----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Nihilismul

Rădăcina revoluţiei epocii moderne (II)

de ieromonah Serafim Rose

 

Partea I

I. Problema adevărului [continuare]

Vom încerca aici, întâi, să descriem această mentalitate – în câteva din cele mai importante manifestări ale ei – şi să oferim o schiţă a dezvoltării ei istorice; şi apoi să cercetăm mai profund semnificaţia şi programul ei istoric. Dar înainte de a putea face aceasta, trebuie să ştim mai limpede despre ce vorbim; prin urmare, trebuie să începem cu o definiţie a nihilismului.

Această sarcină nu trebuie să ne reţină mult; nihilismul a fost definit, şi foarte succint, de către fondatorul nihilismului filozofic, Nietzsche.

„Că nu există nici un adevăr; că nu există nici o stare absolută a lucrurilor, nici ’un lucru în sine’. Acest fapt în sine este nihilism, şi de cel mai extrem fel[1].

„Nu există nici un adevăr”: noi am întâlnit această frază deja mai mult decât o dată în această carte, şi ea se va repeta frecvent mai târziu. Fiindcă problema nihilismului este, cât se poate de profund, o problemă de adevăr; este, într-adevăr, problema adevărului.

Dar ce este adevărul ? Problema este, înainte de toate, una de logică: înainte de a discuta despre conţinutul adevărului, trebuie să cercetăm însăşi posibilitatea sa şi condiţiile postulării sale. Şi prin ,,adevăr” noi înţelegem desigur – aşa cum tăgăduirea lui de către Nietzsche face limpede ca lumina zilei – adevărul absolut, pe care l-am definit deja ca dimensiunea începutului şi sfârşitului lucrurilor.

„Adevăr absolut”: expresia are o sonoritate demodată pentru o generaţie crescută în scepticism şi nedeprinsă cu gândirea serioasă. Nimeni, cu siguranţă – este opinia generală – nimeni nu este într-atât de naiv încât să mai creadă în „adevărul 003. Nihilismul II 1absolut”; orice adevăr, în epoca noastră luminată, este „relativ”. Cea din urmă expresie, haideţi să remarcăm – ,,orice adevăr este relativ” – este traducerea populară a frazei lui Nietzsche, „nu există nici un adevăr [absolut]”; doctrina singură este temelia nihilismului deopotrivă pentru mase şi elită.

 

Friedrich Nietzsche (1844-1900), filozof german. El este cunoscut pentru că a respins mila creştină faţă de cei slabi, preamărind ,,voinţa de putere” şi formulând ideea de Übermensch (supraom), care se poate ridica deasupra restricţiilor moralităţii obişnuite.

 

,,Adevărul relativ” este reprezentat în primul rând, în epoca noastră, de cunoaşterea ştiinţei, care începe cu observaţia, continuă cu logica, şi înaintează în mod disciplinat de la cunoscut la necunoscut. Este întotdeauna raţional, contingent, calificat, întotdeauna exprimat în „relaţie” cu altceva, niciodată de sine stătător, niciodată categoric, niciodată „absolut”.

Omul de ştiinţă care nu reflectează nu vede necesitatea nici unui alt tip de cunoaştere; ocupat cu cerinţele specialităţii sale, el probabil nu are nici timpul, nici înclinaţia spre întrebări ,,abstracte” care investighează, de exemplu, implicaţiile fundamentale ale acelei specialităţi. Dacă este constrâns, sau dacă mintea sa se întoarce în mod spontan către astfel de întrebări, cea mai evidentă explicaţie este de obicei suficientă pentru a-i satisface curiozitatea: orice adevăr este empiric, orice adevăr este relativ.

Oricare din aceste afirmaţii este desigur o contradicţie în sine. Prima afirmaţie nu este în sine deloc empirică, ci metafizică; cea de-a doua este ea însăşi o afirmaţie absolută. Chestiunea adevărului absolut se pune înainte de toate, pentru observatorul critic, pornind de la astfel de contradicţii în sine; şi prima concluzie logică la care trebuie să ajungă cineva este aceasta: dacă există vreun adevăr, acesta nu poate fi în întregime ,,relativ”. Cele dintâi principii ale ştiinţei moderne, ca ale oricărui sistem de cunoaştere, sunt ele însele imuabile şi absolute; dacă ele nu ar exista nu ar exista cunoaştere deloc, nici măcar cea mai ,,contemplativă” cunoaştere, fiindcă nu ar exista criterii prin care să se clasifice orice ca fiind cunoaştere sau adevăr.

Această axiomă are un corolar: absolutul nu poate fi atins prin intermediul relativului. Cu alte cuvinte, principiile fundamentale ale oricărui sistem de cunoaştere nu pot fi dobândite prin intermediul acelei cunoaşteri în sine, ci trebuie date în prealabil; ele sunt obiectul, nu al demonstraţiei ştiinţifice, ci al credinţei.

Noi am discutat, într-un capitol anterior, despre universalitatea credinţei, văzută ca aflându-se la baza întregii activităţi şi cunoaşteri omeneşti; şi noi am văzut că, dacă nu vrem să cădem pradă amăgirilor subiective, credinţa trebuie înrădăcinată în adevăr. Prin urmare, este o întrebare legitimă şi cu adevărat inevitabilă dacă cele dintâi principii ale credinţei ştiinţifice – de exemplu, coerenţa şi uniformitatea naturii, trans-subiectivitatea cunoaşterii umane, adecvarea raţiunii pentru a extrage concluzii din observaţie – sunt întemeiate pe adevăr absolut; dacă nu sunt, ele nu pot fi decât probabilităţi neverificabile.

Poziţia „pragmatică” adoptată de mulţi oameni de ştiinţă şi umanişti care nu pot fi deranjaţi pentru a cugeta la lucrurile ultime – poziţia că aceste principii nu sunt nimic altceva decât ipoteze experimentale pe care experienţa colectivă le socoteşte demne de încredere – este în mod cert nesatisfăcătoare; ea poate oferi o explicaţie psihologică a credinţei pe care o inspiră aceste principii, dar întrucât nu aşază temelia acestei credinţe în adevăr, lasă întregul edificiu ştiinţific pe nisipuri mişcătoare şi nu-i furnizează nici o apărare sigură împotriva vânturilor iraţionale care-l atacă periodic.

În realitate, însă – fie că este din pură naivitate, fie dintr-o înţelegere mai profundă pe care nu o pot justifica prin raţiune –, cei mai mulţi oameni de ştiinţă şi umanişti cred fără îndoială că credinţa lor are o legătură cu adevărul lucrurilor. Dacă această credinţă este justificată sau nu este desigur altă întrebare; este o întrebare metafizică, şi un lucru care este cert este că ea nu este justificată prin metafizica mai degrabă primitivă a celor mai mulţi oameni de ştiinţă.

Orice om, după cum am văzut, trăieşte prin credinţă; de asemenea, orice om – un fapt mai puţin evident, dar nu mai puţin cert – este metafizician. Pretenţia de la orice fel de cunoaştere – şi nici un om nu poate renunţa la această pretenţie – implică o teorie şi un standard de cunoaştere, şi o noţiune despre ceea ce este în ultimă instanţă cognoscibil şi adevărat. Acest adevăr ultim, fie că este conceput ca Dumnezeul creştin, fie numai ca fiind coerenţa fundamentală a lucrurilor, este un principiu în mod esenţial metafizic, un adevăr absolut. Dar odată cu recunoaşterea în mod logic inevitabilă a unui asemenea principiu, teoria „relativităţii adevărului” se prăbuşeşte, dovedindu-se ea însăşi a fi o contradicţie în sine absolută.

Prin urmare, proclamarea „relativităţii adevărului” este ceea ce ar putea fi numit o ,,metafizică negativă” – dar o metafizică fără discuţie. Există câteva forme principale de „metafizică negativă”, şi deoarece fiecare se contrazice într-un mod întrucâtva diferit, şi face apel la o mentalitate oarecum diferită, ar fi înţelept să consacrăm un paragraf aici pentru examinarea fiecăreia dintre ele. Le putem împărţi în cele două categorii generale ale „realismului” şi „agnosticismului”, care fiecare la rândul lui poate fi subîmpărţit în „naiv” şi „critic”.

„Realismul naiv” sau ,,naturalismul” nu neagă în mod limpede adevărul absolut, ci mai degrabă emite pretenţii absolute cu privire la adevărul său care nu pot fi susţinute. Respingând orice abolut ,,ideal” sau ,,spiritual”, el afirmă adevărul absolut al ,,materialismului” şi ,,determinismului”. Această filozofie este încă răspândită în unele cercuri – este doctrina marxistă oficială şi este expusă de unii gânditori ştiinţifici nesofisticaţi din occident, dar curentul principal al gândirii contemporane a lăsat în urmă această filozofie, şi ea pare astăzi relicva stranie a unei ere mai primitive, dar apuse – era victoriană când mulţi transferau ,,ştiinţei” credinţa şi simţămintele pe care le consacrau odinioară religiei.

Este formularea imposibilă a unei metafizici „ştiinţifice” – imposibilă deoarece ştiinţa este, prin natura ei, cunoaşterea particularului, şi metafizica este cunoaşterea a ceea ce stă la baza particularului şi îl presupune. Este o filozofie sinucigaşă deoarece, prin „materialismul” şi „determinismul” pe care le postulează, face orice filozofie invalidă; întrucât ea trebuie să susţină că filozofia, ca orice altceva, este „determinată”, adepţii ei pot doar pretinde că filozofia lor, de vreme ce există, este „inevitabilă”, dar nicidecum că este adevărată. Ba chiar, această filozofie, dar ar fi coerentă, ar trebui să desfiinţeze categoria adevărului cu totul; dar partizanii ei, lipsiţi de cugetarea că ea este fie coerentă, fie profundă, par inconştienţi de această contradicţie fatală. Contradicţia poate fi văzută, la un nivel mai puţin abstract, în practica altruistă şi idealistă, de exemplu, a nihiliştilor ruşi din secolul XIX, o practică în contradicţie flagrantă cu teoria lor pur materialistă şi egoistă; Vladimir Soloviov a subliniat cu iscusinţă această discrepanţă, atribuindu-le silogismul: „Omul se trage din maimuţă, în consecinţă trebuie să ne iubim unii pe alţii”.

Orice filozofie presupune, într-o anumită măsură, autonomia ideilor; „materialismul” filozofic este, astfel, o formă de „idealism”. S-ar putea spune că este autorecunoaşterea celor ale căror idei nu se ridică deasupra evidenţei, a căror sete de adevăr este atât de uşor de potolit prin ştiinţă încât ei o transformă în absolutul lor.

„Realismul critic” sau „pozitivismul” este tăgăduirea directă a adevărului metafizic. Pornind de la aceeaşi înclinaţie ştiinţifică ca naturalismul mai naiv, el proclamă mai multă simplitate în abandonarea totală a absolutului şi restricţionarea sa la adevărul ,,empiric”, ,,relativ”. Noi am remarcat deja contradicţia în această poziţie: negarea adevărului absolut este ea însăşi un ,,adevăr absolut”; din nou, ca în cazul naturalismului, însăşi postularea celui dintâi principiu al pozitivismului este propria sa respingere.

„Agnosticismul”, ca „realismul”, poate fi împărţit în „naiv” şi „critic”. „Agnosticismul doctrinar” sau „naiv” afirmă imposibilitatea cunoaşterii absolute a vreunui adevăr absolut. Cu toate că aserţiunea sa pare mai modestă chiar decât cea a pozitivismului, ea încă susţine prea mult: dacă ştie de fapt că absolutul este „incognoscibil”, atunci această cunoaştere este ea însăşi „absolută”. Un astfel de agnosticism nu este în realitate decât un soi de pozitivism care încearcă, fără mai mare succes, să-şi ascundă contradicţiile.

Numai în „agnosticismul pur” sau „critic” noi găsim, în sfârşit, ceea ce pare a fi o renunţare reuşită la absolut; din nefericire, o asemenea renunţare atrage după sine renunţarea la orice altceva şi sfârşeşte – dacă este consecventă – în solipsism[2] total. Acest agnosticism este simpla declarare a faptului: noi nu ştim dacă există un adevăr absolut, sau care ar putea fi natura lui dacă el a existat; atunci, haideţi – acesta este corolarul – să ne mulţumim cu adevărul empiric, relativ pe care-l putem cunoaşte. Dar ce este adevărul ? Ce este cunoaşterea ? Dacă nu există un standard absolut după care acestea să fie măsurate, ele nu pot fi nici măcar definite. Agnosticul, dacă recunoaşte acest criticism, nu se lasă tulburat de el; poziţia sa este una a „pragmatismului”, „experimentalismului” şi „instrumentalismului”: nu există adevăr, dar omul poate supravieţui, se poate descurca în lume, fără el. O astfel de poziţie a fost susţinută în cercuri înalte – şi în cercuri foarte joase de asemenea – în secolul nostru 003. Nihilismul II 2anti-intelectualist; dar, pentru a nu spune mai mult, este o poziţie iresponsabilă din punct de vedere intelectual. Este abandonarea definitivă a adevărului, sau mai degrabă capitularea adevărului în faţa puterii, fie că puterea este naţiune, rasă, clasă, confort sau orice altă cauză capabilă să absoarbă energiile pe care oamenii le dedicau odinioară adevărului.

 

David Hume (1711-1776), filozof, istoric, economist şi eseist scoţian, cunoscut cel mai bine astăzi pentru sistemul empirismului, scepticismului şi naturalismului filozofic. Hume s-a străduit să creeze o ştiinţă a omului total naturalistă care să examineze bazele psihologice ale naturii umane.

 

„Pragmaticul” şi „agnosticul” pot fi foarte sinceri şi bine intenţionaţi; dar ei doar se înşală pe ei înşişi – şi pe alţii – dacă vor continua să utilizeze cuvântul ,,adevăr” pentru a descrie ceea ce caută. În realitate, existenţa lor este mărturie pentru faptul că această căutare a adevărului care a însufleţit atâta vreme omul european a luat sfârşit. Dintr-un punct de vedere, cele patru secole şi mai bine de gândire modernă au fost un experiment al posibilităţilor de cunoaştere deschise omului, asumându-şi că nu există Adevăr Revelat. Concluzia – pe care Hume o văzuse deja şi de care a fugit spre confortul „bunului simţ” şi al vieţii convenţionale, şi pe care mulţi o sesizează astăzi fără a avea un astfel de refugiu sigur – acestui experiment este o negare absolută: dacă nu există Adevăr Revelat, nu există deloc adevăr; căutarea adevărului în afara Revelaţiei a ajuns într-un punct mort. Omul de ştiinţă admite aceasta îngrădindu-se în cele mai strâmte hotare ale specialităţilor, mulţumit dacă vede o anumită coerenţă într-o mulţime limitată de fapte, fără a se obosi pentru existenţa oricărui adevăr, mare sau mic; că aşa stau lucrurile o demonstrează faptul că mulţimea priveşte către omul de ştiinţă nu pentru adevăr, ci pentru aplicaţiile tehnologice ale unei cunoaşteri care nu mai are decât o valoare practică, şi priveşte către alte izvoare, iraţionale pentru valorile ultime pe care oamenii aşteptau odinioară să le găsească în adevăr. Despotismul ştiinţei asupra vieţii practice este contemporan cu apariţia unei întregi serii de ,,revelaţii” pseudo-religioase; cele două sunt simptome corelative ale aceleiaşi maladii: abandonarea adevărului.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Dorinţa de putere, vol. 1, în Operele complete ale lui Friedrich Nietzsche, New York, The Macmillan Company, 1909, Vol. 14, p. 6.

[2] N.tr.: Concepţie filozofică conform căreia singura realitate ar fi omul şi conştiinţa lui, iar tot restul lumii există numai în conştiinţa individului.