----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX (III)

Bătălia pentru Constantinopol

 

Episodul anterior

 

Rusia – moştenitoare a Bizanţului

Politica externă rusă în Orientul Apropiat în secolul XIX şi începutul secolului XX se baza pe o singură idee principală: unirea lumii ortodoxe sub egida Rusiei. Această concepţie politică neo-bizantină era înrădăcinată în vechile idei potrivit cărora Moscova era considerată cea de-a Treia Romă. Ea devenise o ideologie politică în cea de-a doua jumătate a secolului XVII, când a apărut chestiunea expansiunii Rusiei către Marea Neagră şi Strâmtoarea Bosfor. După campania din Azov a lui Petru cel Mare (1672-1725, ţar între anii 1682-1725) şi mai ales după războaiele victorioase ale Ecaterinei a II-a (1729-1796, împărăteasă a Rusiei între anii 1762-1796) în cea de-a doua jumătate a secolului XVIII, înaintarea ulterioară către Balcani şi Orientul Apropiat devenea prioritatea numărul 1 pentru Rusia când venea vorba de Chestiunea Răsăriteană.

Conceptul celei de-a Treia Rome a fost dezvoltat de monahul Filoteu de la Mânăstirea Eleazar din Pskov în secolul al XVI-lea. El afirma că după căderea celei de-a Doua Rome, Constantinopolul, Rusia rămânea singura împărăţie ortodoxă în lume. La început, această ideologie nu avea conotaţii politice, dar a devenit un teren fertil pentru dezvoltatea scopurilor politice şi militare. Pentru Rusia, ea însemna restaurarea Imperiului Bizantin, care domnise asupra întregii lumi ortodoxe. Acum Rusia vroia imperiul ei şi capitala lui să fie centrul acestei lumi. 028. Rusia si Rasaritul ortodox la sfarsitul secolului XIX III 1Încoronarea ţarului Ivan al IV-lea, cel Groaznic (1530-1584, ţar între anii 1547-1584), care a fost recunoscut de patriarhii răsăriteni în 1560, şi întemeierea Patriarhiei Moscovei în 1589 veneau să confirme Rusia ca moştenitoare a Bizanţului. Această variantă a ideii de translatio imperii[1] era baza unui curent puternic în filozofia rusă a istoriei până la mijlocul secolului XX[2].

 

Ivan cel Groaznic stă în faţa Catedralei Sfântul Vasilie, ridicată pentru a comemora biruinţa sa asupra hanatului Kazan

 

Dezvoltarea ulterioară a acestor vederi a fost susţinută de vizitele regulate ale clerului ortodox răsăritean în Rusia pentru ajutor material în secolul XVI şi mai ales în secolul XVII. Rusia era considerată de ortodocşii din Imperiul Otoman drept viitorul lor eliberator de jugul turc. Unii clerici răsăriteni de rang înalt, de exemplu, binecunoscutul patriarh al Ierusalimului, Dositei, ajuta de bunăvoie guvernul rus şi îi trimitea informaţii politice şi militare[3].

Năzuinţa ortodocşilor de eliberare cu ajutorul Rusiei a existat la început doar în profeţii şi cântece populare. Ei au început să realizeze [aceasta] în secolul XVIII când Rusia a întreprins campanii militare în Marea Mediterană. Drept urmare a războaielor încununate de succes din cea de-a doua jumătate a secolului XVIII, Rusia a dobândit mari teritorii pe coasta Mării Negre. În termenii Tratatului de la Kuciuk Kainarji din 1774, ea dobândea mai multă influenţă asupra Imperiului028. Rusia si Rasaritul ortodox la sfarsitul secolului XIX III 2 Otoman. Prima încercare de restaurare a Imperiului Bizantin a fost aşa-numitul ,,proiect grec” al Ecaterinei a II-a. În acesta, Peninsula Balcanică urma să fie împărţită între Rusia şi Austria în sfere de influenţă şi urma să fie creată o împărăţie grecească independentă[4].

 

Ecaterina a II-a a Rusiei

 

Timp îndelungat, politica rusă din Orientul Apropiat a fost deosebit de preocupată de Biserica Ortodoxă. Susţinerea Ortodoxiei în acea regiune a devenit strigătul de luptă al Rusiei până la începutul secolului XX. Susţinerea clerului grec şi slav de către Rusia şi credinţa comună cu populaţia ortodoxă multinaţională a Imperiului Otoman a fost o armă ideologică puternică aflată la dispoziţia Rusiei, care i-a dat un mare avantaj în faţa celorlalte puteri. Iată de ce politica rusă în estul Mării Mediterane până în 1917 a fost într-o mare măsură religioasă în natură şi insuflată de chestiuni bisericeşti. S-ar putea spune că formula lui Uvarov[5] ,,Ortodoxie, autocraţie şi naţionalitate”, care a fost proclamată doctrina oficială a Imperiului Rus începând din 1832 – cu anumite modicări mai specifice în anii ‘1860 şi ‘1870 –, a fost aplicată în întregime şi în politica externă rusă, doar că, în loc de naţionalitate, a fost folosită noţiunea unei uniuni pan-ortodoxe a naţiunilor.

Succesul acestui concept politic se baza pe organizarea populaţiei nemusulmane din Imperiul Otoman. Cucerirea otomană a creat aşa-zisul sistem millet, organizarea comunităţilor creştine şi evreieşti de-a lungul liniilor religioase. Fiecare millet avea dreptul la autoguvernare şi un soi de autonomie[6]. Millet-ul ortodox era numit ,,romeu”[7] (Rum milleti) şi era subordonat Patriarhiei Constantinopolului; la început relaţiile din millet erau destul de armonioase, deşi în el se aflau greci, bulgari, valahi, sârbi, arabi, albanezi etc. Centralizarea administraţiei bisericeşti era spre beneficiul otomanilor şi coincidea cu interesele grecilor. Drept urmare a acestei stări de lucruri, populaţiile slave şi arabe au fost elenizate. Patriarhul a devenit etnarh, sau millet başi, ‘conducătorul naţiunii’, şi a concentrat în mâna sa atât puterea bisericească, cât şi cea civilă.

Comunitatea ortodoxă trăia potrivit legii bizantine şi patriarhul era răspunzător pentru supunerea poporului său. Astfel, Patriarhia Ecumenică a devenit un soi de ,,stat în stat”[8] semi-autonom. Odată cu deşteptarea conştiinţei naţionale şi mişcările de eliberare ale popoarelor din Balcani, conceptele de naţiune şi religie au ajuns să fie sinonime. În consecinţă, chestiunile politice nu erau separate de cele religioase, iar Biserica a fost punctul de întâlnire şi unealta luptei politice, clerul luând parte activă la ea. Iată de ce era în interesul Rusiei să sprijine credinţa şi clerul ortodox şi să creeze o bază pentru o viitoare uniune a naţiunilor europene răsăritene sub controlul său.

La sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX, politica externă rusă ca expresie a acestei concepţii politice a fost contracarată de celelalte puteri europene, adică Marea Britanie, Franţa şi Austria, care aveau propriile interese economice şi politice în estul Mării Mediterane. Rusia a încercat să ajungă la o înţelegere cu Austria asupra ,,chestiunii greceşti”, elaborându-se un plan despre cum va fi împărţită Turcia europeană. La începutul secolului XIX, opoziţia puterilor europene a căpătat un contur clar; ele au înţeles că trebuie să preîntâmpine dominaţia Rusiei în strâmtoare şi Balcani. Pentru a-şi asigura o influenţă în Balcani, europenii au exploatat curentele naţionale din regiune oferind sprijin material şi militar şi hrănind agitaţia politică şi religioasă.

Tot în această perioadă, Rusia a făcut o greşeală gravă în politica sa privind Orientul Apropiat: ţarul Alexandru I (1777-1825, ţar între anii 1801-1825), fidel ideilor Sfintei Alianţe, nu a susţinut revolta greacă şi astfel i-a făcut pe greci să nu mai privească cu simpatie către Rusia chiar dacă organizaţia revoluţionară greacă Fliliki Etaireia şi-a avut obârşia în Rusia şi a primit sprijin financiar de la grecii care028. Rusia si Rasaritul ortodox la sfarsitul secolului XIX III 3 trăiau acolo. Spre deosebire de ruşi, Marea Britanie a acordat multă atenţie agitaţiei greceşti şi i-a susţinut pe insurgenţi. Drept urmare, tânărul stat grec, în ciuda simpatiilor rusofile mari ale populaţiei, chiar de la începutul existenţei sale s-a orientat către puterile apusene şi guvernul său şi-a asumat o atitudine pro-franceză şi mai târziu pro-britanică[9].

 

Sfânta Alianţă este numele dat tratatului semnat pe 26 septembrie 1815, în Paris, de monarhii Austriei, Prusiei şi Rusiei. Iniţiatorul ei a fost ţarul Alexandru I. În 1815, după căderea lui Napoleon, Alexandru era la apogeul puterii sale. El a căzut sub influenţa unei pietiste, baroneasa Julie von Krudener, soţia unuia din diplomaţii săi, şi alianţa a fost rezultatul unor întruniri de rugăciune nocturne. Alianţa chema cele trei puteri să se înţeleagă una cu alta şi cu popoarele lor pe baza Evangheliei astfel încât să poată apărea o uniune frăţească a conducătorilor şi popoarelor care va scăpa pentru totdeauna pământul de năpasta războiului.

Creată de trei monarhi – unul romano-catolic (Austria), unul luteran (Prusia) şi unul ortodox (Rusia) – Sfânta Alianţă a fost un act de ecumenism utopic, în care schemele politice şi visurile ecleziastice erau amestecate ameninţător. A fost o încercare de a reactualiza unitatea creştinătăţii, creându-se o singură naţiune creştină, cu branşe naţionale, iar adevăratul suveran al întregului popor creştin era Iisus Hristos Însuşi. Împărăţia lui Dumnezeu era înfăptuită deja, şi Dumnezeu conducea prin Unsul Său.

 

Războiul din Crimeea din 1853-1856 a fost un eveniment crucial în istoria Chestiunii Răsăritene. Înfrângerea de la Sevastopol a semnalat într-o mare măsură prăbuşirea ambiţiilor Rusiei în Orientul Apropiat. După pierderea flotei sale în Marea Neagră în 1856, Rusia a pierdut şi o mare parte din autoritatea sa printre creştinii din Imperiul Otoman. În timpul deceniilor ulterioare războiului din Crimeea, Rusia s-a străduit să-şi refacă poziţia, dar nu a mai reuşit.

 

Grecia – o altă moştenitoare a Bizanţului

Începând de la mijlocul secolului XIX, aspiraţiile imperiale ruse au ajuns în conflict cu Megali idea greacă, altă expresie a aspiraţiilor imperiale de origine bizantină, care ţintea să reunească toate ţinuturile greceşti istorice într-un singur stat cu capitala la Constantinopol. Ideea greacă îşi avea obârşia în secolul XIII când Bizanţul, devastat de cruciade şi selgiucizi[10], realizase necesitatea de a uni toate teritoriile sale sub un împărat bizantin grec. Bizanţul ajunsese tot mai mult să fie identificat cu elenismul, şi imperiul îşi pierduse semnificaţia sa universală. Termenii ‘grec’ şi ‘ortodox’ ajunseseră sinonimi şi sarcina Imperiului Bizantin acum nu era de a dobândi noi teritorii, ci de a-şi recupera ţinuturile istorice. Această ideologie a predominat în minţile grecilor din toată perioada otomană.

Ideea naţionalistă greacă se dezvoltase şi se întărise ca rezultat al înfrângerii Imperiului Otoman în războiul ruso-turc, şi îndeosebi după crearea unui stat grec independent în 1830. Mijlocul secolului XIX cunoscuse creşterea conştiinţei de sine a naţiunilor balcanice, care s-a transformat foarte curând într-un naţionalism agresiv. Imperiul Otoman şi Balcanii furnizează un exemplu despre cum o ideologie veche – una bazată pe religie – poate fi înlocuită cu una nouă, naţionalistă. În acelaşi timp, credinţa ortodoxă a fost cea care a devenit stindardul luptei naţionaliste, şi acest fapt a condus la idealuri naţionaliste care le-au înlocuit pe cele bisericeşti[11].

 

028. Rusia si Rasaritul ortodox la sfarsitul secolului XIX III 4

Harta Greciei Mari, aşa cum a fost propusă la Conferinţa de Pace de la Paris din 1915
de Elefterie Venizelos, principalul susţinător al Megali idea din acea vreme

 

Totodată, intelectualii din Atena erau ocupaţi cu dezvoltarea temeiurilor ideologice ale ideii greceşti: Grecia era văzută ca leagănul culturii europene şi al civilizaţiei bizantine; naţiunile creştine de pretutindeni au primit credinţa lor de la greci. A redobândi dominaţia greacă în estul Mării Mediterane şi regiunea balcanică era considerată o victorie a dreptăţii istorice şi a culturii asupra barbarismului[12]. Filoelenii britanici, atât admiratorii romantici ai Greciei antice cât şi politicienii realişti, care au subordonat treptat Grecia influenţei politice britanice, au jucat un rol însemnat în consolidarea acestei ideologii. În cea de-a doua jumătate a secolului XIX, liderii politici greci, asiguraţi de implementarea ideii greceşti cu ajutorul puterilor apusene, considerau ideologia imperială rusă o ameninţare imediată pentru elenism. Ei numeau această ideologie ,,pan-slavism”.

 


[1] Translatio imperii [adică, transferul dominaţiei] este un concept istoriografic care îşi are obârşia în Evul Mediu şi potrivit căruia istoria este privită ca o succesiune liniară de transferuri ale unui imperiu care investeşte puterea supremă într-un conducător unic, un ,,împărat”. De exemplu, prin translatio imperii, unii istorici stabilesc o legătură între Imperiul Roman, Imperiul Bizantin şi Sfântul Imperiu Roman, condus de Carol cel Mare.

[2] N. V. Siniţina, ,,Tretij Rim”. Istoki i evolucija russkoj srednevekovoj koncepcii (XV-XVI vv.), Moscova, 1998.

[3] Istoria relaţiilor dintre Rusia şi Răsăritul ortodox în secolele XVI-XVII şi formarea ideologiei politice bizantine în Rusia a fost studiată sistematic de N.F. Kapterev, Charakter otnoshenij Rossii k Pravoslavnomu Vostoku v XVI i XVII stoletijah, ediţia a doua, Serghiev Posad, 1914; Snoshenija ierusalimskih patriarhov s russkim pravitel’stvom s poloviny XVI do konca XVIII stoletija, Sankt Petersburg, 1895. Ideile lui Kapterev au fost dezvoltate şi revizuite de cercetători moderni: S. M. Kaştanov, Rossija i grecheskij mir v XVI veke, Moscova, 2004; N. P. Chesnokova, Christianskij Vostok i Rossija. Politicheskoje i kul’turnoje vzaimodejstvije v seredine XVII veka, Moscova, 2011; K. A. Panchenko, ,,Ierusalimskij patriarch Parfenii (1737-1766) i Rossija: neponiatyj sojuznik”, Vestnik cerkovnoj istorii (2010) 3-4, p. 271-285.

[4] O. P. Markova, ,,O razvitii tak nazyvaemogo ‘grecheskogo proekta’ (80-e gody XVIII v.)”, Voprosy metodologii i izuchenija istochnikov po istorii vneshnej politiki Rossii, Moscova, 1989, p. 5-46; P. V. Stegnij, ,,Escho raz o grecheskom proekte Ekateriny II. Novye dokumenty iz AVPRI MID Rossii”, Novaja i Novejshaja istorija, 4 (2002), p. 100-118.

[5] Serghie Uvarov (1786-1855), ministru al educaţiei (1833-1849) şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe (1818-1855), credea că Rusia era tânără şi se dezvolta într-o naţiune în stil european occidental. El era hotărât însă ca procesul de dezvoltare a Rusiei să aibă loc fără revoluţiile în stil european şi credea că sistemul educaţional va asigura planul pentru a urma această cale aparte. El a dat sistemului său un slogan: ,,Ortodoxie, autocraţie, naţionalitate”. Această formulă tripartită oferea o afirmare simplă, accesibilă, patriotică a valorilor native şi un antidot împotriva ideilor revoluţionare. Devotamentul faţă de Biserica Ortodoxă Rusă ar compensa materialismul modern; autocraţia ar asigura stabilitate cu conducerea ţaristă patriarhală, dar progresistă; conceptul de naţionalitate promova o încercare indigenă de a răspunde la problemele evoluţiei moderne, o căutare, cu toate că aceasta urma să fie definită şi îndrumată de stat, nu de popor.

[6] B. Braude, ,,Foundational Myths of the Millet System”, Christians and Jews in the Ottoman Em­pire, 1, New York, 1982, p. 69-88; R. Clogg, ,,The Greek Millet in the Ottoman Empire”, ibid., p. 185-208. În secolul XIX, termenul millet era utilizat ca însemnând două cuvinte greceşti: γενος şi εθνος. Mai târziu, sensul religios a fost înlocuit cu cel naţional, şi în turca modernă el înseamnă ,,naţiune”.

[7] Locuitorii capitalei Imperiului Bizantin se numeau pe ei înşişi romei. Fiindcă, odată cu mutarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, o mare parte din curtea imperială romană, ca şi mulţi alţi romani, a venit să locuiască în această din urmă metropolă. Ei îşi spuneau romei, adică locuitori ai urbei. Bizantinologii folosesc astăzi termenul de romei pentru a-i desemna pe bizantini.

[8] Mulţi istorici afirmă că sistemul millet a ‘hrănit’ o plagă ecleziastică, anume conceptul că în sânul Bisericii Ortodoxe patriarhul ecumenic este un soi de ,,papă al Răsăritului”, o idee fixă contemporană pe drept criticată ca ,,neo-papism”. Precum spune părintele James Thornton: ,,Patriarhii Constantinopolului, care au deţinut vreme îndelungată statutul onorific în cadrul ierarhiei ortodoxe ca primus inter pares, ,,cel dintâi dintre egali”, au găsit că este extrem de dificil să renunţe la privilegiile asemănătoare celor papale pe care rolul lor ca millet başi le permitea” (James Thornton, The Ecumenical Synods of the Orthodox Church: A Concise History, 2012, p. 154).

[9] G. L. Arsh, Eteristskoe dvizhenije v Rossii, Moscova, 1970; O. E. Petrunina, Grecheskaja nacija i gos­udarstvo v XVIII-XX vv., Moscova, 2010, p. 223-370.

[10] Selgiucizii (care-şi derivă numele de la fondatorul dinastiei, Selgiuc), de origine turcă, au constituit Marele Imperiu Selgiucid – un imperiu medieval islamic turco-persan între anii 1037-1194, ca şi Sultanatul de Rum.

[11] P. Lekkas, I ethnikistiki ideologia. Pente ypotheseis stin istoriki koinoniologia, Atena, 1992; G. Met­allinos, Orthodoxia kai ethnikotita, Atena, 1992; K. Karpat, An inquiry into the social foundations of nationalism in the Ottoman state: from social estates to classes. From millets to nations, Princeton, 1973; Modern Greece: Nationalism and nationality, Atena, 1990.

[12] O. E. Petrunina, Grecheskaja nacija i gosudarstvo v XVIII-XX vv., p. 323-333.