----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (III)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
5
 
  • Starea Bisericii Romei – Cele trei facţiuni, adunările şi episcopii lor – Damas apelează la puterea împărătească împotriva lor – Indiferenţa lui Damas şi a altor episcopi apuseni faţă de ortodocşii din Răsărit – Petru al Alexandriei le face cunoscute nenorocirile din Biserica sa – Atrocităţile lui Valens – Sfântul Vasilie şi prigonitorii – Valens silit să-i respecte pe Sfinţii Vasilie şi Grigorie Teologul – Relaţiile lui Vasilie cu Biserica Armeniei şi alte Biserici răsăritene – El se plânge de apuseni – Epistolele sale către Petru al Alexandriei şi Eusebiu de Samosata – Epistola sa către Ambrozie al Milanului – Episcopatul lui Ambrozie – El îi ţine partea lui Damas – Sinodul de la Roma în favoarea lui Damas
  • Moartea lui Valentinian – Împăraţii Valentinian al II-lea şi Graţian – Decretele lui Graţian în favoarea scaunului Romei – Moartea lui Valens – Teodosie, împărat al Răsăritului – Epistola Sfântului Vasilie către Teodosie
  • Moartea lui Vasilie – Grigorie Teologul rosteşte panegiricul său – Viaţa lui Grigorie în singurătate – Epistolele sale – Grigorie Teologul este chemat la Constantinopol – Luptele lui împotriva arienilor – Maxim Cinicul hirotonit necanonic episcop al Constantinopolului – Sosirea lui Teodosie în acest oraş – Grigorie Teologul aclamat episcop al Constantinopolului – Convocarea celui de-al II-lea Sinod Ecumenic în acest oraş – Grigorie Teologul la Sinod – El părăseşte acest scaun – Urările sale de rămas bun – Istoria, hotărârile şi canoanele celui de-al II-lea Sinod Ecumenic
  • Anii 374-381

 

Partea a III-a

Primul profesor al Sfântului Vasilie a fost tatăl său[1]. El a studiat apoi succesiv la Cezareea, Bizanţ şi Atena. Acest ultim cuvânt îi aminteşte Sfântului Grigorie de puternica prietenie care a început în acest oraş şi care l-a legat de Vasilie. El îl cunoscuse mai înainte, dar la Atena cei doi prieteni s-au înţeles şi au legat o amiciţie care a durat tot atât de mult cât viaţa lor, la fel de puternică ca la început. Cum aş putea să-mi amintesc, scrie Grigorie, fără să vărs lacrimi, de şederea noastră la Atena ! şi el trasează din nou viaţa lor de studiu şi evlavie[2]. Cei doi prieteni nu au putut pune în practică, pe cât de repede ar fi dorit, proiectul lor de a trăi ca filozofi creştini. Vasilie a întreprins mai multe călătorii. Cât despre Grigorie, dragostea mea pentru părinţi, spune el[3], şi grija pe care trebuia s-o am pentru bătrâneţile lor m-au ţinut departe de prietenul meu. Noi am istorisit de ce ei s-au reunit şi s-au despărţit de mai multe ori.

Înainte de vorbi despre episcopatul prietenului său, Grigorie îi critică pe episcopii nedemni. Nu se urmează, spune el[4], pentru episcopat regulile stabilite în mod înţelept pentru conducerea unui vas sau pentru armată, unde gradele se primesc treptat. De aici se ajunge ca cinul cel mai sfânt să cadă în ridicol. Nu virtutea, ci fărădelegea este cea care deschide poarta demnităţii preoţeşti, şi scaunele nu sunt împărţite celor mai vrednici şi destoinici. Un medic nu-şi dobândeşte titlul decât prin studiul bolilor, în timp ce se improvizează episcop dintr-un om care nu ştie nimic, şi care se produce subit, ca o apariţie feerică ieşită din capul unui poet. Într-o zi noi vom face sfinţi şi vom porunci să fie savanţi şi înţelepţi celor care nu au învăţat nimic şi care nu au altă înclinaţie pentru episcopat decât că l-au vrut.

Astfel un episcop dintr-un scaun smerit, şi vrednic de a ocupa unul mai înalt, rămâne smerit şi sârguincios faţă de studiul Sfintelor Scripturi. Un altul, dimpotrivă, care ocupă cu nevrednicie un scaun important, se arată orgolios şi mândru, îi priveşte de sus pe cei care valorează mai mult decât el, şi se crede foarte profund în dogmă când el nu mărturiseşte decât erezia.

Nu aşa a fost, adaugă Grigorie[5], marele şi ilustrul Vasilie care, în lucrurile cinului său, ca în practica altor virtuţi, a fost pentru toţi un model. În special, în timpul persecuţiei, el s-a dovedit a fi mare, când a trebuit să ţină piept unui împărat care iubea pe atât de mult aurul pe cât Îl ura pe Iisus Hristos; care, fără a fi apostat ca Iulian, nu a fost un creştin mai bun decât el; care a declarat Bisericii un război în care a fost secondat de episcopi nedemni.

Vasilie s-a împotrivit persecuţiei cu o tărie a sufletului, o prudenţă şi o înţelepciune admirabile[6]. El sare în ajutorul tuturor, domoleşte ura, dă sfaturi bune, organizează armata sa, face să înceteze scandalurile şi antipatiile care ar fi putut alimenta războiul; îi susţine pe unii, îi corectează sau îi alungă pe alţii. Pentru aceştia este un zid de apărare, un meterez; pentru aceia este o secure atât de puternic oţelită încât ea despică piatra; este, după expresia Scripturii, un foc în spini care îi mănâncă pe duşmanii lui Dumnezeu.

Printre dovezile care le-a dat cu privire la devotamentul său pentru Biserică, trebuie să notăm libertatea cu care vorbea el oamenilor puternici[7] şi lua apărarea celor oprimaţi; dragostea sa faţă de săracii cărora le dădea milostenie duhovnicească împărţindu-le ajutoare considerabile; râvna sa faţă de fecioare şi faţă de cinul monahal căruia i-a dat rânduieli prin viu glas şi prin scris; grija pe care o avea de a alcătui rugăciuni, de a rândui activităţile bisericeşti, de a face tot ceea ce l-ar fi putut inspira dragostea de Dumnezeu, devotamentul faţă de slujirea Lui şi binele duhovnicesc al poporului.

Sfântul Grigorie relatează un detaliu mişcător privind alegerea Sfântului Vasilie la episcopat şi hirotonirea sa. ,,Sfântul Duh, spune el[8], i-a inspirat pe oameni vestiţi pentru evlavia lor şi însufleţiţi de râvnă să vină din ţări îndepărtate pentru a-i conferi ungerea; printre ei era noul Avraam, patriarhul nostru, tatăl meu, căruia i s-a întâmplat un lucru extraordinar. Deşi împovărat de bătrâneţe şi atât de bolnav încât îl credeau aproape de moarte, el nu a ezitat să plece la drum pentru a ajuta, prin votul său, la alegere; Sfântul Duh îl ajuta şi îl călăuzea. A fost pus într-o trăsură, aşa cum un mort este pus în sicriul său, şi el s-a întors întinerit, puternic, sănătos şi cu ochi foarte vii. Punerea mâinilor şi ungerea făcute asupra unui cap atât de sfânt i-a reînnoit puterile”.

Vasilie era încredinţat că, cu cât locul pe care-l ocupa era mai înalt, cu atât trebuia să fie mai virtuos, fără de care s-ar fi arătat nevrednic de demnitatea sa[9]. Virtutea sa nu a sporit după hirotonie, ci ea s-a arătat mai mult ca înainte, şi toată lumea era uluită.

Faţă de nenorocirile care copleşeau Biserica[10], el credea că datoria episcopului nu era de a păstra tăcerea, ci de a da ajutor celor care erau în primejdie. El a îmbinat acţiunea cu scrisul pentru a învăţa adevărata dogmă, a-i combate pe eretici şi sistemele lor, lovind prin elocvenţa sa ca şi cu săgeţi ascuţite pe toţi cei care vroiau să lupte în favoarea erorii, şi trasând pentru întreaga lume legile adevărului. El lupta pentru oameni şi oraşe, ca şi pentru particulari; reluând, discutând, urmărind cu vigoare pe unii sau pe alţii, şi aplicând fiecăruia leacul pe care-l cerea boala sa.

Vasilie nu a fost înspăimântat atunci când Valens, duşmanul Domnului şi tiranul credinţei, a sosit în Capadocia[11]. Acest eretic marca pretutindeni trecerea sa prin violenţe. Cei buni erau proscrişi, exilaţi, înconjuraţi de capcane deschise sau ascunse. El ştia să recurgă la linguşeli când credea că prin aceasta îşi va atinge scopurile, dar devenea violent atunci când nu reuşea să corupă prin frumoasele sale cuvinte. Cei care mărturiseau credinţa ortodoxă erau alungaţi din biserici care erau date ereticilor; preoţii erau arşi în largul mării; generali nelegiuiţi, în loc să lupte împotriva perşilor, sciţilor şi celorlalţi duşmani ai imperiului, se războiau cu Bisericile, dansând pe altare, necinstind cu sângele victimelor lor omeneşti jerfele nesângeroase[12] şi bătându-şi joc de sfiiciunea fecioarelor.

După ce a trecut prin oraşele provinciei, Valens s-a îndreptat către Biserica metropolei pentru a o supune şi a stinge acest focar luminos, singurul care mai strălucea[13]. Dar săgeata pe care a vrut s-o lanseze împotriva episcopului ei a întâlnit un obstacol de care ea s-a sfărâmat. Valens a folosit toate influenţele şi toate mijloacele împotriva lui Vasilie, dar a fost în zadar. Valens nu a îndrăznit să-l atace el însuşi pe Vasilie; el l-a însărcinat pe prefect să înceapă lupta.

Acest prefect l-a chemat la el şi i-a spus: ,,– Spune-mi, din ce motiv îndrăzneşti să te opui unui împărat atât de mare şi să te porţi cu aroganţă şi diferit faţă de alţii ? – Ce vrei să spui, răspunde Vasilie; despre ce aroganţă vorbeşti ? Nu te înţeleg. – Vreau să spun că tu nu vrei să ţii religia împăratului, în timp ce toţi ceilalţi i s-au supus şi au fost învinşi. – Împăratul meu mă apără; nu mă înjosesc la a adora un lucru creat, fiindcă sunt eu însumi o făptură a lui Dumnezeu şi pentru că îmi este poruncit să mă îndumnezeiesc. – Şi pe noi, drept cine ne iei ? Noi suntem nimic, noi care putem porunci ? Ce ? Aşadar, tu nu găseşti că este însemnat şi onorabil a fi cu noi şi a ne avea ca tovarăşi ?

– Dvs. sunteţi prefect, şi om foarte ilustru, incontestabil; cu toate acestea, dvs. nu sunteţi deasupra lui Dumnezeu. Eu aş fi neîndoios foarte onorat şi foarte flatat a vă avea ca prieten (de ce nu ? Fiindcă dvs., de asemenea, sunteţi făptură a lui Dumnezeu); dar nu aş fi mai onorat ca de societatea altora care ne sunt supuşi; căci nu demnitatea, ci credinţa este cea care-l face pe creştin. – Cum ? Tu nu te temi deci de puterea cu care sunt investit ? – De ce m-aş teme ? Ce poţi să-mi faci ? Ce aş putea să sufăr ? – Ce ai putea să suferi ? Aş putea să-ţi dau multe pedepse; dar îţi voi spune una singură. – Care ? Fă-te înţeles. – Confiscarea bunurilor tale, exilul, chinurile, moartea.

– Spune-mi altceva dacă vrei să mă înspăimânţi. Din ameninţările tale, nici una nu mă atinge. Cel care nu are nimic, nu se teme de confiscarea bunurilor; în afară de cazul în care tu nu ai nevoie de aceste haine vechi rupte şi de câteva cărţi care alcătuiesc toată averea mea. Eu nu cunosc exilul, căci eu nu sunt legat de nici un loc; eu nu privesc ca al meu acest pământ pe care vieţuiesc pentru moment, şi socotesc ca al meu întreg pământul pe care aş fi aruncat; ca să fiu mai exact, întreg pământul este al lui Dumnezeu şi eu sunt un pelerin şi străin pe el; ce-mi pot face chinurile ? Încă de la prima lovitură, trupul meu se va veşteji; or tu nu ai putere decât asupra lui. Moartea va fi pentru mine o binefacere, căci ea mă va duce mai repede la Dumnezeu pentru care trăiesc şi pe care Îl slujesc; eu sunt deja mort în mare măsură, şi voi fi fericit să merg cât mai curând la El.

– Nimeni nu mi-a vorbit până acum cu această libertate. – Aceasta, fără îndoială, fiindcă nu ai întâlnit încă un episcop; căci dacă l-ai provoca la aceeaşi luptă, el ţi-ar fi răspuns în acelaşi mod. Cunoaşte, prefectule, că în orice altă privinţă, noi suntem oameni blânzi şi paşnici, ultimii dintre toţi [oamenii], aşa cum ne este poruncit de lege. Nu numai că noi suntem umili faţă de un împărat puternic, ci şi faţă de un om din popor de cea mai proastă condiţie. Dar când Dumnezeu este în primejdie, noi nu-L mai vedem decât pe El, şi privim restul ca pe nimic. Focul, sabia, fiarele sălbatice, unghiile de fier, departe de a ne înspăimânta, ne bucură. Aşa că încetează cu jignirile şi ameninţările tale; fă ceea ce vrei, bucură-te de puterea ta. Fie ca împăratul să înţeleagă bine: tu nu ne vei învinge; tu nu ne vei smulge încuviinţarea pentru o dogmă nelegiuită, nici măcar când vei rosti ameninţări mai cumplite”.

Prefectul[14] nu a putut să nu cinstească un astfel de om; el l-a lăsat să plece, şi de îndată ce l-a văzut pe Valens, i-a spus: ,,Împărate, noi suntem biruiţi de episcopul acestei Biserici; el este mai presus de ameninţări; mai puternic decât orice cuvânt; insensibil la orice linguşire. Trebuie să ne adresăm celor mai laşi. Pentru acela, trebuie să facem persecuţie pe faţă şi să nu aşteptăm ca el să cedeze ameninţărilor”.

Valens nu a putut să nu-l admire pe marele episcop şi a interzis să fie supus vreunei persecuţii. El s-a dus la biserică pentru sărbătoarea Botezului şi s-a aşezat în mijlocul credincioşilor, ca şi cum ar fi trebuit să se împărtăşească cu ei[15]. Când a auzit cântarea psalmilor, când a văzut mulţimea poporului, clerul care era în altar şi împrejurimi, şi care alcătuia o adunare mai mult îngerească decât omenească; când l-a văzut pe însuşi Vasilie, care stătea drept în faţa poporului şi care părea că nici nu a remarcat intrarea sa în biserică, şi părea ca un stâlp sprijinit pe Dumnezeu şi pe altarul Său; când a văzut pe toţi cei care-l înconjurau, pătrunşi de o teamă respectuoasă, a fost cuprins de ameţeală; căci el nu văzuse niciodată ceva asemănător. Atunci când a vrut să se apropie pentru a pune pe masa dumnezeiască pâinea pe care el însuşi o plămădise, nimeni nu a luat-o din mâinile sale, fiindcă nu ştiau dacă Vasilie ar fi primit-o; el a fost atât de impresionat, încât picioarele au început să-i tremure şi ar fi căzut dacă unul dintre clericii care erau aproape de altar nu l-ar fi susţinut.

Aceste amănunte ale Sfântului Grigorie ne dau o idee despre solemnitatea cu care se săvârşeau slujbele Bisericii în secolul al IV-lea. Sfântul orator ne face cunoscut un alt fapt în care întâlnim detalii la fel de interesante despre altarul Bisericilor. Într-o zi, spune el, împăratul a venit din nou la biserică nu se ştie pentru ce motiv. El a trecut dincolo de dveră[16] şi a avut cu Vasilie o conversaţie la care au fost martori mai mulţi clerici care au intrat în altar odată cu el. Grigorie însuşi era de faţă. Vasilie i-a adresat lui Valens cuvinte cu adevărat dumnezeieşti; Valens a fost impresionat şi a început, de atunci, să arate mai puţină cruzime faţă de ortodocşi.

Sfântul Grigorie istoriseşte alte fapte din viaţa lui Vasilie; apoi, el face elogiul virtuţilor sale: blândeţea, sobrietatea, curăţia feciorelnică, milostenia, smerenia; el îl prezintă apoi ca scriitor; laudă elocvenţa sa şi profunzimea geniului său; schiţează caracterul principalelor sale opere; îl compară cu marii oameni ai Vechiului Testament şi cu apostolii.

Vasilie[17] era atât de iubit, încât credincioşii vroiau să imite chiar înfăţişarea sa exterioară şi obiceiurile, paloarea sa, barba sa, felul său de a merge şi de a vorbi. Cei care nu reuşeau să-l imite perfect, erau cu adevărat mâhniţi. Vroiau să imite modul său de a se îmbrăca, de a dormi şi de a lua masa. Cei care avuseseră relaţii cu el şi puteau să-şi amintească unele din cuvintele sale erau foarte mândri de aceasta. Sfântul Grigorie îşi încheie elogiul funebru prin relatarea funeraliilor marelui episcop. Apoi, adresându-se lui Vasilie, îi cere prietenului său să se roage pentru el şi să-l ajute să poată merge într-o zi să laude împreună cu el Sfânta Treime.

Invocarea sfinţilor a fost întotdeauna practicată în Biserică.

Înainte de moartea lui Vasilie, Grigorie părăsise Nazianzul. El consimţise să conducă această Biserică după moartea tatălui său, dar cu condiţia ca episcopii provinciei şi credincioşii să aleagă cât mai curând un episcop şi să-i lase astfel libertatea de a trăi în singurătate[18]. El a cerut adeseori să se facă alegerea; dar episcopii nu ţineau deloc cont de rugăminţile sale, şi prietenii lui erau fericiţi să-l aibă mai mult timp alături de ei. Însă, neputinţele sale, pretindea el, îl făceau incapabil să îndeplinească funcţiile episcopatului. Văzând că nu se ţine deloc cont de solicitările sale, el a părăsit Nazianzul, al cărui episcop nu era în mod real, şi s-a retras în Seleucia. El a crezut că, îndepărtându-se, îi va sili pe credincioşii din Nazianz să-şi aleagă un episcop. Ei nu au făcut nimic şi, din anul 375 până la întoarcerea sa de la Constantinopol, timp de 6 ani, Biserica din Nazianz nu a avut episcop; ea spera fără îndoială că Grigorie va reveni.

Sfântul episcop s-a retras în Seleucia pentru a se bucura acolo de singurătatea după care a suspinat întotdeauna şi de care nu s-a putut bucura nicicând. Abia ajuns în acest oraş, el a fost copleşit de probleme, şi persecuţiile nu au lipsit, cum se vede din corespondenţa sa cu Sfântul Grigorie de Nyssa. Acest frate preacinstit al marelui Vasilie, fără a avea geniul fratelui său, era cu toate acestea unul din cei mai mari episcopi ai Răsăritului. Corespondenţa sa cu Grigorie Teologul adevereşte că acesta din urmă nutrea pentru el o caldă prietenie şi o profundă stimă. Noi vom studia curând viaţa şi scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa; el aparţine îndeosebi perioadei care urmează după cel de al II-lea Sinod Ecumenic.

Sfântul Grigorie Teologul se mângâia pentru persecuţii scriind cinstiţilor prieteni pe care-i avea în Răsărit; dar aceştia nu doreau ca geniul şi ştiinţa sa să fie înmormântate în singurătate. Ei considerau că el era necesar Bisericii şi bunei învăţături, şi l-au silit să meargă la Constantinopol pentru a-i combate pe arienii care-şi stabiliseră acolo cartierul general. La începutul arianismului, Constantinopolul a fost păzit de erezie de către marele şi sfântul său episcop Alexandru; Pavel, care i-a urmat, a combătut cu o energie demnă de Sfântul Atanasie erezia şi pe protectorii săi. Exilat de mai multe ori, persecutat în toate felurile, el a fost în final masacrat de eretici.

Macedonie a fost pus în scaunul Constantinopolului; noi am spus de câte violenţe s-a folosit pentru a se putea menţine pe scaun; acest episcop s-a prefăcut că nu-l interesează discuţiile arienilor referitoare la Fiul şi a aderat la sistemele lui Eunomie împotriva Sfântului Duh. Din cauza poziţiei înalte pe care o ocupa, era considerat conducător al eunomienilor care erau numiţi adeseori macedonieni.

Cruzimile sale au dus la depunerea sa în anul 360; dar arienii au stabilit ca succesor al său pe Eudoxie, demn ucenic al lui Acachie de Cezareea Palestinei. Ortodocşii, având în fruntea lor pe preotul Evstatie, l-au ales ca episcop pe Evagrie.

Arienii, furioşi de această alegere, s-au dedat la violenţe inimaginabile. Valens a crezut că pune capăt acestor violenţe persecutându-i pe cei soborniceşti şi înlocuindu-l pe Eudoxie cu Demofil.

Arienii au biruit. Sfânta Sofia, marea biserică a cetăţii, putea fi considerată, spune Sfântul Grigorie Teologul[19], citadela demonului; el se întărise acolo şi îşi stabilise acolo soldaţii. Acolo se aduna armata minciunii, apărătorii erorii, susţinătorii infernului, legiunile duhurilor necurate şi furiilor, căci se poate da acest nume femeilor ariene care-şi apărau secta cu o furie demnă de Iezavel.

În aceste adunări, ortodocşii erau copleşiţi de oprobriu, injurii şi ameninţări; aceste ameninţări s-au pus în fapt curând; ortodocşii erau obiectul celor mai atroce violenţe; îi deposedau de bunurile lor, îi exilau; bisericile lor erau întinate prin omorârea episcopilor, preoţilor şi credincioşilor cei mai cinstiţi.

Turma ortodoxă se micşora astfel în fiecare zi la Constantinopol şi erezia era triumfătoare. Credincioşii erau siliţi să se ascundă, să se refugieze unde puteau, ca oile fără păstor şi atacate de animale sălbatice.

Toţi episcopii ortodocşi deplângeau această tristă stare a Bisericii din oraşul imperial al Răsăritului. Ei îl implorau pe Grigorie Teologul să alerge în ajutorul lor. El fusese hirotonit episcop, fără posibilitatea de a se instala la Sasima, şi nu cârmuise Biserica din Nazianz decât ca locţiitor al tatălui său şi aşteptând să se aleagă un nou episcop. Retragerea sa în Seleucia făcea inutil pentru Biserică geniul pe care Dumnezeu i-l dăruise; la Constantinopol, geniul şi ştiinţa sa puteau obţine cele mai însemnate rezultate, şi faptul că el era episcop dădea o autoritate mai mare polemicii sale împotriva arienilor. Valens, biruit de Vasilie, se arăta mai puţin favorabil arienilor, iar Graţian, împăratul Apusului, se pronunţa încă mai deschis în favoarea ortodoxiei decât tatăl său Valentinian.

Grigorie s-a opus mai întâi tuturor motivelor care ar fi putut fi invocate pentru a părăsi Seleucia. El a hotărât în cele din urmă să plece la Constantinopol, preferând să moară lucrând pentru Biserică decât să sufere reproşurile continue ale prietenilor săi. Cei mai mari episcopi ai Răsăritului, printre care Petru al Alexandriei, au binecuvântat hotărârea sa. Prin urmare, el a plecat, dar, cum a spus el însuşi, oraşul imperial trebuia să fie foarte mirat să-l vadă pe noul atlet ale cărui virtuţi şi geniu erau renumite în întreaga lume.

Era în realitate un om mic, foarte cocoşat de bătrâneţe şi boală; el avea capul chel şi întotdeauna aplecat; chipul său nu era foarte frumos, era uscat de austeritate şi ca brăzdat de lacrimi. Originar dintr-o mică cetate şi trăind mereu într-un sat, limbajul său era aspru ca cel al unui ţăran; el era prost îmbrăcat şi nu avea, cum spune el însuşi, mai mulţi bani decât aripi.

Acesta era omul care se îndrepta către Constantinopol pentru a apăra dogma sănătoasă contra tuturor ereticilor care parcă îşi dăduseră întâlnire acolo şi care se bucurau de cele mai mari bogăţii şi cea mai mare influenţă.

În momentul în care Grigorie a mers la Constantinopol, Valens a murit (379) şi Graţian i-a încredinţat Răsăritul lui Teodosie.

Credincioşii soborniceşti şi-au regăsit curajul şi s-au adunat în jurul lui Grigorie. El s-a mutat într-o casă pe care părinţi evlavioşi au pus-o la dispoziţia lui; ea a devenit o biserică pe care a numit-o Anastasia, adică înviere, în amintirea noii vieţi pe care o începea ortodoxia. Credincioşii se reuneau acolo mai întâi în taină. Această Anastasia, spune Grigorie, este învierea cuvântului adevărului atât de dispreţuit mai înainte; este locul biruinţei noastre comune; este noul Silom unde cortul mărturiei, care rătăcise 40 ani în pustie, şi-a găsit în sfârşit un lăcaş stabil şi sigur. Este un nou Betleem unde credinţa a renăscut; este arca lui Noe care a salvat de potopul ereziei pe cei care trebuiau să nască un nou popor sobornicesc.

Această mică biserică a devenit apoi una dintre cele mai frumoase şi mai cinstite din Constantinopol.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Ibid., § 12 ad 19.

   [2] Ibid., § 20. Noi am citat anterior acest fragment.

   [3] Ibid., § 25.

   [4] Ibid., § 26.

   [5] Ibid., § 27 ad 31.

   [6] Ibid., § 32.

   [7] Ibid., § 34.

   [8] Ibid., § 37.

   [9] Ibid., § 38.

   [10] Ibid., § 42, 43.

   [11] Ibid., § 44, 45.

   [12] Ibid., § 46. Acest fragment dovedeşte că în biserici se păstrau pâinea şi vinul sfinţite.

   [13] Ibid., § 47.

   [14] Ibid., § 51.

   [15] Ibid., § 52.

   [16] Se vede că utilizarea dverei este foarte veche. Bisericile din Răsărit au încă o dveră care desparte altarul de restul bisericii. Ea este aşezată la uşa principală a peretelui despărţitor numit iconostas, şi se trage de mai multe ori, în timpul liturghiei.

   [17] Sfântul Grigorie Teologul, Orat. 43 in Laud. Basil. Magn.

   [18] Sfântul Grigorie Teologul, Carmina de seipso; Epist. în diferite locuri.

   [19] Sfântul Grigorie Teologul, Carmina de seipso; a se vedea Epist. în diferite locuri şi Vit. S. Greg. auct. Præsbyt. Greg.; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 5, 7; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8; Socrate, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 7.

 

Episodul urmator