----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
 
Partea a II-a
Biserica de Apus de la Revoluţia franceză până în prezent (1789-1910)
 
Capitolul II
Romano-catolicismul de la 1789 până în timpul prezent (1910)
 
§. 191. Direcţii şi mişcări liberale, heterodoxe şi ireligioase la romano-catolici

Direcţiile şi mişcările de opoziţie între romano-catolici, amintite pe scurt în §. precedent s-au mărginit în parte numai pe teren teologic, iar în parte s-au întins şi în cercuri mai largi.

 

I. În opoziţie cu doctrina dominantă a Bisericii şi cu tendinţele ei s-au ivit mişcări mai întâi pe terenul restrâns al teologiei. Se formară şcoale şi direcţii teologice, care voiau a trata teologia după o metodă diferită de cea a şcoalei bisericeşti sau cel puţin de scolastica nouă, ce se consolida din ce în ce mai mult sub influenţa iezuiţilor adică de şcoala, ce adopta strict filozofia şi teologia scolastică a evului mediu. Deci, în contra acestor şcoale şi direcţii divergente, scaunul de la Roma sau chiar partida iezuiţilor pronunţa sentinţa ei când espres, când în mod indirect. Amintim aici următoarele şcoale şi direcţii opozante:

 

1. Şcoala lui Hermes, profesor la Bona († 1831), sau hermesianismul. Acesta din nou voia a pleca de la îndoială şi a ajunge la credinţă numai prin raţionament. El fu condamnat de Roma la 1835.

2. Şcoala lui Baader profesor în Munchen († 1841) sau baaderianismul[1]. Acesta, plecând de la misticismul lui Iacob Bohme († 1624) şi de la panteismul moderat al lui Schelling († 1854), stabili un sistem de teologie dogmatică speculativă şi în construcţia dogmelor (precum şi în privinţa papalităţii) prefera doctrina Bisericii Ortodoxe.

3. Leopold Schmid, de la 1839 profesor de dogmatică şi de la 1843 şi profesor onorar de filozofie la universitatea din Giessen, profesa ca filozof un teism speculativ şi ca teolog o dogmatică catolică speculativă. Schmid tindea a împăca Biserica Catolică cu cea ,,Evanghelică”; spre acest scop el a scris de la 1848-1850 şi o carte în 4 tomuri cu titlul ,,Der Geist des Katholicismus oder Grundlage der christlichen Irenik” (Spiritul catolicismului sau principii de irenică creştină). Partida ,,ultramontană” scandalizată de această idee a uneltit ca Schmid să nu obţină confirmarea papei ca episcop de Mainz, unde fusese ales la 1849, ci în locul lui să fie numit la 1850 Vilhem Emanuil Ketteler, elev al iezuiţilor, iară mai târziu ca episcop şi conducător neobosit, însă şi abil şi prudent al ultramontanilor din Germania.

La 1851 el, în opoziţie cu facultatea de teologie catolică din Giessen, a înfiinţat la Mainz un seminar clerical şi interzicând clericilor a frecventa cursurile acelei facultăţi, a paralizat funcţionarea ei şi la 1859 a reuşit să o vază desfiinţată, pe când Schmid a trecut definitiv la facultatea filozofică din Giessen († 1869). El a publicat în 1867 o scriere cu titlul ,,Ultramontan sau catolic ?”. În ea declara că este nevoit a renunţa la comunitatea cu Biserica Romano-Catolică, în special, cât timp aceasta refuză de a recunoaşte valoarea proprie a Evangheliei.

4. Şcoala lui Gunther, preot de mir genial din Viena († 1863), sau guntherianismul. Acesta pe baza filozofiei lui Descartes (Curtesius † 1650), respingea orice sistem filozofic posterior acestuia, ca mai mult sau mai puţin panteist şi credea că şi adevărurile revelate ale religiunii se pot sonda şi demonstra cu raţiunea. Atât pentru acest principiu cât şi pentru metoda acestei şcoale de a-l aplica la tratarea dogmelor, scaunul de la Roma cenzură la 1857 sistemul lui Gunther, care-l şi abandonă atunci.

5. Frohschammer, mai întâi teolog, a fost de la 1854 profesor de teologie în Munchen. La început el susţinea numai ideea că ştiinţa trebuie a fi emancipată de Biserică, dar de la 1862, când a fost cenzurat, s-a tot depărtat de la credinţa Bisericii şi la 1893 muri în Munchen ca creştin al lui Hristos, cum zicea el însuşi, dar de nici o confesie creştină[2]. La acelaşi punct de vedere a ajuns în 1901 şi clericul Francisc Mach, profesor de religie la un gimnaziu din Boemia; el a scris mai înainte numeroase manuale de religie, precum şi tratate apologetice[3]. Mai departe decât Mach a mers în 1908 dr. Ludovic Wahrmund, un laic, profesor de drept canonic în Innsbruk, mai înainte în Cernăuţi.

6. Antiscolasticii. Între aceştia pe lângă Frohschammer sunt încă mai cu seamă Deutinger († 1804), Oischinger († 1870), Kuhn († 1887) şi Michelis († 1886), care în 1870 trecu la catolicii vechi.

7. Tradiţionalismul. Acest sistem avu reprezentanţi de la 1825-1855 în Francia şi Belgia mai întâi pe filozoful Bonald († 1840), apoi până la 1850 pe Bautin († 1867) şi până la 1855 pe Bonnety († 1879); la 1840 şi 1855 tradiţionalismul a fostcenzurat de Roma; el reducea orice cunoaştere religioasă la tradiţie, iară tradiţia la revelaţia primitivă.

8. Ontologismul. Acest sistem fu reformat încă mai demult în Francia, adică pe la sfârşitul secolului XVII de Malebranche († 1715) şi Tomassin († 1697); în secolul XIX el fu profesat în Italia de la 1830-1866 de Gioberti, bărbat de stat, preot şi filozof († 1852) şi de Rosmini, filozof († 1855), în Francia de Fabre, Branchereau, Hugonin şi Gratry († 1871), în Belgia de Laforet († 1871) şi Ubaghs († 1875); la 1861 şi 1866 fu cenzurat de Roma.

Ontologismul profesa că spiritul nostru are însuşirea de a cunoaşte pe Dumnezeu imediat şi că noi plecăm de la cunoaşterea lui Dumnezeu spre a cunoaşte obiectele, iară nu invers adică de la cunoaşterea obiectelor la cunoaşterea lui Dumnezeu (cum susţine îndecomun teoria opusă, adică psihologismul).

9. Schell (1905) de la 1884 profesor de teologie la Wurzburg, era dogmatist şi credea că în catolicism este un principiu de progres ştiinţific, însă în 1898 văzu că scrierile sale au fost puse la index de Curia Romană şi atunci s-a supus (,,laudabiliter se subjecit”).

10. ,,Americanismul” este o direcţie, ce are ca reprezentanţi în America mai întâi pe P. Hecker († 1888), un convertit talentat, care înfiinţă congregaţia pauliştilor (1859), ordin fără juruinţele monahale, apoi şi pe cardinalul Gibbons (pron. Ghibbens) şi pe episcopii Ireland (pron. Airlend) şi Keane (pron. Kin). Această direcţie credea că trebuie luate în considerare, pe cât se poate, exigenţele naţionale, politice şi ştiinţifice ale timpului, precum şi sensul individualist practic şi tolerant al americanismului, dar în 1899 Roma a cenzurat-o[4].

11. Ehrhard, profesor de istorie bisericească la Viena, a propus în 1902 că trebuie catolicismul să facă concesii secolului al XX-lea, tot aşa susţineau şi alţi partizani ai săi, numiţi reformişti (Reformkatholiken), de la broşura cu titlul ,,Reform-Katholicismus”, publicată la 1898 de Iosif Muller, preot din Bavaria şi pusă la index în 1901. Dar propunerea lui Ehrhard a fost criticată foarte aspru şi ierarhia din Viena l-a silit a retracta; totuşi reformismul fu propagat şi mai târziu de ,,Societatea Kraus” din Munchen, aşa numită după Kraus, istoricul bisericesc († 1902), teolog liberal moderat, precum şi de un şir de teologi, germani şi de alte naţionalităţi, care aflară sprijin şi în o societate de catolici liberali dintre laici, supranumită ,,Kulturbund” (federaţie pentru cultură sau ligă culturală).

12. Contemporanii lui Ehrhard, preoţii francezi Houtin şi Loisy, cu şcoala lor de ,,Exegeză progresistă a Bibliei”. Această şcoală a aflat partizani şi afară de Francia, dar rezultatele ei deviară în multe puncte de la cele ale exegezei tradiţionale romano-catolice, de aceea încă din 1893 fu combătută şi s-au luat în contra ei măsuri disciplinare, iară la 1903 fu cenzurată solemn. Loisy, care a ajuns a abandona până şi divinitatea lui Hristos, fu lovit de excomunicarea cea mare în martie 1908.

Ultimele 4 direcţii (9-12) primiră la Roma numele de ,,modernism”, contra căruia la 1907 Papa Pius al X-lea a dat o enciclică proprie şi a luat măsuri disciplinare contra mai multor teologi germani, englezi, francezi şi italieni, întru care pe lângă cei numiţi mai sus sunt Muller, Engert, Schnitzer, Schrors, Sickenberger, Gebert, germani, Tyrrel, englez († 1909), Batiffol, Bureau[5], francezi, Murri, Minocchi, italieni ş.a.

 

 

II. Dar între romano-catolici s-au ivit mişcări liberale, heterodoxe şi antibisericeşti nu numai în cercul îngust al teologiei şi în rândurile teologilor, ci şi în cercuri mai largi de gândire şi viaţă religioasă şi s-au întins chiar între laici şi în pături populare; cele mai importante dintre acestea în ordine pe cât posibil cronologică sunt următoarele:

 

1. Martin Boos, paroh, a produs în Bavaria şi Austria superioară între anii 1790-1825 o mişcare mistică cu tendinţe protestante; dar după moartea lui Boos ea fu reprimată treptat.

2. Tot cam pe atunci produceau dezordini în Austria superioară poschleanii. Toma Poschl era paroh lângă Linz şi de la 1806 propaga superstiţii mistice şi hiliaste. De aceea la 1813 fu arestat. Partizanii săi, rămaşi acum de sine, rătăciră şi mai rău, căci la 1817 au ajuns a reprezenta în vinerea Patimilor amintirea morţii Domnului în mod sângeros, răstignind o fată. Ei au fost reprimaţi, iară Poschl muri la 1817 într-o casă de nebuni.

3. Antonienii, sectă antinomistă din Elveţia; această sectă fu înfiinţată la 1802 de Anton Unternahrer, un ţăran, care practica medicina printre săteni († 1824). El pretindea că este fiul lui Dumnezeu, întrupat a doua oară şi propaga răscumpărarea şi libertatea completă a fiilor lui Dumnezeu, precum şi comunismul sexelor, fără nici o limită. Secta lui a putut fi reprimată abia după 1840 prin măsuri penale.

4. Lamennais, preot francez din Paris, a făcut nu puţin zgomot de la 1830-1854. El avea aşa de mare consideraţie până atunci (1817-1830), că era pus pe aceeaşi linie cu Părinţii bisericeşti. Dar în 1830, când a fost a doua revoluţie franceză sau Revoluţia din iulie, Lamennais veni la ideea de a pune Biserica în fruntea apărătorilor liberalismului radical şi a o separa cu totul de stat. Teoria lui fu condamnată de scaunul de la Roma la 1832, dar el persistă. La 1834 prin scrierea lui Paroles d’un croyant a întins liberalismul său radical şi pe terenul bisericesc şi mai târziu se apropia din ce în ce de socialism[6]. El muri la 1854.

5. Abatele Chatel din Paris tot în 1830 veni la ideea de a întemeia o Biserică naţională, catolică-franceză, pe baze naţionaliste. El reuşi chiar a întemeia în Paris o comunitate mică; dar după 12 ani aceasta ajunse de râsul tuturor şi degrabă fu desfiinţată în 1842. Aceeaşi soartă de disoluţie avu chiar din 1837 ,,Biserica Catolică Apostolică” pe care tot în 1830 o fondă în Bruxelles abatele Helsen, deşi ea era mai respectabilă şi mai credincioasă.

6. ,,Templierii noi” erau cu preponderenţă panteişti sau mai corect gnostici. Ei s-au ivit tot pe atunci (1830-1832) în Paris după încercări anterioare, fiind întâi francmasoni şi au declarat că religia cea adevărată, descoperită de Dumnezeu, s-ar fi conservat întâi în misterele egiptene, de unde ar fi extras-o Moisi, iară Hristos a perfecţionat-o, Ioan apostolul şi succesorii lui au păstrat-o până în timpul ordinului Templierilor din evul mediu, iară acest ordin, chiar după ce a fost desfiinţat, ar fi continuat a se menţine în secret şi acum ar ieşi din nou la iveală şi şi-ar împlini misiunea lui predicând adevărata religie creştină în epoca matură pentru ea. Dar şi ,,Templierii noi” au fost de scurtă durată şi după 1840 au dispărut[7].

7. Tot de scurtă durată a fost şi saint-simonismul. Acesta nu este decât un socialism, ce-şi dă aerul a se baza pe creştinism. El avu de fundator pe contele Saint-Simon, care muri la Paris în vârstă de 65 ani († 1825), după ce cu doi ani înainte (1823) încercase a se sinucide şi n-a reuşit[8]. Saint-Simon era de idee că Hristos Însuşi ar fi profesat cândva comunismul şi că religia creştină cea adevărată şi perfecţionată ar fi socialism şi comunism. Dar doctrina lui abia după revoluţia din iulie 1830 avu partizani mai mulţi. Atunci s-a format o sectă de saint-simonişti, în fruntea căreia stă ca papă Enfantin, un discipol al lui Saint-Simon şi făcea să i se zică ,,Tata Enfantin”. El propagă curând şi poligamie şi comunism de femei; din această cauză autorităţile au interzis şi suprimat secta chiar la 1832, după ce elementele cele mai bune se retrăsese din ea de bunăvoie.

8. Ceva mai răspândit şi mai durabil a fost catolicismul german. Această sectă s-a înfiinţat în 1844 şi iată cum: în Trier unde de la 1821 fosta arhiepiscopie, ce până la 1803 avea şi situaţia de principat-electoral, fu transformată în o simplă episcopie. Arnoldi, episcopul respectiv, după un uz, odată dominant, însă de mult întrerupt, a expus la 1844 relicva Bisericii din Trier, aşa zisa sfânta tunică a lui Hristos, vestind şi indulgenţe pentru pelerinii închinători relicvei. Cu această ocazie preotul Ioan Ronge, un capelan suspendat din Silezia prusiană, a trimis episcopului Arnoldi o scrisoare deschisă, în termeni aspri; prin acea scrisoare protesta contra unui atare act derizoriu şi contra unei asemenea superstiţii, ca expoziţia sfintei tunici din Trier[9].

Acea scrisoare avu mare ecou. Liberalii da drept lui Ronge, dar consistorul său din Breslau îl excomunică. Mai multe ziare protestante îl proclamară un alt Luther. Încurajat astfel Ronge se despărţi de Biserica de la Roma şi în asociaţie cu Ioan Czerski, alt capelan suspendat, care tocmai fundase în provincia Posnaniei o comunitate ,,catolică creştină”, proclamă înfiinţarea unei Biserici Catolice Germane, independentă de Biserica Romei. Spre acest scop el făcu o călătorie prin toată Germania şi în multe locuri fu primit cu entuziasm. La 1845 catolicii germani au şi ţinut în Lipsca un sinod, în care se organizară, faţă fiind reprezentanţi din 15 comunităţi. Delegaţii afirmau că reprezintă 60.000 suflete. După un an catolicii germani formau chiar 150 comunităţi.

Guvernele protestante din Germania au susţinut la început pe catolicii germani, spre a slăbi Biserica Romano-Catolică, pe când în Austria şi Bavaria ei şi-au putut recruta partizani abia în revoluţia de la 1848; dar catolicii germani intrând curând în alianţă cu democraţia şi cu socialismul, s-au discreditat în ochii tuturor guvernelor; toţi bărbaţii mai serioşi s-au lepădat treptat de această partidă, câtva timp chiar Czerski († 1893), căci în ea ajunsese a predomina patosul secolului şi raţionalismul searbăd; astfel catolicismul german decăzu, dar încă tot există în număr de câteva mii (cam 5.000) de suflete, în asociaţie mai ales cu aşa zişii ,,Amici ai luminii”, sau comunităţile libere, o sectă raţionalistă, ce s-a înfiinţat în acelaşi timp (1840-1847) între protestanţii din Germania şi mai ales din Saxonia. Ronge muri la 1887.

9. Adamiţii, sectă despre care am amintit şi în Periodul IV şi pe care se vede că n-au exterminat-o complet în 1421 Zisca, generalul husiţilor, cum îşi propusese, căci la 1849 ea s-a ivit din nou în Boemia, dar pentru scurt timp, fiind degrabă reprimată.

10. O mişcare nu neînsemnată a produs în Biserica Romano-Catolică precum şi în toată lumea creştină cultă şi în cea cu o cultură mai superficială francezul Ernst Renan, care în 1863 atacă divinitatea lui Hristos. Teolog, apoi orientalist, de la 1862 profesor de limbile orientale în Paris şi fiind de mare consideraţie ca atare, Renan a publicat în 1863 o carte cu titlul Viaţa lui Iisus. În această carte el contestă Mântuitorului caracterul divin şi expune romantic biografia lui, ca istoria unui vizionar amabil, însă care s-a înşelat pe sine însuşi din ce în ce până a se face pe sine Dumnezeu. Din această cauză Renan a fost destituit, i s-a făcut însă o pensie şi la 1871, după ce izbucni a patra revoluţie franceză, în care Francia se proclamă republică pentru a treia oară, şi anticreştinismul se ivi din nou, Renan fu reintegrat în profesorat[10]; el muri la 1892 ca membru lăudat al Academiei Franceze. Cartea lui făcu la inceput impresie extraordinară mai ales prin stilul ei strălucit.

Renan a continuat a lucra pe terenul literar; în 1866 a scris Istoria apostolilor şi alte cărţi, ca continuare a operei sale Istoria epocii primitive a Bisericii Creştine”, pe care o începuse cu Viaţa lui Iisus. Dar în sfârşit de o parte s-a recunoscut că scrierile sale sunt nişte fabricate superficiale şi neştiinţifice, iară de altă parte ele pierdură efectul lor odată cu farmecul noutăţii. Renan a fost şi combătut de mulţi teologi, atât francezi cât şi de alte naţionalităţi[11].

11. David Lazzaretti, un căruţaş, a înfiinţat la 1872 în Toscana o sectă comunistă de ţărani, dar căpetenia sectei ,,Sfântul David” cum îşi zicea el, îndată ce s-a încercat a introduce cu forţa proprietatea comună, pe care o propaga, fu ucis de proprietari, care i se împotriveau. La 1878 s-a stins şi secta lui.

12. Catolicii vechi. Iată o mişcare, ce prin caracterul ei serios creştin şi bisericesc, prin demnitatea şi valoarea ei intelectuală este fără de asemănare mai presus de toate mişcările, ce am expus până acum. Această mişcare începu la 1870, când se declară contra infailibilităţii papei, pe care sinodul din Vatican tocmai atunci o dogmatiză. Mişcarea află aprobare şi partizani între mulţi clerici şi mireni din Germania, Elveţia, Austria, Francia, Italia, America de Nord şi Englitera. Partizanii săi din Germania sunt astăzi în număr de 20.000 suflete, formând 52 comune, cei din Elveţia sunt 22.000 suflete în 46 comune, cei din Austria au fost la început mai puţini, dar la sfârşitul anului 1906 au ajuns aproape 24.000 suflete.

Mişcarea începu în Germania; în fruntea ei erau Dollinger († 1896), Frederic Huber († 1899)[12], Langen († 1901), Reusch († 1900), Reinkens († 1896), Balzer († 1871), Michelis († 1886), toţi profesori de teologie şi Schulte, canonist şi jurisconsult. De aceea la 1870 ei şi partizanii lor au fost excomunicaţi şi în contra sfatului lui Dollinger s-au constituit în o Biserică ,,Catolică Veche” independentă[13] şi treptat au introdus reforme, precum participarea laicilor în conducerea Bisericii, săvârşirea cultului divin în limba naţională, suprimarea mărturisirii obligătoare a păcatelor, a postului şi celibatului, o parte din ei au introdus din nou şi cuminecătura sub amândouă chipurile.

Vechii catolici au intrat în relaţii cu janseniştii, cu aşa zisa ,,Biserica Romano-Catolică Veche” sau ,,Biserica din Utrecht” (Ţările de Jos); janseniştii le-au hirotonit (1873) episcop la Bona pe Reinkens, catolic vechi din Germania şi profesor. Catolicii vechi din Francia s-au subordinat Bisericii din Utrecht, chiar ca membri ai săi. Dar şi în Elveţia s-au format numeroase comune cu numele de ,,Biserica Creştină Catolică” având în Berna un episcop, anume Herzog, hirotonisit la 1876, precum şi o facultate de teologie, înfiinţată la 1874 pe lângă universitatea locală[14].

S-au pus început unei Biserici de catolici vechi şi în Francia sub conducerea lui Iacint Loyson[15], odinioară carmelit celebru ca predicator, făcând parte din ea şi Michaud, preot, care de la 1876 trecu la Berna ca profesor de teologie. S-a înfiinţat o dioceză şi în Austria, dar ea nu este păstorită de un episcop, ci de un administrator. Rudimente ale unei Biserici Catolice Vechi sunt şi în Italia şi chiar în Spania, apoi în coloniile romanice de pe celelalte continente şi în America de Nord. Pentru Biserica Catolicilor Vechi poloni din Chicago cu vreo 30.000 suflete fu hirotonit episcop la 1897 Kozlowski († 1907), iară pentru catolicii vechi formând nouă comune în Englitera, fu hirotonit episcop la 1907 A.H. Mathew (pron. Mathiu).

Catolicii vechi (în număr de vreo 150.000 suflete (sau 240.000 după alţii) intrară în negocieri de unire şi cu Biserica Ortodoxă de Răsărit şi cu cea Anglicană, în o conferinţă ad-hoc mai întâi la Bona 1874 şi 1875[16] precum şi la Lucerna 1882 şi doreau să aibă cu aceste Biserici ,,intercomuniune” adică dreptul de a-şi administra reciproc sfânta cuminecătură sau de a o primi unii de la alţii. În anul 1902 ei au ţinut în Bona al 5-lea congres internaţional al lor, în 1904 la Olten (Elveţia) al 6-lea, în 1907 la Haga (capitala Olandei) al 7-lea. La aceste congrese asistară şi reprezentanţi ai altor Biserici, ce simpatizează cu vechii catolici. Spre acest scop ei publică de la 1893 în Berna şi o revistă în limba germană şi franceză cu titlul Internationale Theologische Zeitschrift, Revue Internationale de Theologie[17].

13. Între polonii catolici din Rusia începu de la 1901 o mişcare mistică, ce chiar la 1903 a atras asupră-şi atenţia papei; în fruntea mişcării era Maria Francisca Kozlowska din Plotzk, în curând decedată, care se pretindea proorociţă. Partizanii ei numiţi mariaviţi, cred că în 1901 s-ar fi născut antihrist şi declară că în contra lui au efect mai ales rugăciunea şi harul lui Dumnezeu, fără a mai săvârşi ei înşişi vreo faptă, ci numai adorând sfânta euharistie şi pe Maica Domnului din Czenstochau (loc de pelerinagiu de tot sacru la poloni, pentru icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de acolo). Papa-i condamnă la 1904 şi 1906, dar ei având ca aderenţi şi numeroşi preoţi se separară de episcopii papali şi-şi puseră un arhiepiscop al lor (Kowalski) şi episcopi.

În sfârşit s-au apropiat în o măsură oarecare de Biserica Ortodoxă de Răsărit. Ei se bucurau la început mai ales de sprijinul socialiştilor şi în timpul recent guvernul rusesc i-a şi recunoscut ca societate religioasă a ,,catolicilor noi”. Ei numai în Lodz sunt vreo 40.000, iar în total vreo 200.000[18].

14. Fără a sta în vreo relaţie cu mariaviţii, un anume Francisc Kotta înfiinţă la 1903 între lucrătorii romano-catolici de prin fabricile din guvernământul Petrokow (Polonia rusească) o sectă de creştini fără Biserică (Bezkoctelnăie) sau Kotteni. Secta are acum vreo 6.000 membri.

 

În episodul următor
Capitolul II
Romano-catolicismul de la 1789 până în timpul prezent (1910)

 


[1] N.tr.: Despre sistemul lui Baader ne putem face o idee din următoarele cuvinte ale lui: ,,Wer in der Natur die Natur und nicht den Geist, wer in dem Geist nur diesen und nicht Gott, oder wer den Geist ausser und ohne die Natur, Gott ohne und ausser den Geist sucht, der wird weder Natur, noch Geist, noch Gott finden, wohl aber sie alle drei verlieren” adică: Cine cercetează în natură natura iară nu spiritul şi în spirit numai pe acesta iară nu pe Dumnezeu sau cine caută spiritul afară din natură şi fără ea, iară pe Dumnezeu, fără spirit şi afară de el, nu va cunoaşte nici natura, nici spirit, nici pe Dumnezeu, ci va rămânea străin şi de spirit şi de Dumnezeu şi de natură.

[2] N.tr.: Revue Encyclopedique din Paris pe 1893 la p. 733 scv. redă scrierile sale, dintre care notăm:

a. Despre libertatea ştiinţei (1861), ce făcu mare zgomot, de aceea fu pusă la index şi combătută chiar de papa în o enciclică adresată arhiepiscopului de Munchen.

b. Creştinismul şi ştiinţele naturale din timpul modern (1868).

c. Ştiinţa nouă şi credinţa nouă (1873), Creştinismul lui Hristos şi creştinismul papei (1876) etc.

[3] N.tr.: Între aceste sunt şi 4 volume de cuvântări către elevii din gimnaziile superioare (Erbaungsredenzunachst fur Studirende hoherer Bildungsanstalten auf alle Sonn und Feiertage des Studienjahres, Regensburg, 1878.

[4] N.tr.: Comp. L’Americanisme, Histoire d’une heresie moderne par M.A. Houtin, Paris, 1908.

[5] N.tr.: Mgr Batiffol a fost acuzat de ,,modernism” şi desărcinat din funcţiile de rector al institutului catolic din Paris, însă nici Mgr. Baudrillart, succesorul său, n-a scăpat de reproşuri. Bureau, profesor eminent al aceluiaşi institut, a fost lovit prin condamnarea lucrării sale de mult interes actual La Crise morale des temps nouveaux, Paris, 1908. Foarte lung este registrul de istorici bisericeşti, exegeţi, teologi sistematici, filozofi, apologeţi şi reformişti, precum şi de oameni politici dintre romano-catolici, contra căror s-au luat măsuri disciplinare. Comp. Catholici, Lendemain d’Encyclique (Pascendi), Paris, 1908.

[6] N.tr.: Comp. Revue Encyclopedique, Paris, 1897, p. 923, de unde rezultă că Lamennais fu un protagonist al socialismului creştin.

[7] N.tr.: În această direcţie a scris şi Ed. Schure lucrarea lui cu titlul Les grandes Inities, Paris, 1920, ce conţine şi alte detalii de exemplu la p. 151 despre Sfânta Treime.

[8] N.tr.: A pierdut numai un ochi şi a rămas desfigurat pe tot timpul cât a trăit. Comp. I. Strat, Economie politică, Bucureşti, 1870, p. 131-138. Judecata definitivă despre sistemul lui Saint-Simon a rostit-o S. Charlety în cartea lui Histoire de Saint-Simonisme. Analiza ei vezi Revue Encyclopedique, Paris, 1896, p. 588.

[9] Chiar teologi cu nume bun între romano-catolici se exprimă cu rezervă despre expoziţia sfintei relicve din Trier. Aşa Alban Stolz, după ce spune că mulţimea celor ce vin să se închine la ea este un semn despre dragostea cea mare a poporului către Mântuitorul, adaugă: ,,Allerdings ist es auch ein zeichen dass das Volk noch nicht ganz geistig ist, sonst wurde ihm Christus in der Messe mehr sein als sein Kleid”. Tot astfel se poate zice şi despre expoziţia cămăşii Maicii Domnului şi a scutecelor lui Iisus în Aachen (Aix-la Chapelle). Cum judecă raţionaliştii despre sfânta tunică de la Trier, despre relicvele din Aachen, precum şi despre minunile de la Salete şi Lourdes, cf. F. Laurent, Le Catholicisme et la Religion de l’Avenir, tomul I, p. 239 scv. şi p. 189 scv. Cf. şi Huttenus Redivivus, Rom und die deutsche Religion, Berlin, 1912, p. 50-51.

[10] N.tr.: Tot aşa abatele Loisy, excomunicat în 1908, a fost ales în 1909 profesor de istoria religiunii la Sorbona.

[11] N.tr.: Ca una din cele mai bune scrieri contra cărţii lui Renan despre Viaţa lui Iisus se consideră lucrarea lui Edmond de Pressance, teolog şi pastor protestant, cu titlul Jesus Christ, son temps, sa vie, son oeuvre, Paris, 1866. Comp. Revue Encyclopedique, Paris, 1891, p. 80.

[12] N.tr.: Huber era profesor în Munchen şi a scris o lucrare importantă despre iezuiţi, tradusă în limba franceză, cu titlul Les Jesuites, 2 tomuri, Paris, 1875.

[13] N.tr.: În timpul recent s-au retipărit atât constituţiunea Bisericii Catolicilor Vechi din Elveţia împreună cu regulamentul de ordine al Sinodului ei la Olten 1900, cât şi cărţi de ritual pentru consacrarea episcopului, a preotului şi a tuturor slujitorilor bisericeşti, la Berna 1899, de asemenea, rânduiala sfinţirii clopotelor, binecuvântarea îngrijitoarelor de bolnavi ale catolicilor vechi ş.a.

[14] N.tr.: Între profesorii acestei facultăţi funcţiona la 1813 şi însuşi episcopul Herzog; el propunea exegeza Noului Testament şi omiletica.

[15] N.tr.: A murit 1912 februarie 18. Fiul său Paul Hyacinthe Loyson, director al ziarului Les Droits de l’Homme din Paris a scos în acea zi în memoria defunctului un număr special conţinând ideile lui şi solemnitatea funebră a lui.

[16] N.tr.: La această conferinţă au asistat şi delegaţi din România.

[17] N.tr.: Această revistă apărea sub direcţia profesorului Michaud, care este şi autorul unei scrieri antiultramontane cu titlul La Papaute antichretienne imitând exemplul lui Guettee din scrierile sale La Papaute schismatique şi La Papaute heretique, ce sunt traduse şi în limba română, cea dintâi de Iosif episcop al Dunării de Jos, Bucureşti, 1880, cea de a doua de protosinghelul Gherasim Safirin, Râmnicu-Vâlcea, 1885. De la un timp însă Michaud s-a retras din direcţia revistei şi ea apărea în ultimii ani (1913) numai în limba germană.

[18] N.tr.: Comp. Erich Rhode, pastor în Schildberg, Bei den Mariaviteu. Posen 11.