----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX (I)

Bătălia pentru Constantinopol

 

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, Balcanii erau cea mai turbulentă regiune din Europa. Pe de o parte, popoarele balcanice vroiau să-şi creeze propriile state naţionale cu graniţele cele mai largi cu putinţă, şi pe de altă parte marile puteri doreau să câştige sfere de influenţă în teritoriile europene ale Imperiului Otoman. Toate acestea au condus la o stare instabilă şi de permanentă încordare.

 

Între războiul din Crimeea şi cel ruso-turc (1853-1878)

Războiul din Crimeea s-a dovedit a fi punctul de răscruce în relaţiile dintre Rusia şi Orientul Apropiat[1]. După această primă înfrângere serioasă a armatei ruse într-un război cu Imperiul Otoman, creştinii din Orientul Apropiat au privit tot mai mult către Europa. Imaginea Rusiei ca eliberatoarea locuitorilor ortodocşi ai Imperiului Otoman pălise şi autoritatea ţarului rus era în mare măsură pierdută. Diplomaţia rusă de după 1856 s-a concentrat în întregime pe restaurarea fostei autorităţi a Rusiei. De mare importanţă în acest proces au fost activităţile contelui Nicolai Ignatiev, ambasador la Constantinopol între anii 1864-1877. Ideea sa de a crea ,,Bulgaria Mare”, un stat mare al slavilor din sud în Balcani, ca bază pentru interesele ruse şi infiltrarea ulterioară către Strâmtoarea Bosfor, a primit sprijinul Ministerul Afacerilor Externe rus şi a coincis cu intenţiile ţarului Alexandru al II-lea (1818-1881, ţar între anii 1855-1881).

 

002. Rusia si Rasaritul ortodox la sfarsitul secolului XIX I 1

Războiul din Crimeea (1853-1856). Valea umbrei morţii, fotografie
de Roger Fenton. Drum de pământ într-o ravenă, presărat cu ghiulele

 

Anii ‘1840-‘1870 au constituit o perioadă de reformă (Tanzimat) pentru Imperiul Otoman. Hatti Hümayun-ul din 1856 garanta tuturor supuşilor nemusulmani ai sultanului drepturi egale cu musulmanii. Se promisese şi o reformă a legislaţiei şi a sistemului juridic. Cu toate acestea, reformele nu erau niciodată pe deplin implementate şi acest fapt determina luarea de măsuri ulterioare de către mişcările de eliberare ale popoarelor balcanice[2]. Pe la mijlocul anilor ‘1870, situaţia a devenit atât de tensionată, încât revoltele au izbucnit în diferite părţi ale regiunii. În aprilie 1875, guvernul rus a propus ca flotele marilor puteri europene să se adune la Constantinopol pe ambele coaste, europeană şi asiatică, a Turciei, însă propunerea a fost respinsă de Marea Britanie.

Guvernul rus a realizat că Rusia era insuficient pregătită pentru război. În cazul unor operaţii navale, Britania ar fi dominat clar. Un număr de încercări de negocieri de pace ale crizei răsăritene au eşuat (de exemplu, Conferinţa de la Constantinopol din 1876). În acea perioadă, diplomaţia europeană era în mare fierbere; lucrurile vor părea că se calmează uneori, doar ca apoi să izbucnească mai cu putere. Pe 12 aprilie 1877, ţarul Alexandru al II-lea semnează o declaraţie de război care începea războiul ruso-turc. Atât ţarul, cât şi ministrul de externe, Alexandru Gorciakov, au consimţit la cererile altor puteri că nu vor exista schimburi teritoriale în Balcani şi Rusia nu va ocupa Constantinopolul.

Gorciakov intenţiona să creeze un stat bulgar extinzându-l către Munţii Balcani; Serbia, Muntenegru şi România vor primi unele teritorii noi; Rusia va recâştiga Basarabia de Sud şi va ocupa Batumi[3]. Deoarece victoria Rusiei devenea certă, comanda rusă a ajuns la opinia că a împărţi Bulgaria în două părţi nu ar fi avantajos. Totodată, în ianuarie 1878, un escadron britanic intra în Marea Marmara. Marele duce Nicolai Nicolaevici[4] a primit ordin să intre în Constantinopol, dar aceasta însemna confruntare deschisă cu Britania. Drept urmare, s-a decis oprirea înaintării în San Stefano, o suburbie a capitalei, unde, pe 19 februarie 1878, a fost semnat tratatul preliminar. Potrivit acestui tratat, a fost creată Bulgaria Mare, care includea teritoriile Bulgariei de Nord şi Sud întinzându-se până la Marea Egee. Ca iniţiator al tratatului, Ignatiev a insistat că o asemenea împărţire teritorială va preveni conflictul ulterior dintre slavi şi greci în Macedonia şi va ajuta la vindecarea schismei bulgare.

 

002. Rusia si Rasaritul ortodox la sfarsitul secolului XIX I 2

Tratatul de la San Stefano, care a consemnat sfârşitul războiului ruso-turc din anii 1877-1878, a fost semnat de contele Nicolai Ignatiev şi Alexandru Nelidov din partea Imperiului Rus şi de ministrul de externe Safvet Paşa şi Sadullah Bey, ambasadorul turc în Germania, din partea Imperiului Otoman

 

Cu toate acestea, tratatul final care s-a semnat 4 luni mai târziu nu a fost favorabil Rusiei. Congresul de la Berlin (14 iunie - 14 iulie 1878) rămâne unul din cele mai neplăcute episoade din diplomaţia rusă. Condiţiile tratatului au fost crearea a 5 principate bulgare vasale, ocuparea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria, independenţa Serbiei, Muntenegrului şi României. Rumelia de Est a primit unele drepturi de autonomie, în timp ce Macedonia şi Tracia au rămas însă teritoriu otoman[5].

 

Imperiul Rus nu reuşeşte să-şi redobândească poziţia

Perioada de reconstrucţie de după 1878 a reprezentat un timp de reflecţie pentru Rusia. Congresul de la Berlin a dat o lovitură grea ideilor panslave şi imperialismului rus care le susţinea cu tărie. Lipsa de aderare a slavilor din sud la ideile panslave a devenit ţinta unei reflecţii serioase pentru diplomaţii şi politicienii din următorii 20 ani. Ei au încercat să înţeleagă raţiunile pentru care Rusia eşuase în proiectele sale în ultimele decenii.

S.S. Tatişcev scria câţiva ani mai târziu: ,,Politica noastră în răsărit chiar până în vremurile recente a fost implementată cu o persistenţă căreia i s-ar fi putut da o utilizare mai bună, dar a continuat să fie concentrată pe un singur scop, fericirea şi bunăstarea compatrioţilor şi a celor de o credinţă cu noi. Diplomaţii ruşi nici măcar nu s-au întrebat dacă necesităţile ruse erau în statele balcanice, care-şi datorau existenţa lor Rusiei, adică, ei nu au făcut ceea ce ar fi trebuit să facă”[6].

Politica rusă din anii ‘1880-‘1890 se concentra asupra a două obiective principale: să întărească forţele armate şi să găsească o soluţie la Chestiunea Răsăriteană. În primii ani după Congresul de la Berlin, politicienii ruşi aveau în vedere următoarele consideraţii majore: evitarea izolării diplomatice a Rusiei, securitatea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, şi protejarea poziţiei ruse în Bulgaria[7]. După congres, Rusiei nu i-a mai rămas decât să păstreze status-quo-ul în Orientul Apropiat. În ciuda marelui său succes în război, Rusia a fost izolată de celelalte mari puteri, fiecare având propriile scopuri în Balcani, în conflict cu cele ale Rusiei.

Ce este Chestiunea Răsăriteană ? Competiţia puterilor europene – Marea Britanie, Austro-Ungaria şi Franţa pe de o parte; Rusia pe de altă parte – în Orientul Apropiat şi Turcia europeană, lupta lor pentru dominaţie, infiltrare politică şi economică în Imperiul Otoman slăbit de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, este complexul de probleme la care se face referire ca fiind Chestiunea Răsăriteană. Imperiul Otoman – acel ,,bolnav al Europei” aşa cum a fost numit odată – era de un interes deosebit pentru poziţia sa geografică şi strategică. El se află pe drumul către colonia britanică a Indiei, către ţările Asiei Centrale şi Chinei şi către Palestina, care a fost întotdeauna o ţară de un interes religios şi politic special pentru europeni de la cruciade încoace. Poarta de intrare către ţinuturile otomane erau strâmtorile Bosfor şi Dardanele, iar capitala otomană, Constantinopol, era oraşul legendar şi simbolic din istoria creştinătăţii. Imperiul Otoman, aflat în această situaţie, a fost mai mult decât un simplu beneficiar al deciziilor europene; a ştiut să folosească în beneficiul său interesele marilor puteri în regiune.

 

002. Rusia si Rasaritul ortodox la sfarsitul secolului XIX I 3

Oameni de stat europeni, caricaturizaţi ca nişte pisici care încearcă

să descâlcească ghemul de lână care este Chestiunea Răsăriteană

 

Cucerirea Strâmtorii Bosfor era considerată cea mai importantă sarcină politică şi opiniile difereau doar în ce priveşte termenii realizării ei[8]. Principalul adversar al acestor aspiraţii ruse după anii ‘1870 era Marea Britanie. Aşa cum scria Dimitrie Miliutin, ministrul rus al apărării, Anglia era stăpânul strâmtorii şi al Constantinopolului; dacă flota britanică ar fi vrut să intre în Marea Neagră, nimeni nu ar fi putut s-o împiedice. Negocierile ruso-germane de la sfârşitul anilor ‘1870 şi începutul anilor ‘1880 şi semnarea Dreikaiserbund[9] în 1881 aveau ţelul de a proteja Marea Neagră de invazia britanică.

În anii imediat următori războiului ruso-turc, Rusia nădăjduia încă să alcătuiască un stat tampon în Balcani care ar servi intereselor ei. Pe 5 octombrie 1880, Miliutin propunea o confederaţie de câteva state balcanice sub un protectorat european. O astfel de confederaţie ar include România, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania şi Grecia. Constantinopolul şi vilaietul[10] Adrianopol ar fi de asemenea incluse în confederaţie, rămânând în acelaşi timp otomane[11]. În opinia lui Miliutin, Constantinopolul nu ar trebui să devină un oraş internaţional; internaţionalizarea sa ar fi condus mai degrabă la dominaţie britanică. Era în interesul Rusiei ca el să rămână în mâini otomane. Oricum, era cu neputinţă realizarea confederaţiei deoarece controversele din statele balcanice nu erau luate în considerare în mod adecvat.

 


[1] A se vedea amănunte despre cauzele pierderii războiului din Crimeea de către ruşi în Enciclica patriarhilor răsăriteni din 1848 – Conjunctura istorică în care Papa Pius al IX-lea le scrie răsăritenilor pentru a-i invita să se unească cu Biserica Romei, iar patriarhii ortodocşi răspund printr-o mărturisire de credinţă –, subtitlul Propaganda romano-catolică în secolul al XIX-lea. Războiul din Crimeea.

[2] H. Davison, Reform in the Ottoman Empire, 1856-1876, Princeton, 1963; W. R. Polk, R. L. Cham­bers, eds., Beginnings of Modernization in the Middle East: The Nineteenth Century, Chicago, 1968; F. Ahmad, The Mak­ing of Modern Turkey, London, New York: Routledge, 1993.

[3] Oraş în sud-vestul Georgiei, port la Marea Neagră, şi capitala regiunii autonome Ajaria.

[4] Nicolai Nicolaevici (1831-1891) a fost cel de-al şaselea fiu al ţarului Nicolai I al Rusiei.

[5] B. H. Sumner, Russia and the Balkans, 1870-1880, p. 399-553, 627-636, 658-669; H. A. Batowsky, ,,A Centenary: two partitions of European Turkey. San Stefano and Berlin – a comparison”, Balkan Studies, 19 (1978) 2, p. 227-237.

[6] S. S. Tatişcev, Diplomaticheskie besedy o vneshnej politike Rossii. God pervyj. 1889, Sankt Petersburg, 1890, p. 95.

[7] Ch. Jelavici, Tsarist Russia and Balkan Nationalism. Russian Influence in the Internal Affairs of Bulgaria and Serbia, 1879-1886, Berkeley; Los Angeles, 1958, p. 1.

[8] Chestiunea Strâmtorii Bosfor ca fiind elementul cheie al Chestiunii Răsăritene mai generale este discutată în cele mai multe studii privind politica rusă în Orientul Apropiat în secolul al XIX-lea. A se vedea S. Gorienov, Le Bosphore et les Dar­danelles, Paris, 1910; B. Jelavici, The Otto­man Empire, the Great Powers and the Straits Question, 1870-1887, Bloomington, Londra, 1973; N. S. Kiniapina, Balkany i prolivy vo vneshnej politike Rossii v konce XIX veka, Moscova, 1994; R. Bobrov, Roads to Glory: Late Imperial Russia and the Turkish Straits, Londra: I. B. Tauris, 2006.

[9] Dreikaiserbund, sau Liga celor trei împăraţi, era parte a reţelei diplomatice create de Otto Bismarck (1815-1898) pentru a ţine izolată Franţa. În septembrie 1873 s-a ajuns la o înţelegere iniţială între ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei, Wilhelm I al Prusiei şi Franz-Josef al Austro-Ungariei. Această fază. Acordul a fost înnoit în iunie 1881, cu aceiaşi semnatari pentru Prusia şi Austro-Ungaria, dar cu noul ţar, Alexandru al III-lea.

Acordul în sine prevedea printre altele prevenirea unei ciocniri între Austro-Ungaria şi Rusia pentru pretenţii teritoriale în Balcani. De asemenea, ,,orice modificări noi în status-quo-ul teritorial al Turciei europene poate fi obţinut doar printr-o înţelegere comună” între cele trei puteri.

[10] Unitate administrativ-teritorială în Imperiul Otoman, condusă de un valiu.

[11] A se vedea însemnarea lui Miliutin, ,,Gânduri privind soluţia posibilă a Chestiunii Răsăritene în cazul dezintegrării finale a Imperiului Otoman”, în N. S. Kiniapina, Balkany i prolivy vo vneshnej politike Rossii v konce XIX veka, Moscova, 1994, p. 15-20.

 

Episodul urmator