----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (II)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
5
 
  • Starea Bisericii Romei – Cele trei facţiuni, adunările şi episcopii lor – Damas apelează la puterea împărătească împotriva lor – Indiferenţa lui Damas şi a altor episcopi apuseni faţă de ortodocşii din Răsărit – Petru al Alexandriei le face cunoscute nenorocirile din Biserica sa – Atrocităţile lui Valens – Sfântul Vasilie şi prigonitorii – Valens silit să-i respecte pe Sfinţii Vasilie şi Grigorie Teologul – Relaţiile lui Vasilie cu Biserica Armeniei şi alte Biserici răsăritene – El se plânge de apuseni – Epistolele sale către Petru al Alexandriei şi Eusebiu de Samosata – Epistola sa către Ambrozie al Milanului – Episcopatul lui Ambrozie – El îi ţine partea lui Damas – Sinodul de la Roma în favoarea lui Damas
  • Moartea lui Valentinian – Împăraţii Valentinian al II-lea şi Graţian – Decretele lui Graţian în favoarea scaunului Romei – Moartea lui Valens – Teodosie, împărat al Răsăritului – Epistola Sfântului Vasilie către Teodosie
  • Moartea lui Vasilie – Grigorie Teologul rosteşte panegiricul său – Viaţa lui Grigorie în singurătate – Epistolele sale – Grigorie Teologul este chemat la Constantinopol – Luptele lui împotriva arienilor – Maxim Cinicul hirotonit necanonic episcop al Constantinopolului – Sosirea lui Teodosie în acest oraş – Grigorie Teologul aclamat episcop al Constantinopolului – Convocarea celui de-al II-lea Sinod Ecumenic în acest oraş – Grigorie Teologul la Sinod – El părăseşte acest scaun – Urările sale de rămas bun – Istoria, hotărârile şi canoanele celui de-al II-lea Sinod Ecumenic
Anii 374-381
 

Partea a II-a

Episcopii din Apus i-au răspuns Sfântului Vasilie şi scrisoarea lor i-a fost adusă de doi preoţi. Ei făgăduiau să lucreze pentru a domoli persecuţiile de care Răsăritul era asaltat. Nu este cunoscută această epistolă decât din mulţumirile adresate de Vasilie celor care i-au trimis-o[1].

În răspunsul său, Vasilie îi previne pe apuseni cu privire la Evstatie de Sevasta pe care-l primiseră în comuniune cu ei împreună cu ceilalţi delegaţi de la Sinodul din Lampsac; cu privire la Apolinarie, a cărui râvnă anti-ariană putea da naştere la amăgiri în ţările îndepărtate; cu privire la Paulin al Antiohiei, care primea cu uşurinţă în comuniune cu el pe adepţii lui Marcel de Ancira. Vasilie îl considera pe Marcel un adevărat eretic.

În ce-l priveşte pe Paulin, Sfântul Vasilie vorbea cu atât mai deschis cu cât apusenii îl priveau ca fiind episcopul legitim. Ei erau atât de rău informaţi în privinţa lui Meletie al Antiohiei, pe care-l considerau arian, la fel ca pe preacinstitul Eusebiu de Samosata, vrednicul prieten al lui Vasilie.

Este probabil că scrisoarea lui Vasilie nu a plăcut apusenilor, mai ales pentru ce spunea el împotriva lui Marcel de Ancira şi Paulin. Un fapt cert este că Apusul nu a făcut aproape nimic pentru a ameliora situaţia ortodocşilor din Răsărit[2]. Vasilie l-a făcut răspunzător de acest fapt în special pe Damas, episcopul Romei. El i-a scris lui Petru al Alexandriei, care se afla la Roma, că atitudinea pe care o aveau apusenii faţă de ortodocşii din Răsărit era mai neplăcută pentru aceştia din urmă decât persecuţiile arienilor[3]. Dorotei, trimisul lui Vasilie, a asistat la o discuţie care a avut loc între Petru al Alexandriei şi Damas, şi acesta din urmă nu se temea să-i numere printre arieni pe Meletie al Antiohiei şi Eusebiu de Samosata, doi prieteni apropiaţi ai episcopului de Cezareea, care erau exilaţi de arieni din cauza râvnei lor pentru dogma sănătoasă[4].

Într-o epistolă către Eusebiu de Samosata, el se exprima astfel[5]: „Despre atitudinea celor din Apus tu ai fost cel dintâi informat, căci fratele Dorotei ţi-a descris-o. Ce fel de scrisori va trebui să-i dăm acum când pleacă ? Poate îşi va potrivi drumul odată cu bunul Sanctissim, om foarte zelos, care străbate întreg Răsăritul şi care se gândeşte să adune de la toţi episcopii mai importanţi semnături şi scrisori. Ce va trebui să scriem prin intermediul lor sau cum să ne punem de acord cu cei ce scriu, eu însumi nu ştiu, dar dacă dai curând peste oameni care vin spre noi, fă-mi plăcerea şi înştiinţează-mă. Mi-a venit în minte o vorbă a lui Diomide: ‘N-ar fi trebuit să te rogi de el, pentru că este un om arogant. Căci într-adevăr firile mândre se încarcă de obicei cu dispreţ atunci când vrei să fii atent cu ele’[6]. Dacă Dumnezeu ne va sta în ajutor, ce nevoie am mai avea să-l mai cerem de la alţii ? Iar dacă mânia lui Dumnezeu ar mai persista, atunci ce ajutor ne-ar mai putea aduce fudulia Apusului ?” Vasilie îl indica astfel pe episcopul Romei şi continuă să-l critice pe Damas şi anturajul său:

,,Oamenii aceştia nu cunosc adevărul, nu au răbdare să-i lămureşti, dar pentru oameni bănuitori ei fac acum ceea ce făcuseră mai de demult pentru Marcel, adică intraseră în luptă cu cei care se sileau să le explice adevărul şi când colo tocmai prin aceştia au întărit erezia. În ce mă priveşte aş fi vrut să se scrie personal corifeului lor, nu sub formă de scrisoare colectivă. N-aş fi scris nimic despre problemele bisericeşti, decât doar ceea ce ar fi fost nevoie, ca să-i facem să înţeleagă în câteva cuvinte că ei nu cunosc adevărul în legătură cu cele ce se petrec la noi, şi deci să nu se mai obosească venind să le cunoască, de aceea aş fi făcut în general observaţia că nu trebuie să se lege de oameni care au fost umiliţi de încercări, dar nici să confunde demnitatea cu orgoliul, păcat care şi numai acesta ajunge ca să creeze duşmănie împotriva lui Dumnezeu”.

Restul scrisorii Sfântului Vasilie s-a pierdut. Trebuie să regretăm aceasta, căci sfântul episcop ne dădea acolo, fără îndoială, încă câteva informaţii despre clerul din Roma şi episcopul său Damas; dar ceea ce ne-a spus este suficient pentru a dovedi că el avea puţin respect pentru ei şi că ei erau conduşi în privinţa ortodocşilor din Răsărit mai mult de orgoliu decât de dragoste.

Când se citeşte această epistolă a Sfântului Vasilie, pe bună dreptate cineva se poate mira că partizanii papalităţii l-au socotit printre autorităţile favorabile sistemului lor. Episcopul Romei nu era în ochii lui decât cel dintâi episcop al Apusului; el era orgolios şi instigator la erezie. Aceasta era opinia marelui Vasilie de Cezareea despre Damas. Ceea ce noi am prezentat anterior ne îndreptăţeşte să spunem că, dacă Damas ar fi avut calităţi, el se distingea mai mult prin manierele fastuoase şi mondene decât prin duhul smereniei.

Operele sale, care constau în câteva poezii scurte, cu caracter religios, este adevărat, dar de o factură foarte lejeră, ne îndreptăţesc să spunem că el era mai curând episcopul matroanelor romane decât al oamenilor serioşi. S-au ridicat acuzaţii împotriva moravurilor sale. Noi admitem că acuzatorii săi au fost puţin demni de credinţă, deşi, la atât de mare distanţă în timp, nu se poate controla deloc o judecată făcută unui personaj important de către magistraţi care-i erau în mod necesar favorabili. Dar atunci, admiţând că moravurile sale ar fi fost pure, nu se poate nega că el nu ar fi fost prieten prea bun al lumii şi foarte orgolios[7].

Către această epocă, Ambrozie, ales episcop al Milanului în locul faimosului arian Avxentie, i-a scris Sfântului Vasilie pentru a-i cere trupul unuia dintre cei mai sfinţi înaintaşi ai săi, Sfântul Dionisie, mort, exilat pentru credinţă la Cezareea.

Vasilie aflase fără îndoială de la delegaţii răsăriteni Dorotei şi Sanctissim că Ambrozie era un mare şi sfânt episcop, plin de râvnă pentru ortodoxie; el i-a scris[8] pentru a-l încuraja să persevereze pe această cale, şi i-a trimis trupul Sfântului Dionisie, al cărui exemplu nu putea decât să-l întărească în hotărârea sa de a apăra ortodoxia.

Ambrozie, care tocmai fusese ales episcop al Milanului, era fiul unui prefect, cu acelaşi nume, din Galia[9]. Originar din Roma, el s-a născut la Treves, reşedinţa prefectului Galiei în această epocă. El a avut o soră, Marcelina, care a ales fecioria şi era cinstită printre matroanele romane; fratele său Satir se distingea prin evlavia sa. După moartea tatălui său, Ambrozie, încă tânăr, s-a stabilit la Roma cu mama şi sora sa. El a studiat acolo ştiinţele şi literatura şi s-a familiarizat cu limba greacă care era vorbită atunci la Roma la fel de mult ca latina. El a citit cu mai multă asiduitate scrierile Sfântului Vasilie şi ale lui Didim din Alexandria; şi din aceste scrieri şi-a luat opinii ferme ortodoxe despre chestiunile dezbătute în vremea sa în sânul Bisericii.

El s-a dedicat mai ales oratoriei şi a intrat în barou. A fost apoi numit guvernator al Liguriei şi Emiliei a cărei capitală era Milan. Acest oraş avea atunci cea mai mare importanţă şi avea titlul de metropolă a Italiei. Roma era metropola provinciei suburbicare, adică a sudului Italiei şi a câtorva insule din Marea Mediterană. Iată de ce episcopul Milanului nu era subordonat celui al Romei. Împăraţii Apusului locuiau de obicei la Milan. Ei preferau acest oraş Romei unde senatul avea întotdeauna pretenţia la o superioritate jenantă pentru ei.

Ambrozie era de puţină vreme guvernator al provinciei când a murit Avxentie (anul 374). Episcopii provinciei erau foarte stânjeniţi în alegerea unui succesor; ei s-au adresat lui Valentinian pentru a-l ruga să-l indice pe cel pe care-l prefera. Acest demers este extrem de neobişnuit. Fără îndoială, episcopii care cunoşteau convingerile ortodoxe ale lui Valentinian sperau că el va desemna un om vrednic de episcopat. Pe de altă parte, deoarece acest împărat se arătase partizan al lui Avxentie şi duşman declarat al certurilor ecleziastice, ei se temeau că-l vor jigni punând pe scaunul unui oraş care era reşedinţa împărătească un episcop care nu i-ar fi fost pe plac.

Valentinian le-a răspuns ca un împărat cu adevărat ortodox. El a refuzat să-şi asume responsabilitatea unei alegeri şi i-a rugat exclusiv pe episcopi să-l caute pe cel mai vrednic[10]. Atunci episcopii au făcut apel la popor care, potrivit canoanelor, trebuia să-l desemneze pentru hirotonie pe acela pe care-l socotea cel mai remarcabil prin virtuţile şi capacitatea sa. Or, poporul din Milan era divizat în două tabere ostile[11], soborniceştii şi arienii. Era pe punctul de a izbucni o răzmeriţă când Ambrozie, în calitatea sa de guvernator, s-a dus în mulţime şi a ţinut un discurs foarte împăciuitor în care el îi îndemna pe toţi să lase deoparte orice spirit partizan pentru a-l alege în linişte pe cel mai vrednic.

Abia a terminat de vorbit că întreaga mulţime s-a ridicat şi, cu un singur glas, a cerut ca Ambrozie însuşi să fie episcop. El s-a apărat, a făcut observaţia că nu era încă decât catehumen, şi a făcut tot ce a putut pentru a-şi crea o reputaţie proastă. Neputând să păcălească poporul care-l aprecia, el a fugit de două ori, dar denunţat şi prins, a fost adus în biserică unde a fost botezat, apoi hirotonit episcop. Ridicat la această demnitate, el a dorit de îndată să-şi îndeplinească îndatoririle cât mai desăvârşit cu putinţă. El a vândut bunurile sale şi a dat banii săracilor; s-a consacrat studiului şi s-a devotat tuturor activităţilor slujirii sale cu o râvnă care nu s-a diminuat nici o clipă.

Arianismul a aflat în noul episcop un adversar hotărât, şi această erezie a dispărut curând din provincie, unde, graţie lui Avxentie, avusese numeroşi partizani.

Valentinian a murit la scurt timp după alegerea lui Ambrozie, dar cei doi fii ai săi, Graţian şi Valentinian, care i-au succedat, au moştenit ortodoxia sa şi l-au secondat pe Ambrozie înluptele sale contra arianismului. Sfântul episcop al Milanului s-a pronunţat în favoarea lui Damas pe care-l cunoscuse la Roma, şi prin epistolele pe care i le-a adresat despre acest subiect, lasă să se creadă că el a aderat la Sinodul de la Roma (anul 376), unde s-a luat apărarea lui Damas împotriva celor care-l acuzau de a fi comis un adulter pe când era diaconul lui Liberie. Sinodul a trimis celor doi împăraţi, Graţian şi Valentinian, o epistolă în care li se relata ceea ce fusese făcut [la sinod][12].

Graţian, îndată după alegerea sa ca împărat, a luat partea lui Damas împotriva concurentului său Ursin. Episcopii adunaţi la Roma i-au mulţumit în epistola lor şi l-au îndemnat să acţioneze cu rigoare împotriva lui Ursin şi a partizanilor săi şi împotriva novaţienilor care tocmai îşi aleseseră un nou episcop, Claudian, şi-l trimiseseră la Roma. Graţian îi poruncise deja lui Claudian să se întoarcă în Africa, dar acesta reuşise să se sustragă decretului care-l expulza din Roma.

Damas a obţinut de la Graţian un decret care-l desemna judecător al altor episcopi, fără ca el însuşi să poată fi judecat. În pofida acestui decret, un evreu convertit pe nume Isaac, şi care a publicat la Roma câteva lucrări de teologie, l-a acuzat pe Damas de adulter, de aşa manieră că el trebuia să supună conduita sa examinării sinodului. Acuzatorul său a fost condamnat de sinod şi Graţian l-a exilat în Spania. Cu scopul de a isprăvi cu schismele în Roma, la care au aderat mai mulţi episcopi italieni, sinodul l-a rugat pe Graţian să acorde episcopului Romei dreptul de a-i convoca pe aceşti episcopi pentru a-i judeca şi a-i condamna în cazul în care ei refuzau să compară şi să accepte judecata în prima instanţă a arhiepiscopului.

Istoria Bisericii nu ne oferă până în această perioadă nici un apel atât de direct la puterea seculară.

Noi remarcăm acest fragment, în scrisoarea Sinodului din Roma:

,,Nu trebuie ca fratele nostru Damas să aibă o situaţie socială mai rea decât cei deasupra cărora este ridicat prin prerogativa scaunului apostolic, chiar dacă el le-ar fi egal în slujire. De când voi înşivă l-aţi socotit nevinovat, el nu trebuie să fie supus judecăţilor de care i-aţi scutit pe episcopi. Dacă el a vrut să se supună judecăţii episcopilor, nu trebuie să găsiţi aici pretextul de a-l calomnia”.

Episcopii sinodului, admiţând demnitatea superioară a episcopului Romei, al cărui scaun era singurul din Apus care fusese apostolic, recunoşteau că el era, pentru funcţiile episcopale, egal cu alţii. Trebuie să observăm în acelaşi timp că ei îi atribuie lui Graţian anumite prerogative pe care papii le-au reclamat de atunci ca fiind ataşate scaunului lor de drept divin.

Trebuie, într-adevăr, să considerăm decretele lui Graţian ca prima sursă a prerogativelor atribuite scaunului Romei. Succesorii săi în Imperiul de Apus au călcat pe urmele sale şi au încercat să facă din Roma un centru pentru toţi episcopii apuseni, care vor lua de acolo un impuls comun. Împăraţii aveau nevoie de un astfel de centru într-o epocă în care Imperiul de Apus era ameninţat din toate părţile de popoare războinice care vroiau să-l invadeze. Episcopii care se bucurau de o mare influenţă asupra populaţiei puteau fi de mare ajutor imperiului. Dar, pentru aceasta, ei trebuiau să urmeze un impuls comun. Or, episcopul scaunului apostolic din Apus era bine aşezat pentru a-l imprima; şi împăraţii, pe de altă parte, puteau cu uşurinţă să-l influenţeze pe episcopul Romei şi să-i traseze conduita în privinţa episcopatului apusean.

Acesta este motivul prerogativelor acordate episcopilor Romei de împăraţi şi alţi suverani ai Apusului, după Graţian, prerogative care au fost primele asize ale puterii papale.

Graţian i-a trimis lui Aquilinus, vicar[13] al împăratului la Roma, un răspuns pentru a îndeplini tot ceea ce ceruse sinodul roman.

În anul precedent, Graţian a promulgat decrete aspre împotriva donatiştilor şi rebotezaţilor din Africa[14].

Valens, împăratul Răsăritului, murind în această perioadă (anul 376), Graţian a devenit împărat al Răsăritului şi al Apusului. El a dat de îndată un decret pentru a-i rechema pe ortodocşii pe care Valens îi exilase, i-a alungat pe arieni din biserici, şi a interzis adunările maniheenilor, fotinienilor şi eunomienilor, cu alte cuvinte ale arienilor care atacau Sfântul Duh[15].

Graţian, în momentul în care a murit Valens, se afla la Sirmium. El mergea în ajutorul împăratului din Răsărit atacat de goţi. Acest popor l-a învins pe Valens la Adrianopol şi ameninţa imperiul. Graţian a înţeles că el nu putea apăra Răsăritul şi Apusul împotriva nenumăratelor mulţimi care le ameninţau; drept urmare, el l-a chemat din Spania pe Teodosie, l-a asociat la împărăţie şi l-a însărcinat cu conducerea Imperiului de Răsărit.

Teodosie era deja faimos pentru destoinicia sa şi înaltele sale calităţi. El era vrednic de cinstea pe care i-a acordat-o Graţian, şi conduita sa dovedea că nu ar fi putut face o alegere mai bună. Decretul lui Graţian în favoarea ortodocşilor şi alegerea lui Teodosie ca împărat au adus bucurie în Răsăritul creştin şi l-au făcut să prevestească zile mai bune. Sfântul episcop al Cezareei nu a fost cel din urmă care s-a bucurat de acestea; avem de la el o epistolă[16] în care îl roagă fierbinte pe Teodosie în favoarea provinciei sale încercată de inundaţii teribile. Vasilie a putut vedea începutul triumfului ortodoxiei, căci el a murit după Valens.

Moartea lui Vasilie a constituit o durere adâncă pentru întregul Răsărit[17]. În ultimele sale zile, oraşul întreg l-a înconjurat, marcat de durerea cea mai profundă, gândindu-se la pierderea pe care o va suferi. Ar fi vrut să păstreze sufletul său care năzuia să se alăture corurilor de îngeri care-l aşteptau. Vasilie aştepta în linişte moartea, ca un adevărat filozof creştin. Simţind-o aproape, el a rostit aceste ultime cuvinte: ,,Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul”; şi el şi-a dat ultima suflare. De îndată, oraşul a răsunat de plânsete şi suspinuri.

Deşi născut într-o familie bogată, Vasilie nu a lăsat absolut nimic, nici măcar pentru a i se construi un mormânt. Cu toate acestea, i s-au făcut funeralii mai magnifice ca cele ale prinţilor; el a fost purtat pe mâini de sfinţi şi l-a însoţit o mulţime nenumărată; unii vroiau să rupă ceva din veşmintele sale; alţii vroiau să-l atingă, să-l vadă, să fie acoperiţi de umbra sa; pieţele publice, străzile erau aglomerate; plânsetele acopereau cântarea psalmilor. Păgânii şi evreii se întreceau cu creştinii în laudele pe care i le aduceau sfântului episcop; virtutea sa fusese atât de sinceră, atât de mare, încât ea a avut puterea de a-i aduce preţuirea până şi a duşmanilor Bisericii şi creştinismului. După strădanii incredibile de a străbate mulţimea, cei care purtau cinstitul trup l-au putut aşeza în mormântul părinţilor săi, adică al episcopilor dinaintea sa, printre care se numărau mai mulţi mucenici. Vasilie era vrednic de ei, deoarece el fusese un adevărat mucenic al adevărului şi virtuţii.

Grigorie de Nyssa, fratele lui Vasilie, a fost prezent la funeraliile sale. Grigorie Teologul era bolnav în Seleucia când a aflat de moartea prietenului său. Eu nu pot să mă consolez de aceastăpierdere, îi scria el lui Grigorie de Nyssa, decât gândindu-mă că îl văd în tine pe Vasilie. De când murise prietenul său, i se părea că nu mai era decât pe jumătate viu; el a trăit restul vieţii mereu cu el, şi-l vedea fără încetare alături de el pentru a-l îndrepta sau a-l învăţa ca şi când ar fi fost încă în viaţă. El a dat frâu liber sentimentelor sale în elogiul funebru pe care l-a rostit în Cezareea, la una din primele comemorări ale morţii prietenului său.

El întreprinde, spune el, o lucrare dificilă dorind să-l laude pe acest mare om; dar speră că Vasilie, aşa cum obişnuia în timpul vieţii sale să îndrepte lucrările prietenului său, se va arăta ca întotdeauna bun cu el[18].

Dacă aş vrea, adaugă el[19], să-mi arunc ochii peste lucrurile acestei lumi, eu aş lăuda obârşia sa ilustră şi aş enumera eroii care au fost strămoşii săi. Pontul, patria tatălui său, şi Capadocia, patria mamei sale, ştiu că cele două familii au dat generali, suverani, personaje distinse prin influenţa lor, bogăţiile lor, onorurile lor, înaltele poziţii pe care le-au ocupat, retorica lor. Mai ales evlavia era ereditară în aceste familii care au dat atleţi curajoşi în timpul persecuţiei atroce din vremea lui Maximin. Tatăl şi mama lui Vasilie s-au arătat moştenitori vrednici ai lor şi au fost modele ale tuturor virtuţilor.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Sfântul Vasilie, Epist. 363 ad Occidental.

   [2] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 7, 8, citează o epistolă împărătească şi o epistolă a unui Sinod din Iliria către răsăriteni, ambele referindu-se la dogma de la Niceea, care este indicată ca cea adevărată. Numele lui Valens aflându-se la începutul epistolei împărăteşti împreună cu numele lui Graţian şi Valentinian, nu s-a putut stabili epoca. Este vorba despre Valentinian I sau despre fiul său care i-a succedat împreună cu celălalt fiu al său Graţian ? În ambele cazuri, cum de se găseşte numele lui Valens alături de cele ale împăraţilor ortodocşi pentru a recomanda credinţa de la Niceea pe care el a combătut-o deschis ?

   [3] Sfântul Vasilie, Epist. 266 ad Pet. Alexand., § 1.

   [4] Ibid., § 2. Acest fapt incontestabil nu i-a împiedicat pe scriitorii ultramontanişti să se exprime astfel:

   ,,Papa Damas nu credea că hirotonia lui Paulin era nelegitimă. În imposibilitatea de a alege între doi episcopi deopotrivă indicaţi fără a expune o parte a populaţiei la o schismă, papa a decis că Paulin şi Meletie vor ocârmui simultan Biserica Antiohiei, cu această clauză formală că la moartea unuia din ei cel care va rămâne va fi singurul episcop. Această decizie a fost salutată de întreg Răsăritul” (Darras, Istoria generală a Bisericii, tomul X, p. 268, ediţia 1867).

   Aşa scriu istoria ultramontaniştii. Ei se feresc să citeze textual documentele aşa cum o facem noi înşine. Un papă care, în secolul al IV-lea, decidea în privinţa episcopatului Antiohiei, este una din aceste fantezii reprobabile pentru omul câtuşi de puţin instruit.

   [5] Sfântul Vasilie, Epist. 239 ad Euseb. Samosat., § 2.N.tr.: A se vedea Sfântul Vasilie cel Mare, Scrieri III, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 12, Editura IBMBOR, Bucureşti 1988, p. 496-497.

   [6] N.tr.: Homer, Iliada, I, 698.

   [7] Istoricul Fleury este foarte stânjenit de această epistolă a Sfântului Vasilie, şi el face această reflecţie pentru a o atenua: ,,Ceea ce el spune cu asprime împotriva papei nu priveşte decât persoana Sfântului Damas pe care el nu l-a cunoscut decât de la distanţă; în ce priveşte autoritatea sfântului scaun şi necesitatea de a face recurs la el, el le-a scos în evidenţă destul în scrisorile sale către Sfântul Atanasie şi către apuseni (Fleury, Hist. Eccl., cartea a XVII-a, § 31). Bunul Fleury era silit, de timpurile sale, să înveţe că sfântul scaun era, de drept divin, centrul sobornicităţii; fără acest lucru el şi-ar fi atras neplăceri. Prin urmare, el a fost obligat să găsească sfântul scaun şi autoritatea sa chiar acolo unde ele nu existau. Noi am citat epistolele Sfântului Vasilie către Sfântul Atanasie şi către apuseni; cu siguranţă nu s-a văzut în ele ceea ce afirmă Fleury.

   Noi îl respectăm pe acest istoric, şi nu avem intenţia de a indica toate erorile sale; totuşi, în interesul adevărului, noi am putea să dezvăluim câteva dintre ele, recunoscând totodată că el a fost pe cât de exact ar fi putut fi în epoca în care a scris.

   Ultramontaniştii au transformat epistolele Sfântului Vasilie către apuseni într-un apel la papă (Darras, tomul X, p. 305).

   [8] Sfântul Vasilie, Epist. 197 ad Ambros.

   [9] Paulin, Vit. Ambros.

   [10] Epist. Valentin., ap. Teodoret, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 5.

   [11] Rufin, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 11.

   [12] Se găseşte în colecţiile Sinoadelor, în particular în cele ale lui de Labbe şi de Hardoin. A se vedea Sirmond., Append. ad Cod. Theod.

   [13] N.tr.: Vicar, adică funcţionar din organizarea Imperiului Roman care administra o dioceză imperială.

   [14] Cod. Theod., cartea a II-a.

   [15] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 2; Cod. Theod., cartea a V-a.

   [16] Sfântul Vasilie, Epist. 365 ad Theod.

   [17] Sfântul Grigorie Teologul, Orat. 43 in Laud. Basil.; Sfântul Grigorie de Nyssa, Orat. Funeb. in frat. Basil.

   [18] Sfântul Grigorie Teologul, In Laud. Basil. Magn., § 1, 2.

   [19] Ibid., § 3 ad 11.

 

Episodul urmator