----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
 
Partea a II-a
Biserica de Apus de la Revoluţia franceză până în prezent (1789-1910)
 
Capitolul I
Anticreştinismul de la Revoluţia franceză
 
Capitolul II
Romano-catolicismul de la 1789 până în timpul prezent (1910)
§. 190. Reacţiunea Bisericii Romano-Catolice contra spiritului timpului şi rezultatele ei în general

Revoluţia franceză din 1789 cu terorismul ei umpluse de spaimă toată Europa; deci când revoluţia a fost învinsă toată lumea, iar în particular factorii în care ea lovise mai întâi adică tronurile şi altarele, după expresia de atunci, sau autoritatea politică şi cea bisericească considerară ca o necesitate a reprima ideile revoluţionare şi a întări spiritul de ordine în stat şi în Biserică. Spre acest scop s-a înfiinţat în 1815 şi aşa zisa ,,sfânta alianţă” a suveranilor statelor mari de pe continentul Europei. În timpul următor s-a putut ajunge la o înţelegere în această privinţă şi între Biserică şi guvernele civile prin concordate şi convenţii. Dar şi ideile revoluţionare aveau reprezentanţii lor şi chiar apărătorii ordinii nu erau toţi de acord cu măsurile excesive ce conducătorii politici şi ecleziastici luau contra ideilor revoluţionare; de aceea s-au încins lupte nu numai între conservatori şi revoluţionari sau radicali ci şi între reacţionari sau conservatorii riguroşi şi conservatorii liberali sau liberalii în înţeles simplu. Aceste lupte sunt nota caracteristică a istoriei politice şi bisericeşti în particular a istoriei Bisericii Romano-Catolice din secolul XIX şi cel prezent.

Papa Pius al VI-lea (1775-1799) sub care izbucni Revoluţia franceză a şi condamnat în 1791 ideile ei, cum au fost ele formulate contra Bisericii în ,,Constituţia civilă a clerului” de la 1790. Dar gestul lui a încordat în Francia duşmănia contra Bisericii şi a religiei; mai mult încă, revoluţionarii francezi îşi răzbunară numaidecât şi contra papei sechestrând posesiunile sale din Francia şi când le-au fost posibil, în urma victoriilor republicii franceze în Italia 1796-1797, repurtate de generalul Napoleon Bonaparte, ei transformară la 1798 statul ecleziastic în republică romană şi duseră pe papa captiv în Valence (sudul Franciei), unde el şi muri la 1799.

Cardinalii adunându-se la 1800 în Veneţia, pe teritor austriac, au ales un papă nou pe Pius al VII-lea (1800-1823). Roma dezgustată de ideile republicane şi antibisericeşti a deschis papei porţile sale şi chiar în Francia Napoleon Bonaparte prim-consul (1799-1804) restabili Biserica Romano-Catolică şi spre a regula în Francia raporturile bisericeşti, încheie cu papa la 1801 un concordat, ce a ieşit din vigoare tocmai la 1905 prin legea de separaţie între Biserică şi stat în Francia, atunci din nou adversară Bisericii. Deşi Pius al VII-lea la 1804 consimţi chiar a se duce la Paris spre a da mai mult lustru încoronării lui Napoleon, care tocmai devenise împărat al Franciei, totuşi nu voi a ceda pretenţiilor despotice ale împăratului în domeniul Bisericii; de aceea Napoleon îl pedepsi la 1809 declarând statul ecleziastic iarăşi desfiinţat şi Roma provincie franceză cu titlul de regat.

Acum Pius al VII-lea rosti excomunicarea împăratului, dar fu ridicat şi închis la Savona (Italia de sus), iar în 1812 la Fontainebleau lângă Paris. Împăratul a suspendat încă din toate drepturile lor 13 cardinali, care în 1810 n-au voit să asiste la căsătoria lui cu Maria Luiza, deoarece întâia căsătorie a lui Napoleon cu Iosefina fusese anulată de mitropolitul din Paris, iară nu de papa; chiar portul de cardinal le-a fost interzis, aşa că ei acum se numiră ,,cardinali negri” în opoziţie cu ceilalţi cardinali, aşa zişi ,,roşii”. Prin rezistenţa lui pasivă, mai cu seamă la ocuparea scaunelor de episcopi şi prin dificultăţile create prin aceasta Bisericii Franceze, papa aduse pe Napoleon la măsura de a-l sili să încheie un nou concordat şi la 1813 Napoleon chiar a reuşit a-l încheia în condiţii foarte favorabile pentru sine. Dar papa s-a căit îndată că a încheiat asemenea concordat şi-l revocă.

Un nou conflict era gata, dacă Napoleon n-ar fi căzut în 1814; căci deşi el recuceri tronul încă vreo sută de zile, dar apoi l-a pierdut definitiv. Încă în 1814 papa obţinu libertatea. Roma deveni din nou stat ecleziastic şi acum Pius al VII-lea ca şi toţi suveranii Europei, spăimântaţi de rezultatele revoluţiei, au început aşa zisa restauraţie, adică restabilirea raporturilor şi a situaţiei anterioare, precum şi reacţia, adică represiunea ideilor revoluţionare şi chiar a celor liberale în genere. Papa la 1814 inaugură restauraţia restabilind pretutindenea ordinul iezuiţilor, pe care în Rusia îl restabilise încă de la 1801, iar în regatul ambelor Sicilii de la 1805.

De la restabilirea lui pretutindenea ordinul crescu din nou şi la 1900 avea cam 12.000 membri, fiecare din ei adăugând cu mândrie la numele său literele S.I. adică Societatis Iesu (din Societatea lui Iisus[1]); tot de atunci Curia Romană reprimă orice idei mai libere în sfera teologiei, a organizaţiei bisericeşti şi a vieţii religioase şi morale. La aceasta avea mână de ajutor pe episcopi şi preoţi, precum şi pe guvernele civile. Totuşi chiar unii dintre episcopi şi preoţi erau liberali şi nu voiau să conlucre în această direcţie; aşa făcu în Germania baronul de Dalberg († 1817), care de la 1802 fu principe elector şi arhiepiscop de Mainz, apoi, favorizat de Napoleon, a fost principe primat al confederaţiei de Rin şi în sfârşit arhiepiscop de Regensburg; aşa făcu şi vicarul său din Constanţa, baronul de Wessenburg († 1860), neagreat în Roma, şi de aceea nepromovat la scaunul de episcop; el este cunoscut şi ca autorul unei scrieri liberale: ,,Die Kirchenversammlungen des 15. und 16. Ihrhts” (Adunările bisericeşti din secolele XV şi XVI).

Din contra campioni ai papalităţii deveniră mai ales iezuiţii, care aveau influenţă chiar asupra celorlalte ordine şi ajunseră din nou o putere formidabilă în Biserica de la Roma. Toţi papii următori au mers pe urmele lui Pius al VII-lea. Lui i-au succedat cu aceleaşi idei Leon al XII-lea (1823-1829), Pius al VIII-lea (1829-1830), Grigorie al XVI-lea (1831-1846), Pius al IX-lea (1846-1878), Leon al XIII-lea (1878-1903), şi Pius al X-lea (de la 1903), acest din urmă ales cu concursul Austro-Ungariei, care pronunţă veto contra altui candidat. Reacţiunea pusă în lucrare de scaunul de la Roma, în asociaţie cu iezuiţii, se numeşte îndecomun ultramontanism, deşi acesta nu este un nume nou căci în Francia şi Germania se numea şi mai demult ultramontanism direcţia reacţionară, ce domnea peste Alpi (ultra montes), adică în Roma şi Italia.

Numai Pius al IX-lea la început era de idei liberale pe terenul politic precum şi pe cel ecleziastic, ţinând la distanţă pe iezuiţi; el avea chiar ideea, la care aspirau italienii liberali. Pius al IX-lea proiectă o federaţie a tuturor statelor Italiei sub conducerea lui, prin urmare unitatea federală a Italiei. De aceea italienii naţionalişti îl slăveau cu mult entuziasm. Însă pe când el avea intenţia de a dirija pe italieni la ţelul dorit, aceştia voiau a-l dirija ei, de aceea la 1848 ruptura între o parte şi alta fu completă. Papa trebui să fugă din Roma şi să-şi ia reşedinţa la Gaeta, pe teritor neapolitan până la 1850, când trupele franceze l-au adus iar în Roma.

Acum el părăsise toate ideile liberale şi începu şi el a fi reacţionar în sfera politică şi în cea bisericească. Curând iezuiţii dobândiră influenţă şi la el, ba chiar participară deopotrivă la puterea papală, aşa că Becks, un belgian, generalul ordinului iezuiţilor (1853-1884), se numea de obicei ,,papa cel negru” în considerare că portul lui era negru, pe când al papei, alb. Spre a legitima ideile favorite ale iezuiţilor şi predilecţia lor pentru bigotismul antiprotestant în 1854 Pius al IX-lea promulgă dogma că Maica Domnului s-a zămislit şi s-a născut fără păcatul strămoşesc (Immaculata conceptio) şi declară sărbătoarea bisericească a zămislirii Sfintei Fecioare fără prihană ca sărbătoare a întregii creştinătăţi. La 1862 urmă apoi canonizarea martirilor din Japonia, între care iezuiţii au avut rolul principal, precum şi alte canonizări, recomandate de iezuiţi.

Influenţa iezuitismului este şi mai vederată în enciclica papală de la 1864 cu aşa zisul Syllabus (registru, catalog) de 80 puncte condamnate de papa; între aceste puncte se condamnă, ca nefiind creştine şi bisericeşti, nu numai idei religioase şi teologice, ci şi multe idei moderne din sfera ştiinţei şi a politicii. Când s-a publicat enciclica aceasta cu syllabul ei tot occidentul liberal a fost indignat. Dar iezuitismul a atins culmea politicii sale pe lângă scaunul papal în aşa zisul sinod ecumenic din Vatican, pe care papa îl ţinu la Roma de la decembrie 1869 până la august 1870. Acest sinod, condus de iezuiţi şi influenţat de papa prin rugăminţi, ameninţări, favoruri şi dizgraţii, la 18 iulie 1870 proclamă pe papa infailibil în toate chestiile de dogmă şi morală, când el le pronunţă ex cathedra, adică în virtutea autorităţii sale de cap al Bisericii şi ameninţă cu anatema pre cei ce nu vor crede în infailibilitatea lui.

Din 600 de membri ai sinodului numai 150 s-au declarat contra de la început, cea mai mare parte din ei erau episcopi germani, austro-ungari şi francezi. Dar această minoritate fu redusă prin toate mijloacele la vreo 50 de membri, care prezentară un protest în scris şi părăsiră sinodul, deoarece fiind atât de puţini nu puteau obţine nici un rezultat. După aceea dogma despre infailibilitate fu promulgată prin un decret (o constituţie), ce începea cu cuvintele: ,,Pastor aeternus” (păstorul cel veşnic); cei ce fusese contra ei la sinod, aderară mai târziu unul după altul, ca să nu tulbure pacea Bisericii.

Această dogmă făcu în toată lumea liberală o impresie aşa de penibilă că chiar monarhia austro-ungară declară anulat concordatul plin de concesii, pe care împăratul Francisc Iosif îl încheiase cu papa la 1855; dar mai ales în Germania şi Elveţia un număr de teologi şi canonişti continuară a face opoziţie dogmei despre infailibilitate şi separându-se de Biserica Romano-Catolică formară împreună cu partizanii lor Biserica aşa numiţilor catolici vechi.

Faţă de ideile moderne şi Papa Pius al X-lea, următor de la 1903, are aceeaşi atitudine ca şi Pius al IX-lea; la începutul anului 1904 Pius al X-lea prin o bulă adresată colegiului cardinalilor luă puterilor politice dreptul de veto la alegerea papei.

În modul cum lucrară iezuiţii pe lângă scaunul papal, au lucrat ei şi în ştiinţa teologică; ei au adus din nou la preponderenţă în teologie filozofia scolastică din evul mediu, ca aşa numita scolastică nouă; tot aşa au lucrat ei şi în Biserica întreagă asupra episcopilor şi a clericilor subordonaţi lor, asupra celorlalte ordine, şi asupra marii majorităţi a poporului romano-catolic riguros. Prin influenţa lor câteva ordine şi congregaţii vechi au fost reformate şi au luat din nou mai mare avânt, de asemenea s-au înfiinţat şi ordine nouă, consfinţite de preferinţă Mântuitorului, Sfintei Fecioare, Sfântului Iosif şi mai cu seamă sfintei inimi a lui Hristos şi a Maicii sale.

Dintre ordinele vechi benedictinii ajunseră la o unitate mai solidă prin numirea unui abate benedictin, primate al lor în Roma la Sfântul Anselm. Între ordinele nouă se distinge mai întâi congregaţia de femei a sfintei inimi a lui Hristos (Congregation des dames du sacre coeur), înfiinţată la Paris în 1800 şi consfinţită educaţiei tineretului feminin; această congregaţie s-a răspândit din Francia nu numai în toată Europa, ci şi pe toate continentele în vreo 150 stabilimente; ea lucrează în sens iezuitic chiar în ţări de-ale Bisericii Ortodoxe, cum este România. O altă congregaţie de bărbaţi, ce în timpul cel mai recent de asemenea s-a remarcat prin acţiune de propagandă, mai ales prin presă şi şcoale şi prin ziarul ei ,,Echos d’Orient” este cea a assumpţioniştilor. Această congregaţie s-a constituit în 1870 la Nimes (Francia) întru lauda Adormirii Maicii Domnului (Assumptio beatae Virginis, adică suirea la cer a Sfintei Fecioare), dar în 1901, când s-a decretat legea contra congregaţiilor, a emigrat din Francia[2].

Dar şi asociaţii pentru misiune sau propagandă între păgâni, pentru întărirea moralităţii şi pentru binefacere, parte s-au înfiinţat din nou, iar parte s-au reorganizat. Aşa

 

1. Pentru misiunea sau propaganda între păgâni: la 1805 s-a înfiinţat în Paris congregaţia sfintei inimi a lui Hristos şi a Sfintei Fecioare; ea se numeşte şi congregaţia Picpus, societatea Picpus, de la strada Picpus din Paris, unde este stabilimentul ei central; la 1816 s-a înfiinţat în Lyon asociaţia preoţilor Sfintei Marii, marianiştii sau mariştii; la 1848 s-a reorganizat mai cu seamă pentru propagandă în Africa congregaţia preoţilor Sfântului Spirit sau aşa zişii ,,Părinţi negri”; ea este originară din Francia, dar s-a răspândit şi în Germania şi în alte ţări; la 1868 Lavigerie, zelosul patron al propagandei din Africa şi al mişcării contra sclaviei, arhiepiscop al Algeriei şi mai târziu cardinal († 1892), a înfiinţat tot pentru misiunea din Africa congregaţia ,,Părinţilor albi”; la 1884 s-a reorganizat congregaţia benedictinilor Sfânta Ottilia din Bavaria.

 

2. Pentru îndreptarea moravurilor: la 1883 s-a reorganizat, în particular spre ocrotirea moralităţii fetelor căzute sau în pericol de a cădea, congregaţia franceză de femei, numită a ,,Bunului păstor”, ce este foarte răspândită[3]; la 1859 s-a înfiinţat în Turin, mai cu seamă pentru ridicarea pietăţii şi a moravurilor tineretului de sexul masculin, congregaţia salesienilor sau casa de rugăciune (oratoriul) Sfântul Francisc de Sales.

 

3. Pentru binefacere: la 1840 s-a înfiinţat în Saint Servan (Bretagne) congregaţia ,,Surioarelor Săracilor”. Instrucţia şi educaţia au fost lăsate de predilecţie pe seama ordinelor şi congregaţiilor; de asemenea s-au înfiinţat universităţi romano-catolice, independente de stat, aşa la Louvain în Belgia (1838), la Dublin în Irlanda (1851), la Kensington, o suburbie a Londrei (1874), la Paris, Angers, Lyon, Lille şi Toulouse în Francia, începând de la 1875, la St. Louis şi la Washington în America de Nord (1889), la Friburg în Elveţia (1889), la Madrid în Spania (1904). De la 1904 s-a proiectat înfiinţarea unei universităţi de acest fel şi la Salzburg în Austria, dar proiectul fu combătut de liberali şi în opoziţie cu el s-a făcut apel pentru înfiinţarea unei universităţi liberale.

 

În cler s-a întreţinut atât duhul bisericesc şi bună disciplină, cât şi un zel pastoral şi misionar activ, precum şi ocupaţie diligentă cu ştiinţa şi literatura, subordinaţie strictă şi solidaritate. În popor se cultivă atât sentimentul curat creştin de adevărată pietate şi dragoste către Dumnezeu şi aproapele cât şi o înclinaţie exagerată la pelerinagii, la apariţii miraculoase[4] şi la bigotism de tot felul, precum şi un cult excesiv pentru papa şi mania de asociaţii nu numai în interese obiective şi generale ale Bisericii, ci şi de asociaţii devotate cu mult zel scaunului de la Roma şi iezuitismului.

În toate păturile poporului s-au organizat societăţi catolice foarte diverse (Oeuvres, cum le zic francezii), aşa în Germania societatea Borromaeus, pentru a răspândi cărţi edificatoare (1842), societatea Pius, în onoarea Papei Pius al IX-lea (1846-1878), cu scop de a lupta pentru obţinerea libertăţii Bisericii şi de a întări sentimentul religios (1848), societatea Bonifatiu, spre a înfiinţa în regiuni cu preponderenţă protestante biserici şi şcoale catolice şi a le întreţine (1849); societatea Goerres, al cărei scop este cultivarea ştiinţei şi al cărei nume vine de la Goerres († 1848), un laic savant şi mistic profund, la început revoluţionar, apoi ultramontan; cu această societate emulează în Austria de la 1892 societatea Leon, aşa numită în onoarea Papei Leon al XIII-lea (1878-1903), societatea Augustin cu scop de a cultiva presa catolică (1878), societatea poporului catolic din Germania (Volksverein fur das katholische Deutschland), cu scop de a apăra ordinea socială cea creştină şi a îmbunătăţi starea intelectuală şi economică a vocaţiunilor de tot felul (1890), apoi în toate ţările: societăţi de binefacere, societăţi pentru misiune sau propagandă, societăţi de muzică religioasă sau ale Sfintei Cecilii, societăţi marianice, şi societăţi catolice pentru femei şi fete, pentru mume, muncitori, ucenici la meserii, servitori, învăţători şi elevi, ba încă, sub Papa Leon al XIII-lea (1878-1903), societăţi de creştini democraţi şi de creştini sociali[5], dar sub Papa Pius al X-lea societăţile de creştini democraţi au fost prohibite (1906).

De la 1857 mai întâi societatea Pius din Germania convoacă şi congrese anuale de catolici, care în timpul cel mai recent se ţin şi în alte ţări[6]. La 1881 s-a ţinut pentru prima oară în Lille (Francia), apoi adesea şi în alte oraşe mari (până la 1908 de 19 ori) şi aşa zise ,,Congrese Euharistice” internaţionale, spre a întări şi a preamări credinţa în transubstanţiaţie, pe care protestanţii o combat; aceste congrese se organizează cu serbări strălucite şi sunt însoţite cu procesiuni, în care se poartă sfânta euharistie, cum este uzul la serbarea corpului Domnului (Frohnleichnamsfest, Fete-Dieu).

În sfera cultului liturghia romană s-a tot completat şi a ajuns dominată fără nici o excepţie; totuşi nici azi nu s-a putut schimba în Lyon ritul vechi galic sau gallican, în Milan, cel ambrosian, în Toledo cel mozarabic şi între slavii de sud, romano-catolici, pe alocuri cel glagolitic. De la 1840, mai cu seamă din iniţiativa lui Gueranger († 1875), abate francez, au intrat din nou în vigoare la liturghia romană vechile cântări corale gregoriene şi se cultivă cu mult sentiment. Numai posturile şi numărul sărbătorilor s-au mai redus, însă nu pretutindenea în acelaşi mod[7]. Cele mai multe sărbători s-au redus în Francia, în ţările vecine cu ea despre vest de Rin şi în America de Nord[8].

Dară de altă parte atitudinea reacţionară, ce au adeseori de obicei iezuiţii şi sub influenţa lor, ierarhia, întâmpină opoziţie în partida liberală a lumii din occident, ba chiar între unii teologi romano-catolici; această opoziţie se numeşte îndecomun liberalism, în timpul cel mai recent şi catolicism al reformei sau reformism (Reform-Catholicismus), iar tabăra papală o numeşte ,,modernism”; când opoziţia nu se modera, sau nu înceta prin o supunere voluntară (,,laudabilis subjectio”), ajungea din când în când până la francmasonerie şi duşmănie contra Bisericii, uneori, mai ales în timpul recent, unii opozanţi s-au constituit în asociaţii separate în sânul Bisericii Romano-Catolice, iar unii au format o Biserică Catolică de Apus, separată de Roma (aşa catolicii vechi); cei mai mulţi au format o partidă cu tendinţe protestante sau raţionaliste, sau au trecut la protestanţi, unii au trecut la Biserica Ortodoxă.

Ca exemple mai notorice în Germania, au trecut la protestanţi în 1863 contele Leopold Seldlnitzki († 1871), episcop principe de Breslau demisionat, în 1895 contele Paul de Hoensbroech, iezuit până la 1893, iară de atunci adversar înfocat al iezuiţilor şi al papalităţii[9]; la Biserica Ortodoxă a trecut în 1862 Guettee, abate francez din Paris († 1892)[10], în 1865 dr. J.J. Overbeck, profesor german din Halle; de atunci amândoi au lucrat pentru cauza Bisericii Ortodoxe, cel întâi în Paris[11], cel din urmă în Londra[12]; la Biserica Ortodoxă au mai trecut: la 1871 Bjering, preot şi profesor de teologie din Baltimore (America de Nord) şi de atunci a păstorit în New York o comunitate ortodoxă, celebrând cultul in limba engleză[13], la 1905 Paul Jean Lepetit, canonic romano-catolic şi profesor de istorie în Paris.

Cât timp guvernele, după căderea lui Napoleon I (1814) urmăriră restauraţia statelor, au susţinut şi politica bisericească a scaunului de la Roma şi a iezuiţilor, şi în vederea acestei restauraţii au încheiat concordate sau convenţii cu Biserica Romană; dar îndată ce pe terenul politicii statelor se afirmară curente liberale, acestea se înţelege de sine că au venit în conflict cu politica reacţionară a Romei şi cu ierarhia fidelă acesteia; de atunci s-au încins lupte între guvernele liberale cu scaunul de la Roma de o parte şi cu episcopii şi iezuiţii de altă parte. De aici vine că în statele respective din Europa şi America nu numai s-a scos căsătoria şi şcoala de sub jurisdicţia Bisericii, introducându-se căsătoria civilă şi şcoala laică, ci încă s-au restrâns şi drepturile ierarhiei, s-au desfiinţat zeciuiala clerului, imunitatea judiciară şi privilegiile lui, adeseori mânăstirile s-au suprimat toate sau o parte din ele, averile bisericeşti s-au confiscat şi iezuiţii chiar s-au expulzat.

În particular guvernele liberale au suprimat ordinele de monahi şi în mare parte chiar de maici în Portugalia, Spania, Italia şi statele romanice ale Americii, au decis, ca în Francia ordinele şi congregaţiile să subziste numai cu autorizaţia statului, şi în particular au expulzat încă pe iezuiţi şi chiar o parte dintre ordinele ce aveau afinitate cu ei atât din Francia cât şi din Germania şi din Elveţia; mai mult încă, în Olanda, Belgia şi Francia s-au respins şi învăţământul religios din şcoalele publice, în fine în Francia la 1905 s-au suprimat bugetul cultelor şi după exemplul Statelor Unite de la 1788, imitat la 1874 în Mexic, la 1891 în Brazilia, s-a proclamat separaţia statului de Biserică, însă nu în mod amical ca în America de Nord şi Brazilia, ci mai mult din rivalitate, lăsând Bisericii facultatea de a obţine recunoaşterea ei prin lege numai sub forma de asociaţii ale cultului, conform legii comune despre asociaţii; în această privinţă exemplul Franciei a fost imitat până acum în câteva cantoane din Elveţia şi mai întâi în Geneva (1907) şi Basel (1910).

De la 1871, când în Germania izbucni între guvern şi Biserica Romană lupta, pe care la 1873 un adversar al Bisericii Romane (profesorul Virchov) a numit-o lupta de cultură (Kulturkampf), acest nume s-a dat şi în alte ţări conflictelor mari, tot de atunci sau de mai târziu, între stat şi Biserică. Vom reveni în particular asupra istoriei acestor lupte în § 192, unde se tratează despre situaţia Bisericii Romano-Catolice în diversele ţări.

Italia liberală şi naţională a dat papalităţii chiar lovitura cea mai dureroasă, privând-o de dominaţia politică şi anexând statul ecleziastic la regatul Italiei; acest proces începu de la 1860 şi cu toate excomunicările şi interdictele, ce scaunul roman aruncă asupra guvernului spoliator subalpin (adică din Sardinia), se sfârşi chiar în 1870, când s-a proclamat dogma despre infailibilitatea papei, căci în acest an fu luată scaunului papal şi Roma, ce deveni capitala Italiei şi reşedinţa regelui. Deşi Italia, prin aşa zisa lege de garanţie asigura scaunului papal independenţă completă şi o rentă anuală convenabilă, totuşi papa refuză, şi de atunci se întreţine cu ,,Dinarul Sfântului Petru”, adunat de pretutindenea ca ofrandă benevolă şi se plânge la toată lumea că este captiv.

Spre amărăciunea papei chiar unii clerici, care până atunci i-au fost fideli în cauză, formară câtva timp o partidă în opoziţie cu el: aşa preotul său de casă Liverani, Passaglia († 1881) şi Curci († 1891) iezuiţi. Această atitudine a scaunului roman continuă şi după moartea lui Pius al IX-lea († 1878) deşi nu cu aceeaşi încordare. Dar ea n-a modificat încă nicidecum situaţia.

Cât de complet s-au schimbat împrejurările în un secol, la începutul căruia domnea inchiziţia în Italia, Spania şi Portugalia ! Inchiziţia fu negreşit şi cea dintâi instituţie, ce a fost distrusă în cursul secolului. În adevăr chiar în 1808 Napoleon o suprimă în Italia şi Spania – în Francia nu exista –; în 1814 anul restauraţiei generale, ea ce-i drept a fost restabilită, însă n-a mai durat mult, căci la 1822 fu respinsă definitiv din Portugalia, la 1834 din Spania şi la 1848 chiar din Italia; numai instanţa ei supremă, Congregaţia Sf. Oficiu (congregatio sancti officii) s-a menţinut în Curia de la Roma, modificându-se corespunzător cu atribuţia sa.

 

În episodul următor:
Capitolul II
Romano-catolicismul de la 1789 până în timpul prezent (1910)

 


[1] N.tr.: Această numire chiar de la înfiinţarea ordinului fu considerată ca un titlu arogant, iezuiţii vrând a-şi atribui numai lor quod Ecclesiae catholicae et oecuminicae competit, căci propriu zis Biserica este societatea credincioşilor, a căror căpetenie este Iisus Hristos. Iezuiţii însă voiesc a zice că ei singuri sunt şi constituiesc Biserica. Vezi Rolland, Histoire de Corporations Religieuses, Paris, 1869, p. 232.

[2] N.tr.: Congregaţiile ce au emigrat atunci din Francia sunt în număr de 1664, din care 153 de bărbaţi şi 1511 de femei. Autorizate erau din numărul lor total numai 910, din care 5 de bărbaţi şi restul de femei. Lista completă a acestor congregaţii de bărbaţi şi de femei, dintre care unele s-au oploşit şi în ţara noastră, o dă Revue (Encyclopedique) Universelle, Paris, 1901, p. 1031 ss. Potrivit şi p. 787 pentru alte informaţiuni. Id. 1903, p. 259 s. şi 310 scv. Între congregaţiile de femei este şi cea cu numele de Marie Reparatrice înfiinţată la 1854 de baroneasa Hoogvorst cu scop de a preamări sfânta euharistie, pe care mulţi creştini o nesocotesc ba chiar o necinstesc astăzi. Congregaţia voieşte prin adorarea neîntreruptă a sfintei euharistii să repare încâtva această necinstire a ei.

[3] N.tr.: La 1894 şi 1899 episcopul de Nancy (Francia) a dat publicităţii scrisori, în care critică administraţia casei ,,Bunul păstor” din acel oraş. Presa şi în particular gazeta l’Aurore, sesizată de aceste scrisori, a deschis anchete, al căror rezultat s-a publicat sub titlul: Les crimes des couvents, l’exploitation des orphelines, par B. Guinauseau, Paris 1899. Publicaţia a făcut senzaţie dar n-avu alt rezultat.

[4] Aşa de exemplu în 1858 arătarea Maicii Domnului la Lourdes (Francia de Nord) de 18 ori, atestată de o fată de 14 ani şi în sfârşit recunoscută de însuşi papa şi totodată ivirea unui izvor cu putere minunată de vindecare.

[5] N.tr.: Comp. La papaute, le socialisme et la democratie, par A. Leroy-Beaulieu, Paris 1892 şi Revue Encyclopedique, Paris 1892, p. 1283.

[6] N.tr.: Comp. Vladimir Soloviov, în limba germană, de Harry Kohler, Jena 1914: Sonntags u. Oesternbriefe, p. 164.

[7] N.tr.: Cât este de variat postul la romano-catolici, comp. revista Biserica Ortodoxă Română pe 1910, p. 693 scv.

[8] N.tr.: Dintre sărbători au mai redus unele în Italia chiar guvernul italian prin decret regal.

[9] N.tr.: Dintre numeroasele lucrări ce a scris în această direcţie Hoensbroech notăm aici:

a. 14 Jahre Jesuit, 2 volume în ed. 2 şi 3. În această carte descrie ordinul iezuiţilor în esenţa, întocmirea şi activitatea lui.

b. Das Papstum in seiner social-culturellen Wirksamkeit, 3 volume în 4-5 ediţii a câte 30.000-60.000 exemplare.

c. Moderner Staat u romische Kirche.

d. Rom und das Zentrum 1 volum, în care arată că partidul Centrului din Germania este o unealtă a Curiei de la Roma, cum şi pe ce cale el poate fi înlăturat.

e. Der Ultramontanismus, un mare volum, ed. 2, în care arată esenţa ultramontanismului şi cum are a fi combătut.

f. Offener Brief an die baverischen Erzoischofe und Bischofe, Leipzig 1912. În această broşură critică ierarhia romano-catolică din Bavaria, că a intervenit oficial la consiliul federal al imperiului Germaniei de a se abroga legea, în virtutea căreia iezuiţii sunt expulzaţi din Germania.

[10] N.tr.: Afară de voluminoasa istorie bisericească a lui, despre care s-a amintit aici în Introducere la volumul I, a redactat revista antiultramontană l’Union Chretienne şi către sfârşitul vieţii sale a scris Souvenirs d’un Pretre romain devenu Pretre orthodoxe, lucrare editată de Fischlbacher, Paris 1889. În această carte el face cum zice în prefaţă: ,,Un tableau fidele de la vie interieure de cette Eglise romaine, dont les hautes pretentions sont si mai justifiees”.

[11] Idem.

[12] N.tr.: Cea mai însemnată lucrare a lui este Die orthodoxe Katholische Anschaung im Gegensatz zum Papsthum und Jesuitismus sowie zum Protestantismus. Nebsteinem Ruckblick auf die papstliche Encyklika und den Syllabus vom 8 December 1864. Halle aS. 1865 (Biserica Ortodoxă în opoziţia ei contra papalităţii şi a iezuitismului). Cartea are deviza: ,,Ex Oriente lux”.

[13] N.tr.: Posedăm un Sbornic de la P.S. Filaret Scriban, în care este descris după Foaia Contemporană (rusească), ce apărea atunci la Petersburg, actul încorporării lui Bjering la Biserica Ortodoxă a Rusiei şi anume: la 14 ianuarie a înaintat Sf. Sinod petiţia de a fi primit în sânul Bisericii Ortodoxe, la 3/15 mai a fost confirmat membru al acestei Biserici în capela Academiei Spirituale din Petersburg, la 14/26 mai a fost hirotonit preot pentru comunitatea ortodoxă din New York.