat în noul episcop un adversar hotărât, şi această erezie a dispărut curând din provincie, unde, graţie lui Avxentie, avusese numeroşi partizani.

Valentinian a murit la scurt timp după alegerea lui Ambrozie, dar cei doi fii ai săi, Graţian şi Valentinian, care i-au succedat, au moştenit ortodoxia sa şi l-au secondat pe Ambrozie în luptele sale contra arianismului. Sfântul episcop al Milanului s-a pronunţat în favoarea lui Damas pe care-l cunoscuse la Roma, şi prin epistolele pe care i le-a adresat despre acest subiect, lasă să se creadă că el a aderat la Sinodul de la Roma (anul 376), unde s-a luat apărarea lui Damas împotriva celor care-l acuzau de a fi comis un adulter pe când era diaconul lui Liberie. Sinodul a trimis celor doi împăraţi, Graţian şi Valentinian, o epistolă în care li se relata ceea ce fusese făcut [la sinod][26].

Graţian, îndată după alegerea sa ca împărat, a luat partea lui Damas împotriva concurentului său Ursin. Episcopii adunaţi la Roma i-au mulţumit în epistola lor şi l-au îndemnat să acţioneze cu rigoare împotriva lui Ursin şi a partizanilor săi şi împotriva novaţienilor care tocmai îşi aleseseră un nou episcop, Claudian, şi-l trimiseseră la Roma. Graţian îi poruncise deja lui Claudian să se întoarcă în Africa, dar acesta reuşise să se sustragă decretului care-l expulza din Roma.

Damas a obţinut de la Graţian un decret care-l desemna judecător al altor episcopi, fără ca el însuşi să poată fi judecat. În pofida acestui decret, un evreu convertit pe nume Isaac, şi care a publicat la Roma câteva lucrări de teologie, l-a acuzat pe Damas de adulter, de aşa manieră că el trebuia să supună conduita sa examinării sinodului. Acuzatorul său a fost condamnat de sinod şi Graţian l-a exilat în Spania. Cu scopul de a isprăvi cu schismele în Roma, la care au aderat mai mulţi episcopi italieni, sinodul l-a rugat pe Graţian să acorde episcopului Romei dreptul de a-i convoca pe aceşti episcopi pentru a-i judeca şi a-i condamna în cazul în care ei refuzau să compară şi să accepte judecata în prima instanţă a arhiepiscopului.

Istoria Bisericii nu ne oferă până în această perioadă nici un apel atât de direct la puterea seculară.

Noi remarcăm acest fragment, în scrisoarea Sinodului din Roma:

,,Nu trebuie ca fratele nostru Damas să aibă o situaţie socială mai rea decât cei deasupra cărora este ridicat prin prerogativa scaunului apostolic, chiar dacă el le-ar fi egal în slujire. De când voi înşivă l-aţi socotit nevinovat, el nu trebuie să fie supus judecăţilor de care i-aţi scutit pe episcopi. Dacă el a vrut să se supună judecăţii episcopilor, nu trebuie să găsiţi aici pretextul de a-l calomnia”.

Episcopii sinodului, admiţând demnitatea superioară a episcopului Romei, al cărui scaun era singurul din Apus care fusese apostolic, recunoşteau că el era, pentru funcţiile episcopale, egal cu alţii. Trebuie să observăm în acelaşi timp că ei îi atribuie lui Graţian anumite prerogative pe care papii le-au reclamat de atunci ca fiind ataşate scaunului lor de drept divin.

Trebuie, într-adevăr, să considerăm decretele lui Graţian ca prima sursă a prerogativelor atribuite scaunului Romei. Succesorii săi în Imperiul de Apus au călcat pe urmele sale şi au încercat să facă din Roma un centru pentru toţi episcopii apuseni, care vor lua de acolo un impuls comun. Împăraţii aveau nevoie de un astfel de centru într-o epocă în care Imperiul de Apus era ameninţat din toate părţile de popoare războinice care vroiau să-l invadeze. Episcopii care se bucurau de o mare influenţă asupra populaţiei puteau fi de mare ajutor imperiului. Dar, pentru aceasta, ei trebuiau să urmeze un impuls comun. Or, episcopul scaunului apostolic din Apus era bine aşezat pentru a-l imprima; şi împăraţii, pe de altă parte, puteau cu uşurinţă să-l influenţeze pe episcopul Romei şi să-i traseze conduita în privinţa episcopatului apusean.

Acesta este motivul prerogativelor acordate episcopilor Romei de împăraţi şi alţi suverani ai Apusului, după Graţian, prerogative care au fost primele asize ale puterii papale.

Graţian i-a trimis lui Aquilinus, vicar[27] al împăratului la Roma, un răspuns pentru a îndeplini tot ceea ce ceruse sinodul roman.

În anul precedent, Graţian a promulgat decrete aspre împotriva donatiştilor şi rebotezaţilor din Africa[28].

Valens, împăratul Răsăritului, murind în această perioadă (anul 376), Graţian a devenit împărat al Răsăritului şi al Apusului. El a dat de îndată un decret pentru a-i rechema pe ortodocşii pe care Valens îi exilase, i-a alungat pe arieni din biserici, şi a interzis adunările maniheenilor, fotinienilor şi eunomienilor, cu alte cuvinte ale arienilor care atacau Sfântul Duh[29].

Graţian, în momentul în care a murit Valens, se afla la Sirmium. El mergea în ajutorul împăratului din Răsărit atacat de goţi. Acest popor l-a învins pe Valens la Adrianopol şi ameninţa imperiul. Graţian a înţeles că el nu putea apăra Răsăritul şi Apusul împotriva nenumăratelor mulţimi care le ameninţau; drept urmare, el l-a chemat din Spania pe Teodosie, l-a asociat la împărăţie şi l-a însărcinat cu conducerea Imperiului de Răsărit.

Teodosie era deja faimos pentru destoinicia sa şi înaltele sale calităţi. El era vrednic de cinstea pe care i-a acordat-o Graţian, şi conduita sa dovedea că nu ar fi putut face o alegere mai bună. Decretul lui Graţian în favoarea ortodocşilor şi alegerea lui Teodosie ca împărat au adus bucurie în Răsăritul creştin şi l-au făcut să prevestească zile mai bune. Sfântul episcop al Cezareei nu a fost cel din urmă care s-a bucurat de acestea; avem de la el o epistolă[30] în care îl roagă fierbinte pe Teodosie în favoarea provinciei sale încercată de inundaţii teribile. Vasilie a putut vedea începutul triumfului ortodoxiei, căci el a murit după Valens.

Moartea lui Vasilie a constituit o durere adâncă pentru întregul Răsărit[31]. În ultimele sale zile, oraşul întreg l-a înconjurat, marcat de durerea cea mai profundă, gândindu-se la pierderea pe care o va suferi. Ar fi vrut să păstreze sufletul său care năzuia să se alăture corurilor de îngeri care-l aşteptau. Vasilie aştepta în linişte moartea, ca un adevărat filozof creştin. Simţind-o aproape, el a rostit aceste ultime cuvinte: ,,Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul”; şi el şi-a dat ultima suflare. De îndată, oraşul a răsunat de plânsete şi suspinuri.

Deşi născut într-o familie bogată, Vasilie nu a lăsat absolut nimic, nici măcar pentru a i se construi un mormânt. Cu toate acestea, i s-au făcut funeralii mai magnifice ca cele ale prinţilor; el a fost purtat pe mâini de sfinţi şi l-a însoţit o mulţime nenumărată; unii vroiau să rupă ceva din veşmintele sale; alţii vroiau să-l atingă, să-l vadă, să fie acoperiţi de umbra sa; pieţele publice, străzile erau aglomerate; plânsetele acopereau cântarea psalmilor. Păgânii şi evreii se întreceau cu creştinii în laudele pe care i le aduceau sfântului episcop; virtutea sa fusese atât de sinceră, atât de mare, încât ea a avut puterea de a-i aduce preţuirea până şi a duşmanilor Bisericii şi creştinismului. După strădanii incredibile de a străbate mulţimea, cei care purtau cinstitul trup l-au putut aşeza în mormântul părinţilor săi, adică al episcopilor dinaintea sa, printre care se numărau mai mulţi mucenici. Vasilie era vrednic de ei, deoarece el fusese un adevărat mucenic al adevărului şi virtuţii.

Grigorie de Nyssa, fratele lui Vasilie, a fost prezent la funeraliile sale. Grigorie Teologul era bolnav în Seleucia când a aflat de moartea prietenului său. Eu nu pot să mă consolez de această pierdere, îi scria el lui Grigorie de Nyssa, decât gândindu-mă că îl văd în tine pe Vasilie. De când murise prietenul său, i se părea că nu mai era decât pe jumătate viu; el a trăit restul vieţii mereu cu el, şi-l vedea fără încetare alături de el pentru a-l îndrepta sau a-l învăţa ca şi când ar fi fost încă în viaţă. El a dat frâu liber sentimentelor sale în elogiul funebru pe care l-a rostit în Cezareea, la una din primele comemorări ale morţii prietenului său.

El întreprinde, spune el, o lucrare dificilă dorind să-l laude pe acest mare om; dar speră că Vasilie, aşa cum obişnuia în timpul vieţii sale să îndrepte lucrările prietenului său, se va arăta ca întotdeauna bun cu el[32].

Dacă aş vrea, adaugă el[33], să-mi arunc ochii peste lucrurile acestei lumi, eu aş lăuda obârşia sa ilustră şi aş enumera eroii care au fost strămoşii săi. Pontul, patria tatălui său, şi Capadocia, patria mamei sale, ştiu că cele două familii au dat generali, suverani, personaje distinse prin influenţa lor, bogăţiile lor, onorurile lor, înaltele poziţii pe care le-au ocupat, retorica lor. Mai ales evlavia era ereditară în aceste familii care au dat atleţi curajoşi în timpul persecuţiei atroce din vremea lui Maximin. Tatăl şi mama lui Vasilie s-au arătat moştenitori vrednici ai lor şi au fost modele ale tuturor virtuţilor.

Primul profesor al Sfântului Vasilie a fost tatăl său[34]. El a studiat apoi succesiv la Cezareea, Bizanţ şi Atena. Acest ultim cuvânt îi aminteşte Sfântului Grigorie de puternica prietenie care a început în acest oraş şi care l-a legat de Vasilie. El îl cunoscuse mai înainte, dar la Atena cei doi prieteni s-au înţeles şi au legat o amiciţie care a durat tot atât de mult cât viaţa lor, la fel de puternică ca la început. Cum aş putea să-mi amintesc, scrie Grigorie, fără să vărs lacrimi, de şederea noastră la Atena ! şi el trasează din nou viaţa lor de studiu şi evlavie[35]. Cei doi prieteni nu au putut pune în practică, pe cât de repede ar fi dorit, proiectul lor de a trăi ca filozofi creştini. Vasilie a întreprins mai multe călătorii. Cât despre Grigorie, dragostea mea pentru părinţi, spune el[36], şi grija pe care trebuia s-o am pentru bătrâneţile lor m-au ţinut departe de prietenul meu. Noi am istorisit de ce ei s-au reunit şi s-au despărţit de mai multe ori.

Înainte de vorbi despre episcopatul prietenului său, Grigorie îi critică pe episcopii nedemni. Nu se urmează, spune el[37], pentru episcopat regulile stabilite în mod înţelept pentru conducerea unui vas sau pentru armată, unde gradele se primesc treptat. De aici se ajunge ca cinul cel mai sfânt să cadă în ridicol. Nu virtutea, ci fărădelegea este cea care deschide poarta demnităţii preoţeşti, şi scaunele nu sunt împărţite celor mai vrednici şi destoinici. Un medic nu-şi dobândeşte titlul decât prin studiul bolilor, în timp ce se improvizează episcop dintr-un om care nu ştie nimic, şi care se produce subit, ca o apariţie feerică ieşită din capul unui poet. Într-o zi noi vom face sfinţi şi vom porunci să fie savanţi şi înţelepţi celor care nu au învăţat nimic şi care nu au altă înclinaţie pentru episcopat decât că l-au vrut.

Astfel un episcop dintr-un scaun smerit, şi vrednic de a ocupa unul mai înalt, rămâne smerit şi sârguincios faţă de studiul Sfintelor Scripturi. Un altul, dimpotrivă, care ocupă cu nevrednicie un scaun important, se arată orgolios şi mândru, îi priveşte de sus pe cei care valorează mai mult decât el, şi se crede foarte profund în dogmă când el nu mărturiseşte decât erezia.

Nu aşa a fost, adaugă Grigorie[38], marele şi ilustrul Vasilie care, în lucrurile cinului său, ca în practica altor virtuţi, a fost pentru toţi un model. În special, în timpul persecuţiei, el s-a dovedit a fi mare, când a trebuit să ţină piept unui împărat care iubea pe atât de mult aurul pe cât Îl ura pe Iisus Hristos; care, fără a fi apostat ca Iulian, nu a fost un creştin mai bun decât el; care a declarat Bisericii un război în care a fost secondat de episcopi nedemni.

Vasilie s-a împotrivit persecuţiei cu o tărie a sufletului, o prudenţă şi o înţelepciune admirabile[39]. El sare în ajutorul tuturor, domoleşte ura, dă sfaturi bune, organizează armata sa, face să înceteze scandalurile şi antipatiile care ar fi putut alimenta războiul; îi susţine pe unii, îi corectează sau îi alungă pe alţii. Pentru aceştia este un zid de apărare, un meterez; pentru aceia este o secure atât de puternic oţelită încât ea despică piatra; este, după expresia Scripturii, un foc în spini care îi mănâncă pe duşmanii lui Dumnezeu.

Printre dovezile care le-a dat cu privire la devotamentul său pentru Biserică, trebuie să notăm libertatea cu care vorbea el oamenilor puternici[40] şi lua apărarea celor oprimaţi; dragostea sa faţă de săracii cărora le dădea milostenie duhovnicească împărţindu-le ajutoare considerabile; râvna sa faţă de fecioare şi faţă de cinul monahal căruia i-a dat rânduieli prin viu glas şi prin scris; grija pe care o avea de a alcătui rugăciuni, de a rândui activităţile bisericeşti, de a face tot ceea ce l-ar fi putut inspira dragostea de Dumnezeu, devotamentul faţă de slujirea Lui şi binele duhovnicesc al poporului.

Sfântul Grigorie relatează un detaliu mişcător privind alegerea Sfântului Vasilie la episcopat şi hirotonirea sa. ,,Sfântul Duh, spune el[41], i-a inspirat pe oameni vestiţi pentru evlavia lor şi însufleţiţi de râvnă să vină din ţări îndepărtate pentru a-i conferi ungerea; printre ei era noul Avraam, patriarhul nostru, tatăl meu, căruia i s-a întâmplat un lucru extraordinar. Deşi împovărat de bătrâneţe şi atât de bolnav încât îl credeau aproape de moarte, el nu a ezitat să plece la drum pentru a ajuta, prin votul său, la alegere; Sfântul Duh îl ajuta şi îl călăuzea. A fost pus într-o trăsură, aşa cum un mort este pus în sicriul său, şi el s-a întors întinerit, puternic, sănătos şi cu ochi foarte vii. Punerea mâinilor şi ungerea făcute asupra unui cap atât de sfânt i-a reînnoit puterile”.

Vasilie era încredinţat că, cu cât locul pe care-l ocupa era mai înalt, cu atât trebuia să fie mai virtuos, fără de care s-ar fi arătat nevrednic de demnitatea sa[42]. Virtutea sa nu a sporit după hirotonie, ci ea s-a arătat mai mult ca înainte, şi toată lumea era uluită.

Faţă de nenorocirile care copleşeau Biserica[43], el credea că datoria episcopului nu era de a păstra tăcerea, ci de a da ajutor celor care erau în primejdie. El a îmbinat acţiunea cu scrisul pentru a învăţa adevărata dogmă, a-i combate pe eretici şi sistemele lor, lovind prin elocvenţa sa ca şi cu săgeţi ascuţite pe toţi cei care vroiau să lupte în favoarea erorii, şi trasând pentru întreaga lume legile adevărului. El lupta pentru oameni şi oraşe, ca şi pentru particulari; reluând, discutând, urmărind cu vigoare pe unii sau pe alţii, şi aplicând fiecăruia leacul pe care-l cerea boala sa.

Vasilie nu a fost înspăimântat atunci când Valens, duşmanul Domnului şi tiranul credinţei, a sosit în Capadocia[44]. Acest eretic marca pretutindeni trecerea sa prin violenţe. Cei buni erau proscrişi, exilaţi, înconjuraţi de capcane deschise sau ascunse. El ştia să recurgă la linguşeli când credea că prin aceasta îşi va atinge scopurile, dar devenea violent atunci când nu reuşea să corupă prin frumoasele sale cuvinte. Cei care mărturiseau credinţa ortodoxă erau alungaţi din biserici care erau date ereticilor; preoţii erau arşi în largul mării; generali nelegiuiţi, în loc să lupte împotriva perşilor, sciţilor şi celorlalţi duşmani ai imperiului, se războiau cu Bisericile, dansând pe altare, necinstind cu sângele victimelor lor omeneşti jerfele nesângeroase[45] şi bătându-şi joc de sfiiciunea fecioarelor.

După ce a trecut prin oraşele provinciei, Valens s-a îndreptat către Biserica metropolei pentru a o supune şi a stinge acest focar luminos, singurul care mai strălucea[46]. Dar săgeata pe care a vrut s-o lanseze împotriva episcopului ei a întâlnit un obstacol de care ea s-a sfărâmat. Valens a folosit toate influenţele şi toate mijloacele împotriva lui Vasilie, dar a fost în zadar. Valens nu a îndrăznit să-l atace el însuşi pe Vasilie; el l-a însărcinat pe prefect să înceapă lupta.

Acest prefect l-a chemat la el şi i-a spus: ,,– Spune-mi, din ce motiv îndrăzneşti să te opui unui împărat atât de mare şi să te porţi cu aroganţă şi diferit faţă de alţii ? – Ce vrei să spui, răspunde Vasilie; despre ce aroganţă vorbeşti ? Nu te înţeleg. – Vreau să spun că tu nu vrei să ţii religia împăratului, în timp ce toţi ceilalţi i s-au supus şi au fost învinşi. – Împăratul meu mă apără; nu mă înjosesc la a adora un lucru creat, fiindcă sunt eu însumi o făptură a lui Dumnezeu şi pentru că îmi este poruncit să mă îndumnezeiesc. – Şi pe noi, drept cine ne iei ? Noi suntem nimic, noi care putem porunci ? Ce ? Aşadar, tu nu găseşti că este însemnat şi onorabil a fi cu noi şi a ne avea ca tovarăşi ?

– Dvs. sunteţi prefect, şi om foarte ilustru, incontestabil; cu toate acestea, dvs. nu sunteţi deasupra lui Dumnezeu. Eu aş fi neîndoios foarte onorat şi foarte flatat a vă avea ca prieten (de ce nu ? Fiindcă dvs., de asemenea, sunteţi făptură a lui Dumnezeu); dar nu aş fi mai onorat ca de societatea altora care ne sunt supuşi; căci nu demnitatea, ci credinţa este cea care-l face pe creştin. – Cum ? Tu nu te temi deci de puterea cu care sunt investit ? – De ce m-aş teme ? Ce poţi să-mi faci ? Ce aş putea să sufăr ? – Ce ai putea să suferi ? Aş putea să-ţi dau multe pedepse; dar îţi voi spune una singură. – Care ? Fă-te înţeles. – Confiscarea bunurilor tale, exilul, chinurile, moartea.

– Spune-mi altceva dacă vrei să mă înspăimânţi. Din ameninţările tale, nici una nu mă atinge. Cel care nu are nimic, nu se teme de confiscarea bunurilor; în afară de cazul în care tu nu ai nevoie de aceste haine vechi rupte şi de câteva cărţi care alcătuiesc toată averea mea. Eu nu cunosc exilul, căci eu nu sunt legat de nici un loc; eu nu privesc ca al meu acest pământ pe care vieţuiesc pentru moment, şi socotesc ca al meu întreg pământul pe care aş fi aruncat; ca să fiu mai exact, întreg pământul este al lui Dumnezeu şi eu sunt un pelerin şi străin pe el; ce-mi pot face chinurile ? Încă de la prima lovitură, trupul meu se va veşteji; or tu nu ai putere decât asupra lui. Moartea va fi pentru mine o binefacere, căci ea mă va duce mai repede la Dumnezeu pentru care trăiesc şi pe care Îl slujesc; eu sunt deja mort în mare măsură, şi voi fi fericit să merg cât mai curând la El.

– Nimeni nu mi-a vorbit până acum cu această libertate. – Aceasta, fără îndoială, fiindcă nu ai întâlnit încă un episcop; căci dacă l-ai provoca la aceeaşi luptă, el ţi-ar fi răspuns în acelaşi mod. Cunoaşte, prefectule, că în orice altă privinţă, noi suntem oameni blânzi şi paşnici, ultimii dintre toţi [oamenii], aşa cum ne este poruncit de lege. Nu numai că noi suntem umili faţă de un împărat puternic, ci şi faţă de un om din popor de cea mai proastă condiţie. Dar când Dumnezeu este în primejdie, noi nu-L mai vedem decât pe El, şi privim restul ca pe nimic. Focul, sabia, fiarele sălbatice, unghiile de fier, departe de a ne înspăimânta, ne bucură. Aşa că încetează cu jignirile şi ameninţările tale; fă ceea ce vrei, bucură-te de puterea ta. Fie ca împăratul să înţeleagă bine: tu nu ne vei învinge; tu nu ne vei smulge încuviinţarea pentru o dogmă nelegiuită, nici măcar când vei  rosti ameninţări mai cumplite”.

Prefectul[47] nu a putut să nu cinstească un astfel de om; el l-a lăsat să plece, şi de îndată ce l-a văzut pe Valens, i-a spus: ,,Împărate, noi suntem biruiţi de episcopul acestei Biserici; el este mai presus de ameninţări; mai puternic decât orice cuvânt; insensibil la orice linguşire. Trebuie să ne adresăm celor mai laşi. Pentru acela, trebuie să facem persecuţie pe faţă şi să nu aşteptăm ca el să cedeze ameninţărilor”.

Valens nu a putut să nu-l admire pe marele episcop şi a interzis să fie supus vreunei persecuţii. El s-a dus la biserică pentru sărbătoarea Botezului şi s-a aşezat în mijlocul credincioşilor, ca şi cum ar fi trebuit să se împărtăşească cu ei[48]. Când a auzit cântarea psalmilor, când a văzut mulţimea poporului, clerul care era în altar şi împrejurimi, şi care alcătuia o adunare mai mult îngerească decât omenească; când l-a văzut pe însuşi Vasilie, care stătea drept în faţa poporului şi care părea că nici nu a remarcat intrarea sa în biserică, şi părea ca un stâlp sprijinit pe Dumnezeu şi pe altarul Său; când a văzut pe toţi cei care-l înconjurau, pătrunşi de o teamă respectuoasă, a fost cuprins de ameţeală; căci el nu văzuse niciodată ceva asemănător. Atunci când a vrut să se apropie pentru a pune pe masa dumnezeiască pâinea pe care el însuşi o plămădise, nimeni nu a luat-o din mâinile sale, fiindcă nu ştiau dacă Vasilie ar fi primit-o; el a fost atât de impresionat, încât picioarele au început să-i tremure şi ar fi căzut dacă unul dintre clericii care erau aproape de altar nu l-ar fi susţinut.

Aceste amănunte ale Sfântului Grigorie ne dau o idee despre solemnitatea cu care se săvârşeau slujbele Bisericii în secolul al IV-lea. Sfântul orator ne face cunoscut un alt fapt în care întâlnim detalii la fel de interesante despre altarul Bisericilor. Într-o zi, spune el, împăratul a venit din nou la biserică nu se ştie pentru ce motiv. El a trecut dincolo de dveră[49] şi a avut cu Vasilie o conversaţie la care au fost martori mai mulţi clerici care au intrat în altar odată cu el. Grigorie însuşi era de faţă. Vasilie i-a adresat lui Valens cuvinte cu adevărat dumnezeieşti; Valens a fost impresionat şi a început, de atunci, să arate mai puţină cruzime faţă de ortodocşi.

Sfântul Grigorie istoriseşte alte fapte din viaţa lui Vasilie; apoi, el face elogiul virtuţilor sale: blândeţea, sobrietatea, curăţia feciorelnică, milostenia, smerenia; el îl prezintă apoi ca scriitor; laudă elocvenţa sa şi profunzimea geniului său; schiţează caracterul principalelor sale opere; îl compară cu marii oameni ai Vechiului Testament şi cu apostolii.

Vasilie[50] era atât de iubit, încât credincioşii vroiau să imite chiar înfăţişarea sa exterioară şi obiceiurile, paloarea sa, barba sa, felul său de a merge şi de a vorbi. Cei care nu reuşeau să-l imite perfect, erau cu adevărat mâhniţi. Vroiau să imite modul său de a se îmbrăca, de a dormi şi de a lua masa. Cei care avuseseră relaţii cu el şi puteau să-şi amintească unele din cuvintele sale erau foarte mândri de aceasta. Sfântul Grigorie îşi încheie elogiul funebru prin relatarea funeraliilor marelui episcop. Apoi, adresându-se lui Vasilie, îi cere prietenului său să se roage pentru el şi să-l ajute să poată merge într-o zi să laude împreună cu el Sfânta Treime.

Invocarea sfinţilor a fost întotdeauna practicată în Biserică.

Înainte de moartea lui Vasilie, Grigorie părăsise Nazianzul. El consimţise să conducă această Biserică după moartea tatălui său, dar cu condiţia ca episcopii provinciei şi credincioşii să aleagă cât mai curând un episcop şi să-i lase astfel libertatea de a trăi în singurătate[51]. El a cerut adeseori să se facă alegerea; dar episcopii nu ţineau deloc cont de rugăminţile sale, şi prietenii lui erau fericiţi să-l aibă mai mult timp alături de ei. Însă, neputinţele sale, pretindea el, îl făceau incapabil să îndeplinească funcţiile episcopatului. Văzând că nu se ţine deloc cont de solicitările sale, el a părăsit Nazianzul, al cărui episcop nu era în mod real, şi s-a retras în Seleucia. El a crezut că, îndepărtându-se, îi va sili pe credincioşii din Nazianz să-şi aleagă un episcop. Ei nu au făcut nimic şi, din anul 375 până la întoarcerea sa de la Constantinopol, timp de 6 ani, Biserica din Nazianz nu a avut episcop; ea spera fără îndoială că Grigorie va reveni.

Sfântul episcop s-a retras în Seleucia pentru a se bucura acolo de singurătatea după care a suspinat întotdeauna şi de care nu s-a putut bucura nicicând. Abia ajuns în acest oraş, el a fost copleşit de probleme, şi persecuţiile nu au lipsit, cum se vede din corespondenţa sa cu Sfântul Grigorie de Nyssa. Acest frate preacinstit al marelui Vasilie, fără a avea geniul fratelui său, era cu toate acestea unul din cei mai mari episcopi ai Răsăritului. Corespondenţa sa cu Grigorie Teologul adevereşte că acesta din urmă nutrea pentru el o caldă prietenie şi o profundă stimă. Noi vom studia curând viaţa şi scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa; el aparţine îndeosebi perioadei care urmează după cel de al II-lea Sinod Ecumenic.

Sfântul Grigorie Teologul se mângâia pentru persecuţii scriind cinstiţilor prieteni pe care-i avea în Răsărit; dar aceştia nu doreau ca geniul şi ştiinţa sa să fie înmormântate în singurătate. Ei considerau că el era necesar Bisericii şi bunei învăţături, şi l-au silit să meargă la Constantinopol pentru a-i combate pe arienii care-şi stabiliseră acolo cartierul general. La începutul arianismului, Constantinopolul a fost păzit de erezie de către marele şi sfântul său episcop Alexandru; Pavel, care i-a urmat, a combătut cu o energie demnă de Sfântul Atanasie erezia şi pe protectorii săi. Exilat de mai multe ori, persecutat în toate felurile, el a fost în final masacrat de eretici.

Macedonie a fost pus în scaunul Constantinopolului; noi am spus de câte violenţe s-a folosit pentru a se putea menţine pe scaun; acest episcop s-a prefăcut că nu-l interesează discuţiile arienilor referitoare la Fiul şi a aderat la sistemele lui Eunomie împotriva Sfântului Duh. Din cauza poziţiei înalte pe care o ocupa, era considerat conducător al eunomienilor care erau numiţi adeseori macedonieni.

Cruzimile sale au dus la depunerea sa în anul 360; dar arienii au stabilit ca succesor al său pe Eudoxie, demn ucenic al lui Acachie de Cezareea Palestinei. Ortodocşii, având în fruntea lor pe preotul Evstatie, l-au ales ca episcop pe Evagrie.

Arienii, furioşi de această alegere, s-au dedat la violenţe inimaginabile. Valens a crezut că pune capăt acestor violenţe persecutându-i pe cei soborniceşti şi înlocuindu-l pe Eudoxie cu Demofil.

Arienii au biruit. Sfânta Sofia, marea biserică a cetăţii, putea fi considerată, spune Sfântul Grigorie Teologul[52], citadela demonului; el se întărise acolo şi îşi stabilise acolo soldaţii. Acolo se aduna armata minciunii, apărătorii erorii, susţinătorii infernului, legiunile duhurilor necurate şi furiilor, căci se poate da acest nume femeilor ariene care-şi apărau secta cu o furie demnă de Iezavel.

În aceste adunări, ortodocşii erau copleşiţi de oprobriu, injurii şi ameninţări; aceste ameninţări s-au pus în fapt curând; ortodocşii erau obiectul celor mai atroce violenţe; îi deposedau de bunurile lor, îi exilau; bisericile lor erau întinate prin omorârea episcopilor, preoţilor şi credincioşilor cei mai cinstiţi.

Turma ortodoxă se micşora astfel în fiecare zi la Constantinopol şi erezia era triumfătoare. Credincioşii erau siliţi să se ascundă, să se refugieze unde puteau, ca oile fără păstor şi atacate de animale sălbatice.

Toţi episcopii ortodocşi deplângeau această tristă stare a Bisericii din oraşul imperial al Răsăritului. Ei îl implorau pe Grigorie Teologul să alerge în ajutorul lor. El fusese hirotonit episcop, fără posibilitatea de a se instala la Sasima, şi nu cârmuise Biserica din Nazianz decât ca locţiitor al tatălui său şi aşteptând să se aleagă un nou episcop. Retragerea sa în Seleucia făcea inutil pentru Biserică geniul pe care Dumnezeu i-l dăruise; la Constantinopol, geniul şi ştiinţa sa puteau obţine cele mai însemnate rezultate, şi faptul că el era episcop dădea o autoritate mai mare polemicii sale împotriva arienilor. Valens, biruit de Vasilie, se arăta mai puţin favorabil arienilor, iar Graţian, împăratul Apusului, se pronunţa încă mai deschis în favoarea ortodoxiei decât tatăl său Valentinian.

Grigorie s-a opus mai întâi tuturor motivelor care ar fi putut fi invocate pentru a părăsi Seleucia. El a hotărât în cele din urmă să plece la Constantinopol, preferând să moară lucrând pentru Biserică decât să sufere reproşurile continue ale prietenilor săi. Cei mai mari episcopi ai Răsăritului, printre care Petru al Alexandriei, au binecuvântat hotărârea sa. Prin urmare, el a plecat, dar, cum a spus el însuşi, oraşul imperial trebuia să fie foarte mirat să-l vadă pe noul atlet ale cărui virtuţi şi geniu erau renumite în întreaga lume.

Era în realitate un om mic, foarte cocoşat de bătrâneţe şi boală; el avea capul chel şi întotdeauna aplecat; chipul său nu era foarte frumos, era uscat de austeritate şi ca brăzdat de lacrimi. Originar dintr-o mică cetate şi trăind mereu într-un sat, limbajul său era aspru ca cel al unui ţăran; el era prost îmbrăcat şi nu avea, cum spune el însuşi, mai mulţi bani decât aripi.

Acesta era omul care se îndrepta către Constantinopol pentru a apăra dogma sănătoasă contra tuturor ereticilor care parcă îşi dăduseră întâlnire acolo şi care se bucurau de cele mai mari bogăţii şi cea mai mare influenţă.

În momentul în care Grigorie a mers la Constantinopol, Valens a murit (379) şi Graţian i-a încredinţat Răsăritul lui Teodosie.

Credincioşii soborniceşti şi-au regăsit curajul şi s-au adunat în jurul lui Grigorie. El s-a mutat într-o casă pe care părinţi evlavioşi au pus-o la dispoziţia lui; ea a devenit o biserică pe care a numit-o Anastasia, adică înviere, în amintirea noii vieţi pe care o începea ortodoxia. Credincioşii se reuneau acolo mai întâi în taină. Această Anastasia, spune Grigorie, este învierea cuvântului adevărului atât de dispreţuit mai înainte; este locul biruinţei noastre comune; este noul Silom unde cortul mărturiei, care rătăcise 40 ani în pustie, şi-a găsit în sfârşit un lăcaş stabil şi sigur. Este un nou Betleem unde credinţa a renăscut; este arca lui Noe care a salvat de potopul ereziei pe cei care trebuiau să nască un nou popor sobornicesc.

Această mică biserică a devenit apoi una dintre cele mai frumoase şi mai cinstite din Constantinopol.

Sfântul Grigorie nu venise în acest oraş pentru a fi episcop, ci pentru a apăra credinţa şi a-i îndruma pe credincioşi în alegerea unui întâistătător atunci când circumstanţele vor permite alegerea unuia. Prima sa grijă a fost de a-i abate pe credincioşi de la discuţiile religioase pe care erezia le făcuse la modă şi care răsunau fără încetare chiar în locurile publice, în mijlocul festinurilor şi sărbătorilor; femeile însele luau parte activă la acestea, şi nici fecioarele nu puteau să se abţină să nu discute despre taine. Se făcea din aceste discuţii ceva asemănător unei arte sau meserii; şi erau unii care făceau concursuri între ei.

Sfântul Grigorie i-a făcut pe credincioşi să înţeleagă că astfel de discursuri nu se cuveneau pentru toată lumea; că nu trebuiau ţinute oriunde, nici oricând, nici în faţa oricărui soi de persoane. Dar pentru ca să nu fie luat în seamă pentru intenţiile sale, el le-a expus credincioşilor dogma ortodoxă şi a răspuns la toate obiecţiile ereticilor în măreţele sale Discursuri teologice, despre care noi am vorbit anterior.

Discursurile sale nu au fost numai pentru credincioşii care-l ascultau; ereticii le citeau şi mulţi au fost uluiţi de elocvenţa şi logica care străluceau în ele, şi mai cu seamă de dragostea pe care marele orator o arăta faţă de oameni respingând erorile într-un mod imbatabil.

Dintre eretici, mulţi erau de bună credinţă, păcătuiau doar din neştiinţă, şi se arătau foarte credincioşi. Ei au vrut să-l asculte pe atletul ortodoxiei, şi au mărturisit dogma sănătoasă. Alţii se duceau să-l asculte pe Sfântul Grigorie din curiozitate; alţii, în fine, pentru a-l combate. Curând, auditoriul său a fost, spune el însuşi, asemenea unei mări agitate, în care se manifestau cele mai contradictorii sentimente.

La discursurile sale, Sfântul Grigorie adăuga exemplul celor mai austere virtuţi. El practica frugalitatea unui monah şi stătea departe de toate desfătările. Aproape întotdeauna închis în casa lui, el părea mereu trist şi nu era nici măcar supărat că era socotit puţin amabil în societate. I se reproşa că are o masă prea modestă, haine prea simple, o atitudine lipsită de măreţie. Grigorie nu era mişcat de aceste reproşuri şi nu se jena să-i critice pe episcopii care credeau că se pun în valoare prin fast, luxul veşmintelor şi delicateţea mesei lor. Cât despre el, lui îi plăcea să trăiască ca un adevărat filozof creştin. Îi plăcea să-şi petreacă noaptea rugându-se şi cântând psalmi cu câteva persoane evlavioase.

În mijlocul Constantinopolului, el ducea aceeaşi viaţă ca un chinovit din Tebaida, îndeplinindu-şi toate îndatoririle unui adevărat păstor.

Fanaticii ereziei nu i-au iertat atacurile şi succesele sale. Ei asmuţeau populaţia împotriva lui, care-l urmărea câteodată cu lovituri de pietre. Ei îmi plăteau cu aceste pietre, spune Grigorie, dogma sănătoasă pe care le-am adus-o, dar ei au avut grijă să nu le arunce cu prea multă iscusinţă şi să nu mă rănească decât în locuri unde loviturile nu erau mortale. În ajunul Sfintelor Paşti, ereticii s-au repezit către Biserica Anastasia în momentul în care acolo se săvârşeau sfintele taine. Ei au comis atrocităţi şi cele mai oribile profanări. Sfântul Grigorie a fost prins şi dus înaintea prefectului. Dar nevinovăţia sa era atât de răsunătoare, încât el a ieşit glorios din tribunal, şi fără să fi suferit nici un tratament rău.

Persecuţiile au fost curând oprite prin proclamarea lui Teodosie ca împărat. Grigorie era de un an la Constantinopol atunci când, botezat de episcopul Tesalonicului, Teodosie a dat faimosul edict prin care poruncea ca toţi cei care nu urmau dogma învăţată de Damas al Romei şi Petru al Alexandriei, să fie urmăriţi şi condamnaţi ca eretici. Acest decret, trimis special la Constantinopol, a făcut să adere la Biserica Ortodoxă toţi ambiţioşii care nu aveau altă credinţă decât cea care le era de folos să o mărturisească în exterior.

Circumstanţele l-au silit pe Sfântul Grigorie să se arate îngăduitor. Aproape toţi episcopii cedaseră, intraseră în comuniune cu alţi episcopi suspecţi sau îşi puseseră semnătura pe decrete pe care fuseseră siliţi să le retracteze. Nu era de mirare că un număr atât de mare de laici s-a lăsat descumpănit. Cum să-i deosebeşti pe cei care erau de bună credinţă de cei care mărturiseau o credinţă sau alta doar din ambiţie sau pentru alte interese ?

Cu toate acestea, dacă Grigorie era îngăduitor faţă de cei care greşiseră, el se arăta aspru în privinţa episcopilor cu credinţă rea care au luat locurile episcopilor legitimi sub Constanţiu şi Valens; care nu aveau nici o virtute episcopală; a căror viaţă se risipea în fast şi confort.

Noi vom reveni la aceste critici ale lui Grigorie şi le vom compara cu cele ale lui Ieronim şi Ioan Gură de Aur, atunci când vom prezenta lipsurile interne care afectau Biserica la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui de-al V-lea.

În timp ce Sfântul Grigorie lucra pentru a reînvia Biserica Ortodoxă a Constantinopolului, el s-a lăsat înşelat de un filozof din secta cinicilor pe nume Maxim. Deşi creştin, Maxim purta toga albă şi toiagul sectarilor lui Diogene. El era foarte neruşinat şi imoral; dar nu era mai puţin făţarnic, şi a ştiut atât de bine să se prefacă la Constantinopol încât Grigorie l-a primit în intimitatea sa şi l-a lăudat chiar în plină biserică.

Maxim nu venise la Constantinopol decât pentru a-i înşela pe credincioşi şi a face să fie ales episcop. El urzea intrigi cu episcopii egipteni, şi Petru al Alexandriei, care-i făcuse Sfântului Grigorie elogii atât de măreţe, s-a pronunţat împotriva lui şi a intrat în complot. Unii episcopi egipteni au sosit la Constantinopol şi au profitat de o boală a lui Grigorie pentru a ocupa în secret biserica în timpul nopţii. Acolo, în prezenţa câtorva marinari de pe vasul care-i adusese, ei l-au hirotonit pe Maxim episcop al Constantinopolului.

Ceremonia nu se terminase încă când preoţii lui Grigorie au intrat în biserică. Curând, tot oraşul ştia ce se petrecuse; au alergat la Biserica Anastasia; credincioşii erau profund mâhniţi; ereticii şi cei indiferenţi râdeau de înfăţişarea lui Maxim, care îşi păstrase părul său roşcat pentru a-i da un aer de adevărat cinic.

Întrerupţi în lucrarea lor, episcopii egipteni s-au dus să continue hirotonirea lor în casa unui cântăreţ din flaut în prezenţa câtorva indivizi rău famaţi. Ei au tăiat în cele din urmă faimosul păr al lui Maxim, şi Grigorie însuşi l-a luat peste picior pe această temă şi i-a spus că după o nenorocire atât de mare nu mai avea decât să se spânzure.

Ceea ce l-a mâhnit mai cu seamă pe Sfântul Grigorie a fost plecarea unui preot şi a câtorva credincioşi care s-au raliat intrusului Maxim. Dar numărul lor nu a fost mare, şi ortodocşii au fost atât de indignaţi de conduita lor şi de cea a episcopilor egipteni încât au vrut să-l silească pe Grigorie să accepte titlul de episcop al Constantinopolului, uzurpat de Maxim. Grigorie s-a folosit de toată elocvenţa sa şi a rugat poporul cu cea mai mare stăruinţă pentru a nu i se da acest titlu. El se gândea chiar să fugă, dar credincioşii l-au convins să rămână, făgăduind că nu-l vor sili să accepte titlul de episcop al Constantinopolului până la sosirea mai multor episcopi care erau în drum spre acest oraş.

Maxim şi episcopii egipteni alungaţi din Constantinopol s-au dus la Thessalonic pentru a cere sprijinul lui Teodosie. Dar acest prinţ i-a alungat cu dispreţ. Atunci ei s-au întors în Alexandria, şi Maxim a arătat o asemenea lipsă de respect faţă de episcopul Petru încât prefectul l-a alungat din oraş şi Petru a înţeles greşeala pe care a comis-o favorizând uzurparea scaunului lui Grigorie de un astfel de om. El i-a cerut iertare sfântului episcop, iar Grigorie nu şi-a mai amintit decât de virtuţile pe care Petru le vădise în chip strălucit.

Lucrurile erau în această stare la Constantinopol atunci când Teodosie a sosit în oraş la 24 noiembrie 380. Grigorie s-a prezentat înaintea lui, împăratul l-a îmbrăţişat, i-a vorbit cu bunătate şi l-a avertizat că poporul din Constantinopol a făcut pe lângă el astfel de cereri încât el nu poate să nu-l roage să accepte titlul de episcop al acestui oraş. Grigorie nu a îndrăznit să refuze, deşi întrevedea dificultăţile pe care le-ar fi avut de depăşit.

Teodosie l-a întrebat pe episcopul arian Demofil dacă vroia să adere la credinţa de la Niceea, iar acesta a răspuns că nu consimte cu nici un preţ. Atunci împăratul i-a poruncit să dea toate bisericile ortodocşilor. Această ştire i-a tulburat profund pe arieni, obişnuiţi de atât de mult timp să domine. Bărbaţi, femei, copii s-au răspândit pe străzi plângând şi cerând cu strigăte mari bisericile lor. Pentru a menţine ordinea, Teodosie a plasat soldaţi în jurul bisericilor şi a apărut curând cu Sfântul Grigorie stând alături de el. Sfântul episcop era atât de slab, încât abia respira. Atunci când a intrat în biserică, mulţimea l-a aclamat cerând ca el să fie episcop. Neavând puterea de a se face auzit, unul dintre preoţii săi a spus, în numele său, că nu trebuia pentru moment decât să-I mulţumească lui Dumnezeu, iar restul va veni la timpul său. Teodosie nu a putut decât să admire o asemenea modestie, şi întreg poporul nu s-a mai gândit în acea zi decât să-L laude pe Dumnezeu pentru biruinţa adevărului.

În ciuda furiei lor, arienii nu au îndrăznit să se revolte şi bisericile au fost date ortodocşilor fără să se verse o picătură de sânge. Cât despre ei, ei puseseră stăpânire altădată pe biserici omorând multe mii de credincioşi.

Stăruinţele au continuat pe lângă Grigorie pentru a accepta în cele din urmă titlul de episcop al Constantinopolului; i se dădea chiar acest titlu, dar el îl socotea nelegitim atâta vreme cât nu i-l acordaseră episcopii.

Noi am văzut că el vroia să aştepte sosirea episcopilor care veneau la Constantinopol pentru marele sinod care trebuia să aibă loc acolo în anul 381. Încă de la urcarea sa pe tron, Teodosie concepuse proiectul de a convoca un sinod pentru a pune capăt tuturor discuţiilor care tulburau Răsăritul.

În anul 380, el a trimis scrisorile pentru convocarea acestuia şi episcopii au plecat de îndată către Constantinopol[53]. Episcopii arieni au fost de asemenea convocaţi, ca cei ortodocşi. Ei au fost la sinod în număr de 36; cei ortodocşi au fost în număr de 150.

Toţi s-au dus întâi la palatul lui Teodosie, care le-a adresat cele mai binevoitoare cuvinte[54] şi i-a rugat, cu sentimentele unui fiu pentru părinţii săi în credinţă, să se ocupe în mod activ de chestiunile care vor fi supuse deliberării lor.

Primele sesiuni ale sinodului au fost prezidate de Meletie al Antiohiei[55]. S-au ocupat întâi de alegerea unui episcop pentru scaunul Constantinopolului. Hirotonia nelegitimă a lui Maxim a fost anulată, şi Grigorie a fost rugat să accepte titlul pe care întregul oraş i-l oferea. El fusese numit episcop al Sasimei şi dreptul canonic interzicea mutarea de pe scaun pe altul. Dar el nu a putut să ocupe scaunul pentru care îl hirotonise Sfântul Vasilie şi care a fost ocupat de un alt episcop, hirotonit de Antim. Prin urmare, nu se putea spune că el îşi schimba realmente scaunul. În plus, legea era pur ecleziastică şi un Sinod Ecumenic putea, într-o circumstanţă particulară, să nu o aplice.

Grigorie a cedat rugăminţilor episcopilor şi a fost de atunci episcopul legitim al Constantinopolului.

Meletie, care l-a binecuvântat în ziua în care s-a urcat pe scaunul oraşului imperial al Răsăritului, a murit la puţin timp după aceea. Moartea sa a constituit o durere adâncă, mai cu seamă pentru Grigorie care moştenise sentimentele marelui Vasilie pentru sfântul episcop al Antiohiei. Trupul Sfântului Meletie a fost îmbălsămat, învelit în in şi mătase şi depus în Biserica Sfinţilor Apostoli, aşteptând să fie transportat la Constantinopol. I s-au făcut funeralii fastuoase; o mulţime imensă a asistat la ele şi corurile cântau psalmi în mai multe limbi. Episcopii cei mai elocvenţi din sinod au rostit elogiul său funebru[56]. În timpul ceremoniilor s-au pus pânze albe pe chipul sfântului episcop şi s-au împărţit poporului care le păstra cu respect, în memoria unui sfânt care, spunea Sfântul Grigorie de Nyssa, era în cer, rugându-se pentru Biserică şi neştiinţele poporului lui Dumnezeu.

Se putea crede că moartea lui Meletie va pune capăt schismei din Antiohia. Într-adevăr, Paulin era ortodox ca Meletie, şi toată lumea îl cinstea pentru marea sa virtute. Cei mai apropiaţi prieteni ai lui Meletie şi în special Grigorie Teologul îl respectau pe Paulin şi ar fi vrut ca el să fie recunoscut universal ca episcop legitim de către toţi ortodocşii.

Cu câtva timp înainte de sinod, Paulin[57] a refuzat să se înţeleagă cu Meletie sub pretextul că el fusese hirotonit de arieni şi Meletie însuşi îl condamnase pe Paulin. De aici lupte foarte aprinse în urma cărora ar fi fost făcut acest acord între preoţii celor două tabere: la moartea unuia dintre cei doi episcopi, toţi ortodocşii să-l recunoască pe cel care a rămas în viaţă ca episcop legitim. Preoţii se angajau chiar să refuze episcopatul dacă le-ar fi fost oferit. Printre ei era Flavian. Numai câţiva luchiferieni, ataşaţi de Paulin, au refuzat să fie de acord cu acest compromis.

Mai mulţi episcopi ai Sinodului de la Constantinopol nu au recunocut legitimitatea unui astfel de acord; Grigorie îi caracterizează numindu-i turbulenţi şi răuvoitori[58].

În calitatea sa de episcop al Constantinopolului, Sfântul Grigorie a prezidat sinodul după moartea lui Meletie. El a lăsat ca discuţiile să aibă loc liber între cei care se opuneau lui Paulin şi cei care erau călăuziţi de iubirea pentru pace. El a luat cuvântul la sfârşit, s-a pronunţat în favoarea lui Paulin şi s-a exprimat astfel[59]:

,,Iubiţii mei, mi se pare că voi nu examinaţi lucrurile în acelaşi mod şi nu judecaţi rezonabil când vorbiţi despre adevăratul motiv care trebuie să conducă discuţiile noastre. Într-adevăr, voi nu ţineţi cont decât de un oraş; aceasta dă luptei mai multă ardoare şi pentru continuarea acestei lupte voi contaţi pe punerea mâinilor pe care o voi face noului ales. Eu am gânduri mai înalte pe care voi nu aţi putea să le găsiţi greşite. Aruncaţi-vă ochii asupra acestui vast univers stropit de râurile de sânge scump al lui Dumnezeu, care a pătimit în trup de om, care S-a jertfit pentru a fi preţul libertăţii noastre; stropit încă de sângele altor victime. Să presupunem că universul ar fi împărţit din cauza a doi îngeri. Cei care sunt în chestiune (eu o spun cu regret) nu sunt vrednici de acest nume; şi dacă ar fi doi îngeri, nu ar trebui să dea ocazia unei lupte atât de deplorabile.

În timp ce dumnezeiescul episcop Meletie era în mijlocul nostru şi noi nu ştiam cum să-i facem pe apuseni să-l recunoască, din cauza vechii lor iritări, putea părea că noi ignorăm nedreptăţile lor cu atât mai mult cu cât ei se pretindeau apărătorii canoanelor. Un om blând este un leac contra mâniei şi dobândeşte încrederea cuiva părând că ignoră nedreptăţile sale. Dar astăzi, când furtuna s-a potolit şi Dumnezeu ne-a dat pacea, ce trebuie să facem ?

Ascultaţi cuvintele mele; ele sunt prudente şi valorează mai mult decât acelea ale oarecăror episcopi tineri. Eu cred că cel pe care trebuie să-l lăsăm pe scaunul Antiohiei este cel care-l ocupă acum. Ce rău ar fi dacă noi l-am plânge puţin mai mult timp pe cel pe care l-am pierdut ? Bătrâneţea celuilalt va pune curând capăt luptei; este cea mai bună ieşire pe care ne-am putea-o dori. Paulin va muri curând şi, potrivit dorinţelor sale, sufletul său se va întoarce la Cel care i l-a dat. Atunci, printr-un consimţământ comun al poporului şi episcopilor şi cu insuflarea Sfântului Duh noi vom da un episcop acestui ilustru scaun.

Prin acest mijloc noi ni-i vom apropia pe străini; căci eu văd că Apusul este considerat străin; şi noi vom aduce pacea într-un mare oraş şi unui mare popor”.

Grigorie face apoi apel la înţelegere şi încheie spunând că dacă s-ar putea crede că vorbeşte astfel în propriul său interes, el ar fi fericit să părăsească scaunul episcopal pentru a se retrage în singurătate, obiectul dorinţelor sale statornice.

De îndată ce a terminat de vorbit, episcopii tineri care provocaseră discuţia au început să flecărească ca nişte gaiţe şi să bâzâie ca nişte viespi. Bătrânii cinstiţi care alcătuiau adunarea, în loc să-i pedepsească, s-au lăsat antrenaţi de opinia lor. Principalul lor argument era că Răsăritul trebuia să biruiască Apusul. Biserica Apuseană îl recunoscuse pe Paulin; Răsăritul nu trebuia deci să-l recunoască.

Sfântul Grigorie condamnă pe bună dreptate acest motiv ridicol şi se miră că cei mai buni episcopi au cedat în faţa câtorva tineri fără creier în această problemă. Sinodul l-a numit episcop al Antiohiei pe Flavian şi tot oraşul, cu excepţia micii turme a lui Paulin, a aderat la această alegere. Atunci Grigorie a părăsit adunarea şi a anunţat că va renunţa la scaunul său. L-au rugat să rămână acolo în interesul credinţei, când episcopii egipteni şi macedonieni au sosit la sinod[60]. Grigorie a fost fericit să-i vadă sosind pe adversarii cu dinţi de mistreţ, chip sălbatic şi ochi scânteietori. El spera că ei îl vor elibera dintr-un scaun pe care nu-l acceptase decât cu regret.

Printre egipteni se aflau fără îndoială episcopii care veniseră la Constantinopol pentru a-l hirotoni pe Maxim Cinicul. Ei nu-şi schimbaseră opinia, ca episcopul Petru, în legătură cu acest intrigant; episcopul Alexandriei, care era în fruntea lor, Timotei, fratele lui Petru, era partizan declarat al lui Maxim şi apolinarist[61]; prin urmare, el nu era dispus să se despartă de sufraganţii săi pentru o chestiune personală. Macedonienii fuseseră preveniţi în ce-l priveşte pe Grigorie de Damas, episcopul Romei, care-şi ascundea antipatia faţă de acest mare bărbat sub frumoasele aparenţe ale legalităţii. După el[62], nu era permis transferul unui episcop de pe un scaun pe altul. Dar adevăratul său motiv era că nu-l iubea pe prietenul apropiat al acelui Vasilie care înfierase fastul şi orgoliul episcopului Romei. Grigorie îşi permitea aceleaşi critici ca prietenul său.

Sinodul a fost foarte agitat în legătură cu demisia lui Grigorie. Mânia era mai puternică decât raţiunea; s-a făcut apel la legi care nu-l priveau deloc pe marele episcop; nu se ştia nici măcar cine-l aşezase pe locul său; dar ei vroiau să fie nesuferiţi cu cei care-l aleseseră şi care alcătuiau partea cea mai cinstită a adunării[63]. Printre ei[64] se numărau Eladie, succesorul Sfântului Vasilie cel Mare pe scaunul Cezareei; Grigorie de Nyssa şi Petru de Sevasta, fraţii aceluiaşi Vasilie; Amfilohie al Iconiei, Optim al Antiohiei din Pisidia, Diodor de Tars, Pelaghie al Laodiceei, Evloghie al Edessei, Acachie de Bereea în Siria, Isidor de Cyr, Chiril al Ierusalimului şi nepotul său, Ghelasie al Cezareei Palestinei. Cea mai mare parte a acestor episcopi sunt cinstiţi ca sfinţi de Bisericile Răsăritului şi Apusului. Ei se ţineau departe de egipteni, duşmani declaraţi ai lui Grigorie, şi s-au reunit sub preşedinţia acestui preacinstit episcop.

Dar Grigorie nu ţinea într-atât la scaunul său pentru a fi un subiect de dezbinare. De aceea el i-a convins chiar pe prietenii săi să-l părăsească şi să se înţeleagă cu ceilalţi episcopi pentru a-i alege ca succesor un om recomandabil prin virtuţile sale. În prezenţa tuturor episcopilor, el a ţinut această cuvântare[65]: ,,O, voi, pe care Dumnezeu v-a adunat pentru a lucra spre slava Sa, nu ţineţi prea mult cont de ce mă priveşte şi ocupaţi-vă de lucruri mult mai importante. Eu voi fi Iona; aruncaţi-mă în mare pentru a salva corabia. Cu toate că, în realitate, eu nu aş putea fi cauza furtunii, aruncaţi-mă afară, eu voi găsi ospitalitate undeva. Fiţi măcar de acord asupra acestui punct. Împotriva voinţei mele am fost pus pe acest scaun; voi fi fericit să-l părăsesc. Doar de Tine, Treimea mea, mă preocup ! Cât aş vrea să văd în acest scaun o gură închinată apărării tale ! Iar voi, membri ai acestei adunări, primiţi urările mele de rămas bun şi amintiţi-vă de lucrările mele”.

Părăsind sinodul, Sfântul Grigorie a mers la împărat pentru a-l ruga să nu se opună retragerii sale. El a consimţit la aceasta cu greutate, dar dacă marele episcop era bucuros să-şi regăsească libertatea, el era neliniştit pentru turma sa, care putea fi ocârmuită de un duşman al credinţei. El s-a încredinţat proniei şi, după ce a obţinut consimţământul împăratului, a hotărât să părăsească Constantinopolul. Înainte el a vrut să-şi ia rămas bun de la poporul său, şi a rostit în marea biserică a oraşului, în prezenţa tuturor membrilor Sinodului, o cuvântare elocventă pe care noi o vom analiza[66]:

,,Preaiubiţi păstori şi colegi, iau cuvântul înainte de a părăsi acest scaun pentru a vă da socoteală de purtarea mea; deoarece nu mă jenez deloc să mă supun judecăţii voastre, dispus să accept laudele voastre dacă am acţionat bine, sau dezaprobarea voastră dacă am meritat-o. Această turmă care este astăzi sub ochii voştri era mică, nu era decât un mic rest al turmei. Membrii ei nu aveau păstori; ei se reuneau pe unde puteau, chiar în peşterile din munţi, urmăriţi de duşmani care îndrăznesc încă astăzi să fie neruşinaţi; cine erau ei atunci când pacea nu ne fusese dată şi ei erau atotputernici ?

Către această mică turmă, săracă şi mâhnită când am venit eu, şi Sfântul Duh a făcut din ea această turmă numeroasă şi strălucitoare care este sub ochii voştri. El a apropiat unele de altele oasele uscate şi a dat poporului Său o nouă viaţă. Ea a fost umilită din pricina păcatelor sale; a fost înviată pentru că s-a închinat Sfintei Treimi. Dacă ceea ce am făcut vi se pare puţin, vă voi întreba cum aş fi putut face mai mult. Nu am contribuit la reînvierea credinţei în acest oraş, ochiul lumii, aşezat cu măreţie pe pământ şi pe mare; nod şi legătură a Răsăritului şi Apusului, unde îşi dau întâlnire din toate colţurile lumii pentru a primi aici credinţa.

Oricine ai fi, care vrei să te aşezi critic al dogmei mele, aruncă-ţi ochii în jur şi vezi această cunună slăvită pe care am împletit-o; vezi această adunare de preoţi pe care părul lor alb şi înţelepciunea îi face cinstiţi; vezi smerenia acestor diaconi şi clerici, râvna acestui popor, bărbaţi şi femei care concurează în ardoare să înveţe; vezi aceşti filozofi şi aceşti oameni simpli, aceşti nobili şi aceşti muncitori, aceşti bătrâni şi aceşti tineri; aceste femei căsătorite şi aceste fecioare care sunt deopotrivă învăţate în dogma dumnezeiască. Eu o voi spune, deşi poate că nu ar trebui să spun: am ajutat la împletirea acestei cununi şi, ca răsplată, vă cer numai să mărturisiţi adevărata credinţă despre Sfânta Treime.

Dacă am duşmani, îi datorez învăţăturii mele şi mă felicit deoarece dogma mea este exactă şi nu am propovăduit fără discernământ pentru a fi pe placul tuturor. Deci eu trebuia să întâlnesc oameni care să mă contrazică de partea lui Sabelie, ca şi de partea lui Arie. Eu am propovăduit unitatea de substanţă şi Treimea ipostasurilor sau persoanelor[67]; să înceteze deci de a mai debita inepţiile lor pentru a ne incrimina, cei care sunt ataşaţi de câteva cuvinte şi nu de fondul învăţăturii noastre. Ce spuneţi voi atunci când voi învăţaţi despre cele trei ipostasuri ? Vreţi să învăţaţi despre trei substanţe ? Veţi exclama şi pe bună dreptate, dacă se pretinde aceasta. Şi voi care învăţaţi că există trei persoane sau trei chipuri, vreţi să spuneţi că în Dumnezeu nu există decât o substanţă care ar avea un chip omenesc ? Nu, cu siguranţă. Voi toţi recunoaşteţi o substanţă unică într-o Treime.

Aceasta v-am învăţat şi eu.

Acum, ce v-aş putea spune ? Daţi-mi răsplata muncii mele, lăsaţi-mă să plec. Părul meu alb nu vă impresionează ! Daţi-mi un succesor care să aibă mâinile curate, care să fie învăţat, care să-şi poată îndeplini cu vrednicie toate îndatoririle preoţeşti, aşa cum cer circumstanţele. Voi vedeţi, eu sunt bătrân, bolnav, covârşit de muncă. Nu aveţi nevoie de un bătrân care nu mai poate face nimic şi nu mai are putere. În plus, eu sunt obosit de lupta pe care am dat-o împotriva invidiei şi duşmanilor, care sunt tot atât de mult ai voştri cât şi ai mei.

Vreţi să ne examinăm acum greşelile ? Câte persecuţii, câte violenţe am suferit sau la care am fost martori ! M-am răzbunat pentru aceasta ?

Mi s-a reproşat simplitatea, sărăcia veşmintelor mele, cumpătarea mea. Nu ştiam că fastul, masa bună şi luxul sunt virtuţi episcopale. Dacă voi doriţi un episcop magnific, care să aibă caleşti splendide, care să se plimbe cu un lux demn de un oraş atât de mare, căuţati un altul. Eu nu sunt omul care vă trebuie. Daţi-mi pauza mea, aşa cum împăraţii îl acordau bătrânilor soldaţi invalizi. Acum vă voi adresa aceste urări de rămas bun:

Adio, o, Biserică Anastasia, nume pe care ţi l-a dat evlavia deoarece tu ai reînviat credinţa care era atunci dispreţuită. Adio, scaun al biruinţei noastre comune; noule Silom, unde noi am aşezat chivotul care a călătorit timp de 40 ani în pustie, fără un loc stabil unde putea fi aşezat ! Adio şi ţie, mare şi nobile templu, moştenire nouă care ai primit strălucirea ta de la Cuvântul, care după ce a fost Ievus[68], a devenit Ierusalim ! Adio şi vouă, biserici sfinte care umpleţi oraşul şi-l înconjuraţi ca un lanţ sfânt !  Adio, apostoli, stâlpi preţioşi, învăţătorii mei în lupte; am sărbătorit prea puţin praznicele voastre în biserica care vă este închinată, dar satana, pe care Dumnezeu mi l-a dat, fără îndoială pentru binele meu, ca lui Pavel, mă sileşte să vă părăsesc.

Adio, scaun episcopal, cinste atât de primejdioasă şi care stârneşte atâta invidie ! Adio, sinod al episcopilor, preoţilor împodobiţi cu măreţie şi bătrâneţe ! Adio, vouă tuturor care slujiţi cina Domnului şi care vă apropiaţi de Dumnezeu care Se apropie de voi ! Adio, coruri de oameni curaţi, sfinte psalmodii, nopţi evlavioase, comunităţi de fecioare, de femei evlavioase, de văduve, de orfani. Adio, case prietene ale lui Hristos unde se practică milostenia şi care m-au susţinut în neputinţele mele. Adio, vouă tuturor care iubiţi cuvântările mele şi care vă înghesuiţi pentru a mă asculta ! Adio, împăraţi, palate şi vouă tuturor care locuiţi în ele, credincioşi împăratului, cred eu, dar prea puţini credincioşi lui Dumnezeu ! Aplaudaţi ! Limba care vă lansează săgeţi va tăcea. Retorul nu va mai avea decât mâna şi cerneala pentru a vă corecta.

Adio, mare oraş iubit de Dumnezeu ! Voi toţi care locuiţi în el, veniţi către adevăr, faceţi mai mult bine. Iubiţi-L pe Dumnezeu mai mult decât aţi făcut-o. Adio, Răsărit şi Apus pentru care m-am luptat şi care mă combateţi ! Adio, îngeri protectori ai acestei Biserici ! Adio, Sfântă Treime, cugetul meu şi cinstea mea; fie ca poporul meu să păstreze credinţa Ta şi fereşte-l de eroare; fie ca eu să aflu în singurătatea mea că credinţa în Tine face mereu progrese.

Micii mei copii, păstraţi moştenirea, vă rog; amintiţi-vă de încercările pe care le-am suferit şi fie ca harul Stăpânului nostru Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi. Amin”.

Sfântul Grigorie a părăsit de îndată Constantinopolul şi s-a retras în casa sa din Arianz, pe care o moştenise de la tatăl său, şi de acolo la Nazianz. Noi vom istorisi mai târziu ultimele fapte ale acestui mare episcop.

Sinodul, de comun acord cu credincioşii, l-a ales ca succesor al lui Grigorie pe Nectarie[69], pretor din Constantinopol care nu era încă botezat şi care nu ştia nimic despre slujba episcopală. El era de o mare nobleţe şi virtuos, dar fără instruire bisericească. El a fost hirotonit episcop la puţin timp după ce a fost botezat. Sozomen afirmă că mai ales împăratul a fost cel care l-a ales pe Nectarie, că episcopii s-au opus la această alegere, şi că autoritatea imperială i-a făcut în cele din urmă să consimtă la aceasta.

Problemele cu persoane fiind epuizate, sinodul s-a putut ocupa de dogmă.

Împăratul a luat parte la sinod şi, în prezenţa sa, a început o discuţie între ortodocşi şi semi-arieni. Dintre ei, se distingea mai cu seamă Eleusie de Cizic şi Marcian de Lampsac[70]. Împăratul şi părinţii ortodocşi le-au amintit de demersul pe care îl făcuseră pe lângă apuseni, prin delegaţii pe care-i trimiseseră la Liberie, episcopul Romei; ei intraseră în comuniune cu cei care mărturiseau dogma de la Niceea şi nu acţionau corect atacând o dogmă pe care ei o mărturisiseră; dar ei nu au fost mişcaţi nici de îndemnurile, nici de argumentele care le erau puse împotrivă, şi le plăcea mai mult să susţină dogma ariană decât să admită cuvântul consubstanţial.

Ei au declarat-o deschis, au părăsit Constantinopolul şi au scris tuturor partizanilor lor că ei nu trebuiau să admită niciodată dogma de la Niceea. Părinţii sinodului, avându-l în frunte pe Nectarie, au decis că trebuie să confirme această dogmă şi să condamne toate ereziile[71]. În consecinţă, au redactat o mărturisire de credinţă[72], în care au expus în amănunt dogma sănătoasă promulgată la Niceea şi au condamnat toate ereziile care atacau Sfânta Treime, inclusiv pe cea a lui Apolinarie[73].

Crezul care a fost adoptat se poate considera ca rezumat al acestei mărturisiri de credinţă. El nu este altul decât cel de la Niceea cu câteva completări îndreptate împotriva noilor erezii, şi toate Bisericile greceşti şi latine l-au păstrat aşa cum a fost redactat atunci, aşa cum a fost admis de cel de-al IV-lea şi cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic[74].

Noi trebuie să prezentăm în paralel cele două crezuri de la Niceea şi de la Constantinopol, pentru a vedea completările făcute de acest din urmă sinod; noi prezentăm cu italice completările Sinodului de la Constantinopol şi suprimările făcute în crezul de la Niceea.

 

Crezul de la Niceea

Crezul de la Constantinopol

Noi credem în Dumnezeu, Unul, Tată Atotputernic, Creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute; şi într-un Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut din Tatăl şi fiind din substanţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu creat, consubstanţial cu Tatăl, prin care toate lucrurile au fost făcute, cele care sunt în cer, ca şi cele care sunt pe pământ.

Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, El a venit, S-a întrupat şi S-a făcut om. El a pătimit, a înviat în cea de-a treia zi, S-a suit la ceruri şi va veni din nou ca să judece viii şi morţii.

 

 

 

 

Noi credem şi în Sfântul Duh.

Noi credem în Dumnezeu, Unul, Tată Atotputernic, Creatorul cerului şi al pământului, tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute; şi într-un Domn Iisus Hristos, Fiu unic al lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu Adevărat; născut, nu creat, consubstanţial cu Tatăl, prin care toate lucrurile au fost făcute;

 

Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi de la fecioara Maria şi S-a făcut om; care a fost răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a îngropat şi care a înviat în cea de-a treia zi, după Scripturi; şi care s-a suit la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui, şi care va veni din nou ca să judece viii şi morţii, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit;

Şi în Sfântul Duh, Domnul şi de viaţă făcătorul, care purcede din Tatăl, care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, care a grăit prin prooroci;

Şi într-una sfântă Biserică, sobornicească şi apostolească;

Eu mărturisesc că nu există decât un botez pentru iertarea păcatelor;

Şi aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.

 

Completările din crez cu privire la întrupare erau îndreptate împotriva apolinariştilor şi a lui Marcel de Ancira; completările cu privire la Sfântul Duh erau împotriva eunomienilor sau macedonienilor.

Ultimele articole de credinţă erau îndreptate împotriva diverselor erori care aveau cea mai mare importanţă în Biserică.

Comparând vechile simboluri[75] cu cel de la Constantinopol, avem dovada că Părinţii celui de-al II-lea Sinod Ecumenic s-au inspirat, chiar în ce priveşte expresiile, din tradiţiile Bisericilor apostolice în ceea ce au considerat că trebuie să adauge la simbolul de la Niceea pentru a adeveri credinţa împotriva ereziilor.

După ce s-a ocupat de credinţă, sinodul a determinat limitele jurisdicţiei episcopale în diferite Biserici din Răsărit.

Sinodul de la Niceea pusese deja bazele unei jurisdicţii speciale admiţând ca legală pe cea a episcopilor Alexandriei şi Romei asupra anumitor Biserici, fiice ale lor. Pas cu pas, s-au aplicat în Biserică împărţirile politice ale imperiului, în provincii şi eparhii. Sinodul a vrut să stabilească în mod limpede diferitele jurisdicţii. Nectarie, episcopul marelui oraş[76], avea jurisdicţie asupra Traciei; Eladie al Cezareei asupra Pontului; Grigorie de Nyssa asupra Capadociei; Otrie al Melitinei asupra Armeniei; Amfilohie al Iconiei asupra Asiei; Optim al Antiohiei din Pisidia asupra provinciei cu acest nume; Timotei al Alexandriei asupra Egiptului. Răsăritul propriu-zis a fost împărţit în două provincii: Laodiceea şi Tars, fără a renunţa la prerogativele episcopului Antiohiei.

După ce a împărţit astfel Bisericile asiatice, sinodul a decis că toate discuţiile care ar putea apărea să fie judecate în sinodul provincial. Împăratul a confirmat aceste dispoziţii[77].

În plus[78], s-a hotărât ca episcopul de Constantinopol să se bucure de cea mai mare cinste după episcopul Romei, ca fiind episcopul noii Rome. Într-adevăr, Constantinopolul nu numai că se învrednicise de acest titlu, dar el avea, asemenea vechii Rome, un senat şi ranguri de cetăţeni şi magistraţi; cetăţenii săi erau supuşi aceloraşi legi ca italienii, şi el [oraşul] avea privilegii egale cu cele ale vechii Rome.

Avem 7 canoane de la Sinodul Ecumenic din Constantinopol[79].

În primul canon se confirmă credinţa de la Niceea şi se pronunţă anatema împotriva tuturor sectelor ariene, a lui Sabelie, a partizanilor lui Marcel de Ancira, a fotinienilor şi apolinariştilor.

Cel de-al doilea canon priveşte jurisdicţia episcopilor din diversele provincii care nu trebuiau să-şi exercite deloc funcţia în afara eparhiei lor, şi care trebuiau să poarte discuţii în sinodul provincial.

Canonul 3 este conceput astfel: „Episcopul de Constantinopol va avea întâietatea cinstei după episcopul Romei, deoarece oraşul său este noua Romă”.

Episcopul Romei era considerat cel dintâi în cinste, pentru că era episcopul primei capitale a imperiului.

Cel de-al patrulea canon anula hirotonia lui Maxim Cinicul.

Înainte de a se despărţi, episcopii l-au rugat pe Teodosie să le promulge hotărârile: ,,Potrivit scrisorii tale – spuneau ei[80] –, noi ne-am reunit la Constantinopol şi, după ce am restabilit uniunea între noi, noi am confirmat în scurte articole credinţa de la Niceea şi am anatematisit ereziile care se ridicaseră împotriva ei. În plus, noi am decretat câteva regulamente cu privire la buna ocârmuire a Bisericii; noi am adăugat totul la această scrisoare.

Noi cerem acum bunătăţii tale să confirmi, printr-o scrisoare a evlaviei tale, deciziile sinodului nostru, după ce ai onorat Biserica convocându-l”.

Teodosie a consimţit la aceasta şi pe 30 iulie 381 a dat următorul decret[81] la Heracleea:

,,Toate Bisericile vor trebui înapoiate numaidecât episcopilor care cred în dumnezeirea egală a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, şi care se află în comuniune cu Nectarie al Constantinopolului; cu Timotei al Alexandriei pentru Egipt, cu Pelaghie al Laodiceei şi Diodor de Tars pentru Răsărit; cu Amfilohie al Iconiei şi Optim al Antiohiei (din Pisidia) pentru Asia proconsulară şi eparhia[82] din Asia; cu Eladie al Cezareei (din Capadocia), Otrie al Melitinei şi Grigorie de Nyssa pentru eparhia de Pont; cu Terentie, episcop al sciţilor şi Martirie de Marcianopolis (Preslaw în Bulgaria) pentru Misia şi Sciţia. Toţi cei care nu vor fi în comuniune cu aceşti episcopi vor fi consideraţi eretici şi, ca aceia, alungaţi din Biserici”.

Nu trebuie să uităm că ereticii au luat cu violenţă bisericile şi proprietăţile ecleziastice în vremea lui Constanţiu şi Valens. Teodosie, prin decretul său, repara o nedreptate flagrantă şi dădea bunurile proprietarilor lor legitimi.

Trebuie să observăm că episcopul Antiohiei, Flavian, nu se numără printre cei cu care trebuiau să fie uniţi prin comuniune. Ei doreau să-l menajeze pe sfântul bătrân Paulin şi să-l lase să moară în pace în mica sa Biserică Ortodoxă, care-i fusese încredinţată, mai curând datorită virtuţilor sale decât dintr-un sentiment ortodox, din moment ce Meletie şi succesorul său Flavian erau ortodocşi ca şi el.

Trebuie să credem că sinodul însuşi a fost cel care i-a indicat lui Teodosie numele episcopilor care trebuiau să fie consideraţi centre de ortodoxie şi patriarhi[83]. Acest titlu nu era încă pe atunci ataşat marilor scaune care au fost investite cu acesta ulterior.

Nu au existat niciodată discuţii în Biserica sobornicească cu privire la simbolul Sinodului din Constantinopol şi canonul său dogmatic. La cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic s-a promulgat din nou acest simbol şi Sinodul din Constantinopol a fost considerat ecumenic. În Apus, el a fost deopotrivă cinstit şi episcopul Romei, Grigorie cel Mare, plasa acest sinod printre cele patru mari adunări ecumenice ale Bisericii care se ţinuseră până în timpul său şi pe care el le cinstea ca pe cele patru Evanghelii.

În privinţa canoanelor disciplinare care au fost promulgate la Sinodul din Constantinopol, şi mai cu seamă al celui care privea rangul acordat episcopului Constantinopolului, Apusul s-a opus, cum vom avea ocazia să relatăm.

Dar trebuie să remarcăm că un sinod poate fi ecumenic prin asentimentul tuturor Bisericilor fără să fie universal acceptate canoanele disciplinare; deoarece aceste canoane, ca cele ale Sinodului din Constantinopol, pot fi făcute pentru circumstanţe de loc, timp şi persoane. Împotrivirea Apusului faţă de unul din canoanele Sinodului din Constantinopol, şi în special a episcopului Romei, nu a împiedicat aşadar ca acest sinod să fie socotit ecumenic chiar la Roma, cu toate că el nu a fost nici convocat, nici prezidat, nici confirmat de autoritatea papală, autoritate care nu exista pe atunci.

Trebuie chiar să observăm că cei trei preşedinţi succesivi ai sinodului, Meletie, Grigorie Teologul şi Nectarie, nu erau în comuniune cu Roma. Primul era considerat pe nedrept un aţâţător al arianismului şi concurent ilegitim al lui Paulin al Antiohiei; cel de-al doilea a fost ales în pofida lui Damas, şi Roma a protestat împotriva hirotonirii lui Nectarie.

Dar, în secolul al IV-lea nu se credea încă, nici măcar la Roma, că un sinod nu putea fi ecumenic şi legitim dacă nu era convocat de episcopul Romei, prezidat de el sau în numele său, şi confirmat de el.

Istoria celui de-al doilea sinod şi canonul său cu privire la episcopul Constantinopolului sunt respingerea cea mai evidentă şi incontestabilă a sistemului papal care a prevalat în Apus.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

 

   [1] N.tr.: Din vremea domniei împăratului Constantin, Biserica a fost împărţită în dioceze şi provincii, urmând împărţirea teritorial-administrativă a Imperiului Roman.

   Localităţile suburbicare erau localităţile ce depindeau de dioceza sau prefectura Romei. Dioceza Romei cuprindea 10 provincii: Sicilia, Corsica, Sardinia, Campania, Tuscia, Picenum Suburbicarium, Apulia cum Calabria, Bruttium, Samnium, Valeria. În mod similar, Bisericile din aceste localităţi erau numite suburbicare.

   [2] A se vedea decretele lui Valentinian în Codul Teodosian şi în Analele ecleziastice de Baronius; Faustin şi Marcellin, Libell. Prec.

   [3] Damas, Carm. 16.

   [4] Damas, Epist., tomul XIII, Patrologia Latina; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 11.

   [5] Scrisoarea sa a fost păstrată de Teodoret, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 19.

   [6] Despre persecuţiile lui Valens, a se vedea Teodoret, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 12 ad 20; Socrate, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 16 ad 22 şi c. 24; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 14, 19 şi 20.

   [7] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 21.

   [8] Socrate, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 26; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 16; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 16.

   Socrate spune că Valens era în Antiohia şi că el a poruncit ca Sfântul Vasilie să vină acolo; Teodoret şi Sozomen spun că aceste fapte s-au petrecut în Cezareea; Sfântul Grigorie Teologul face aluzie la acest fapt, în elogiul pe care-l face Sfântului Vasilie.

   [9] Pentru toate faptele pe care tocmai le-am relatat, a se vedea Epistolele Sfântului Vasilie: 95, 98, 100, 127, 128, 136, 138, 141, 145, 162, 166, 167, 237, 239 către Eusebiu de Samosata; 119, 125 către Evstatie de Sevasta; 223 împotriva lui Evstatie; 120, 129 către Meletie al Antiohiei; 121, 130 către Teodot de Nicopole, 256 către Vitus de Carrhes.

   [10] Sfântul Vasilie, Epist. 156 ad Evag.

   [11] Sfântul Vasilie, Epist. 243 ad Episcop. Ital. et Gall. N.tr.: A se vedea Sfântul Vasilie cel Mare, Scrieri III, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 12, Editura IBMBOR, Bucureşti 1988, p. 502-506.

   [12] I Corinteni 12, 21.

   [13] Cântarea celor trei tineri în cuptorul Vavilonului, 14 (1914).

   [14] Ieremia 9, 1.

   [15] Sfântul Vasilie, Epist. 363 ad Occidental.

   [16] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 7, 8, citează o epistolă împărătească şi o epistolă a unui Sinod din Iliria către răsăriteni, ambele referindu-se la dogma de la Niceea, care este indicată ca cea adevărată. Numele lui Valens aflându-se la începutul epistolei împărăteşti împreună cu numele lui Graţian şi Valentinian, nu s-a putut stabili epoca. Este vorba despre Valentinian I sau despre fiul său care i-a succedat împreună cu celălalt fiu al său Graţian ? În ambele cazuri, cum de se găseşte numele lui Valens alături de cele ale împăraţilor ortodocşi pentru a recomanda credinţa de la Niceea pe care el a combătut-o deschis ?

   [17] Sfântul Vasilie, Epist. 266 ad Pet. Alexand., § 1.

   [18] Ibid., § 2. Acest fapt incontestabil nu i-a împiedicat pe scriitorii ultramontanişti să se exprime astfel:

   ,,Papa Damas nu credea că hirotonia lui Paulin era nelegitimă. În imposibilitatea de a alege între doi episcopi deopotrivă indicaţi fără a expune o parte a populaţiei la o schismă, papa a decis că Paulin şi Meletie vor ocârmui simultan Biserica Antiohiei, cu această clauză formală că la moartea unuia din ei cel care va rămâne va fi singurul episcop. Această decizie a fost salutată de întreg Răsăritul” (Darras, Istoria generală a Bisericii, tomul X, p. 268, ediţia 1867).

   Aşa scriu istoria ultramontaniştii. Ei se feresc să citeze textual documentele aşa cum o facem noi înşine. Un papă care, în secolul al IV-lea, decidea în privinţa episcopatului Antiohiei, este una din aceste fantezii reprobabile pentru omul câtuşi de puţin instruit.

   [19] Sfântul Vasilie, Epist. 239 ad Euseb. Samosat., § 2. N.tr.: A se vedea Sfântul Vasilie cel Mare, Scrieri III, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 12, Editura IBMBOR, Bucureşti 1988, p. 496-497.

   [20] N.tr.: Homer, Iliada, I, 698.

   [21] Istoricul Fleury este foarte stânjenit de această epistolă a Sfântului Vasilie, şi el face această reflecţie pentru a o atenua: ,,Ceea ce el spune cu asprime împotriva papei nu priveşte decât persoana Sfântului Damas pe care el nu l-a cunoscut decât de la distanţă; în ce priveşte autoritatea sfântului scaun şi necesitatea de a face recurs la el, el le-a scos în evidenţă destul în scrisorile sale către Sfântul Atanasie şi către apuseni (Fleury, Hist. Eccl., cartea a XVII-a, § 31). Bunul Fleury era silit, de timpurile sale, să înveţe că sfântul scaun era, de drept divin, centrul sobornicităţii; fără acest lucru el şi-ar fi atras neplăceri. Prin urmare, el a fost obligat să găsească sfântul scaun şi autoritatea sa chiar acolo unde ele nu existau. Noi am citat epistolele Sfântului Vasilie către Sfântul Atanasie şi către apuseni; cu siguranţă nu s-a văzut în ele ceea ce afirmă Fleury.

   Noi îl respectăm pe acest istoric, şi nu avem intenţia de a indica toate erorile sale; totuşi, în interesul adevărului, noi am putea să dezvăluim câteva dintre ele, recunoscând totodată că el a fost pe cât de exact ar fi putut fi în epoca în care a scris.

   Ultramontaniştii au transformat epistolele Sfântului Vasilie către apuseni într-un apel la papă (Darras, tomul X, p. 305).

   [22] Sfântul Vasilie, Epist. 197 ad Ambros.

   [23] Paulin, Vit. Ambros.

   [24] Epist. Valentin., ap. Teodoret, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 5.

   [25] Rufin, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 11.

   [26] Se găseşte în colecţiile Sinoadelor, în particular în cele ale lui de Labbe şi de Hardoin. A se vedea Sirmond., Append. ad Cod. Theod.

   [27] N.tr.: Vicar, adică funcţionar din organizarea Imperiului Roman care administra o dioceză imperială.

   [28] Cod. Theod., cartea a II-a.

   [29] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 2; Cod. Theod., cartea a V-a.

   [30] Sfântul Vasilie, Epist. 365 ad Theod.

   [31] Sfântul Grigorie Teologul, Orat. 43 in Laud. Basil.; Sfântul Grigorie de Nyssa, Orat. Funeb. in frat. Basil.

   [32] Sfântul Grigorie Teologul, In Laud. Basil. Magn., § 1, 2.

   [33] Ibid., § 3 ad 11.

   [34] Ibid., § 12 ad 19.

   [35] Ibid., § 20. Noi am citat anterior acest fragment.

   [36] Ibid., § 25.

   [37] Ibid., § 26.

   [38] Ibid., § 27 ad 31.

   [39] Ibid., § 32.

   [40] Ibid., § 34.

   [41] Ibid., § 37.

   [42] Ibid., § 38.

   [43] Ibid., § 42, 43.

   [44] Ibid., § 44, 45.

   [45] Ibid., § 46. Acest fragment dovedeşte că în biserici se păstrau pâinea şi vinul sfinţite.

   [46] Ibid., § 47.

   [47] Ibid., § 51.

   [48] Ibid., § 52.

   [49] Se vede că utilizarea dverei este foarte veche. Bisericile din Răsărit au încă o dveră care desparte altarul de restul bisericii. Ea este aşezată la uşa principală a peretelui despărţitor numit iconostas, şi se trage de mai multe ori, în timpul liturghiei.

   [50] Sfântul Grigorie Teologul, Orat. 43 in Laud. Basil. Magn.

   [51] Sfântul Grigorie Teologul, Carmina de seipso; Epist. în diferite locuri.

   [52] Sfântul Grigorie Teologul, Carmina de seipso; a se vedea Epist. în diferite locuri şi Vit. S. Greg. auct. Præsbyt. Greg.; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 5, 7; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8; Socrate, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 7.

   [53] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 6; Socrate, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, c. 5.

   [54] Teodoret (cartea a V-a, c. 6 şi 7) relatează un fapt extraordinar referitor la Sfântul Meletie al Antiohiei. Teodosie ar fi văzut în vis că el îi vestea tronul Imperiului Răsăritului. El nu-l văzuse niciodată pe episcopul Antiohiei, dar trăsăturile celui pe care-l văzuse în vis i-au rămas gravate în imaginaţie. Atunci când episcopii s-au prezentat la palat, el a interzis să-i fie arătat Meletie; dar el l-a recunoscut de îndată, şi după ce l-a privit cu evlavie, l-a sărutat pe ochi, pe gură, pe piept, pe cap şi pe mâna dreaptă care l-a încoronat împărat.

   [55] Se ştie că Meletie nu era în comuniune cu episcopul Romei, care nu-l recunoştea decât pe Paulin ca episcop ortodox al Antiohiei.

   Teologii latini au pretins că Damas, episcopul Romei, a convocat sinodul, dar această aserţiune este atât de falsă încât alţi teologi mai instruiţi şi mai sinceri au mărturisit că Damas nu a făcut nimic pentru convocarea sa. Printre aceştia din urmă, noi îi vom cita pe Tillemont (Mem. Eccl., tomul IX, Viaţa Sfântului Grigorie, art. 69); Hefele (Histoire des conciles, cartea a VII-a, § 95). Pentru a face să se creadă că episcopul Romei a convocat sinodul şi că el l-a prezidat prin legaţii săi, falsificatorii latini au dat ca fiind a Sinodului Ecumenic din 381 o epistolă a unui alt Sinod de la Constantinopol unde se spune că acest sinod a fost reunit la rugămintea lui Damas. Noi vom da mai târziu această epistolă după Teodoret (Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 9). Se găseşte în actele celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic că împăratul Teodosie şi Damas s-au opus macedonianismului, şi că Grigorie Teologul şi Nectarie, succesorul său, au convocat împotriva lor Sinodul de la Constantinopol; dar acest text nu dovedeşte nimic în favoarea convocării de către Damas, dimpotrivă. Grigorie şi Nectarie nu au convocat sinodul, ci l-au prezidat; aceasta a vrut să spună cel de-al VI-lea Sinod.

   Pentru a dovedi că Sinodul a fost prezidat prin legaţi de Damas, s-au fabricat acte în care s-au desemnat ca legaţi Paschasinus, Lucentius şi Bonifacius. Falsificatorul nu a fost abil, deoarece cele trei personaje nu au fost legaţii episcopului Romei decât 70 ani mai târziu, la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic.

   Damas ştia că sinodul a fost convocat; dar el nu vorbeşte despre el decât ca despre o adunare în care el nu avea nici un amestec (Damas, Epist. V, ad Aschol.).

   [56] Nu mai deţinem decât cuvântarea Sfântului Grigorie de Nyssa. A se vedea această cuvântare şi Sfântul Grigorie Teologul, Carmina 1 de seipso, de la versetul 1572 la 1582.

   [57] Socrate, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 5; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 3.

   [58] Sfântul Grigorie Teologul, Carmina 1 de seipso, versetul 1584.

   [59] Sfântul Grigorie Teologul, Carmina 1 de seipso, versetul 1591 şi urm..

   [60] Sfântul Grigorie Teologul, Carmina 1 de seipso, versetul 1800 şi urm..

   [61] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8; Damas, Epist. VII, ad oriental episcop.

   [62] Damas, Epist. V şi VI ad Aschol.

   [63] Sfântul Grigorie Teologul, loc. cit.

   [64] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8.

   [65] Sfântul Grigorie Teologul, Carmina 1 de seipso, versetul 1828 şi urm..

   [66] Sfântul Grigorie Teologul, Orat. 42.

   [67] Sfântul Grigorie foloseşte aici două cuvinte diferite pentru a explica cuvântul persoană şi a nu lăsa nici o amfibologie: τα δε τρια, ταις υποστασεσιν, ειτουν προσωποισ, ο τισι φιλον. Tria autem quantum ad hypostases sive personnas ut nonnulli malunt. Apusenii preferau cuvântul προσωπον (persoană, chip) celui de υποστασισ (ipostas) care ar putea fi tradus în latină prin substanţă [substantia], şi s-ar fi pretat la o amfibologie. Se poate crede că Sfântul Grigorie, făcând această concesie apusenilor, a fost acuzat în Apus pentru câteva cuvinte care nu ar fi fost înţelese acolo.

   [68] N.tr.: Numele vechi al Ierusalimului, a se vedea Isus Navi 15, 8.

   [69] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8; Socrate, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 8.

   [70] Socrate, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8.

   [71] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 9.

   [72] Epist. Synod ad Occident., ap. Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 9.

   [73] A se vedea Act. Concil. Chalcedon.

   [74] A se vedea Act. Concil. Chalcedon. şi 4 Constantinopol. œcum. 6.

   [75] A se vedea simbolul de la Ierusalim în catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului, şi cel al străvechii Biserici a Ciprului în Ancoratus al Sfântului Epifanie.

   [76] Socrate, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8.

   [77] Socrate, loc. cit.; Sozomen (Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 9) adaugă la episcopii numiţi de Socrate pe Terentie, episcopul sciţilor şi Martirie, episcopul de Marcianopolis pentru Scitia şi Tracia. El nu menţionează decât Constantinopolul pentru Nectarie.

   [78] Sozomen, loc. cit.

   [79] Zonara şi Balsamon citează aceste 7 canoane. În colecţiile apusene, nu sunt enumerate decât 4. Noi credem că cele numerotate 5, 6 şi 7 aparţin Sinodului de la Constantinopol din 382, care nu a fost decât completarea celui din 381. Vechile colecţii greceşti traduse în latină nu cuprind decât primele 4 canoane, şi istoricii Bisericii nu menţionează decât subiectele care au fost abordate acolo ca aflându-se în preocuparea sinodului.

   Noi vom face cunoscute celelalte 3 canoane când vom face istoricul Sinodului din 382.

   [80] A se vedea Collect. Concil. Labb. vel Harduin.

   [81] Cod. Theod., cartea a III-a de fid. cath.

   [82] În stilul dreptului roman, eparhia semnifica o circumscripţie cuprinzând mai multe provincii şi metropole.

   [83] Socrate (Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8) a spus într-adevăr că sinodul a fost cel care i-a numit. El le dă titlul de patriarhi, dar nu poate fi considerat decât ca un titlu personal, şi nu ca un titlu ataşat scaunului lor, ca acela care a fost folosit ulterior pentru marile patriarhii ortodoxe.